ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 02.12.2004

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6415/2004

HOTĂRÂRE
02.12.2004
CAMERĂ
penal
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6415/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Tribunalul Constanța, prin sentința

penală nr. 107 din 5 iunie 1996, a condamnat pe inculpatul C.N. la 6 ani

închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor, prevăzute în art. 64 lit. a) și

b) C. pen., după executarea pedepsei principale, pentru săvârșirea tentativei

la infracțiunea de omor, prevăzută în art. 20art. 21, cu referire la art.

174 C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71 alin.

(2) și art. 64 din același cod.

S-a constatat că prejudiciul de

780.892 lei, cauzat Spitalului Clinic Județean Constanța, a fost reparat în

întregime.

S-a respins, ca nefondată, cererea

de despăgubire formulată de partea civilă C.D.F.

Inculpatul a fost obligat să

plătească statului 100.000 lei cheltuieli judiciare.

S-a reținut că, în seara de 11

octombrie 1994, în timpul unui scandal declanșat în incinta restaurantului P.

din Constanța de altercația intervenită între martorii S.D. și P.M., partea

vătămată C.D.F., care încerca să părăsească localul după ce încercase aplanarea

conflictului a fost imobilizată cu ajutorul unui spray paralizant de către martorul

A.M., șeful de unitate.

După ce a căzut la pământ, partea

vătămată a fost lovită de inculpatul C.N., aflat în anturajul martorului A.M.,

cu o șipcă din lemn peste torace și abdomen de mai multe ori, suferind un

traumatism lombar și abdominal cu ruptură de splină în urma căruia viața i-a

fost pusă în pericol.

Curtea de Apel Constanța, prin

decizia penală nr. 78 din 5 iunie 1997, a admis apelul declarat de inculpat și

a desființat în parte sentința, în sensul că, prin aplicarea circumstanțelor

atenuante potrivit art. 74 și art. 76 C. pen., a redus pedeapsa de la 6 ani

închisoare la 4 ani închisoare.

Celelalte dispoziții ale sentinței

atacate au fost menținute.

Împotriva deciziei menționate a

declarat recurs inculpatul.

Prin decizia penală nr. 793 din 4

martie 1999, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul inculpatului,

apreciind că în cauză nu au fost administrate probe suficiente și concludente

pentru lămurirea acesteia sub toate aspectele în vederea aflării adevărului,

impunându-se a se stabili dacă leziunile care au pus în pericol viața părții

vătămate au fost cauzate de inculpat sau o altă persoană.

În acest scop trebuie să se

stabilească cu exactitate care a fost mecanismul producerii fiecăreia dintre

leziunile primejdioase pentru viață, după stabilirea în prealabil a felului și

caracteristicile (substanță și dimensiuni) agentului vulnerant folosit, a

numărului loviturilor, a poziției pe care o avea partea vătămată și făptuitorul

în momentul aplicării fiecărei lovituri în parte.

De asemenea, este necesar să se

stabilească în mod cert dacă partea vătămată a fost lovită de una sau mai multe

persoane, concomitent sau succesiv, precum și identitatea persoanei, sau după

caz, a persoanelor care au aplicat loviturile, urmând a se stabili modul în

care a acționat fiecare persoană în parte.

Urmează a se stabili și

împrejurările în care a avut loc lovirea părții vătămate, cu stabilirea exactă

a locului unde s-a petrecut aceasta.

În consecință, Curtea Supremă de

Justiție a stabilit că se impune reaudierea părții vătămate și a inculpatului,

reaudierea tuturor martorilor din lucrări, precum și audierea, ca martori a

tuturor persoanelor enumerate în procesul verbal încheiat de organele de

poliție, în seara zilei de 11 octombrie 1994, la scurt timp după terminarea incidentului,

să se anexeze foaia de observație clinică nr. 3784/1994, întocmită de Spitalul

Județean Constanța, să fie identificați și audiați în calitate de martori atât

medicii care au examinat-o pe partea vătămată la internare, cât și aceia care

au efectuat intervenția chirurgicală, efectuarea unei expertize medico-legale,

prin examinarea nemijlocită a părții vătămate în cadrul unui consult

medico-legal.

Ca urmare, dosarul a fost trimis

primei instanțe pentru rejudecare, după casarea deciziei penale nr. 78 din 5

iunie 1997 a Curții de Apel Constanța și sentinței penale nr. 197 din 5 iunie

1996 a Tribunalului Constanța.

În consecință cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. R/1706/1999.

În acest dosar, prin sentința penală

nr. 245 din 31 mai 2001 a Tribunalului Constanța, s-a menținut încadrarea

juridică dată faptei prin actul de inculpare, iar în baza art. 20, raportat la

art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) și alin. (2), în referire la

art. 76 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul C.N. la pedeapsa de 4

ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a)

și b) C. pen., după executarea pedepsei închisorii.

S-a făcut aplicarea art. 71, în

referire la art. 64 C. pen.

S-au constatat achitate cheltuielile

ocazionate de internarea părții vătămate în Spitalul Clinic Județean Constanța.

S-a respins acțiunea civilă ca

nefondată.

Prin decizia penală nr. 289/ P din 2

noiembrie 2001, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, în dosarul nr.

619/P/2001, s-a admis apelul declarat de inculpatul C.N., s-a desființat

sentința penală nr. 245 din 31 mai 2001 și s-a trimis cauza Tribunalului

Constanța pentru a rezolva fondul cu respectarea deciziei nr. 793/1999 a Curții

Supreme de Justiție.

Pentru a pronunța această soluție,

s-a reținut că Tribunalul Constanța nu s-a conformat în totalitate

dispozițiilor obligatorii ale Curții Supreme de Justiție, în sensul că nu s-au

administrat toate probele dispuse și chiar din oficiu și probele solicitate de

inculpat.

Ca urmare, dosarul a fost

înregistrat pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. R 2808/2001.

Acest tribunal, prin sentința penală

nr. 700 din 8 decembrie 2003, a condamnat pe inculpat la 4 ani închisoare și 2

ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.,

pentru tentativă la infracțiunea de omor, prevăzută de art. 20, raportat la

art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen.,

cu referire la art. 76 alin. (2) C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71 și art.

64 C. pen.

Totodată s-a constatat achitate

cheltuielile ocazionate de internarea părții vătămate C.D.F. în Spitalul

Județean Constanța.

Apelul declarat de inculpat

împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin decizia penală nr.

52/ P din 5 martie 2004 a Curții de Apel Constanța.

Împotriva acestei decizii inculpatul

a declarat recurs, susținând în principal că în cauză s-a comis o gravă eroare

de fapt, deoarece s-a reținut că el este autorul faptei, cu toate că prin

probele administrate nu s-a făcut dovada că el a lovit-o pe partea vătămată și

că loviturile aplicate acesteia cu o șipcă de lemn au fost de natură să cauzeze

leziunile interne periculoase pentru viață.

În subsidiar, recurentul a susținut

că fapta trebuia încadrată în prevederile art. 182 alin. (1) C. pen. În

principal recurentul a cerut achitarea, iar în subsidiar schimbarea încadrării

juridice a faptei în infracțiunea de vătămare corporală gravă și aplicarea unei

pedepse cu suspendarea executării.

Recursul este întemeiat însă nu

pentru considerentele expuse în aceste două motive de casare, a căror examinare

este inutilă și se omite ca atare, ci pentru un considerent de drept invocat

din oficiu, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 385

18

C.

proc. pen., instanța care rejudecă după casare, trebuie să se conformeze

hotărârii instanței de recurs, în măsura în care situația de fapt rămâne cea

avută în vedere la soluționarea recursului.

Decizia de casare cu trimiterea

cauzei spre rejudecare pronunțată de instanța de recurs este deci obligatorie,

chiar dacă a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legii.

Din decizia nr. 793 din 4 martie

1999 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, rezultă că primele hotărâri

au fost casate, dispunându-se rejudecarea, pentru a se lămuri pe bază de probe

dacă leziunile care au pus în pericol viața părții vătămate au fost cauzate de

inculpat sau de altă persoană.

În acest scop, trebuia să se

stabilească cu exactitate care a fost mecanismul producerii fiecăreia dintre

leziunile primejdioase pentru viață, după stabilirea, în prealabil a felului și

caracteristicilor (substanță și dimensiuni) agentul vulnerabil folosit, a

numărului loviturilor, a poziției pe care o avea partea vătămată și făptuitorul

în momentul aplicării fiecărei lovituri în parte.

Pentru stabilirea acestor aspecte instanța de

casare, constatând că în cauză există opinii divergente ale organelor de

specialitate medico-legale, cu privire la mecanismul de producere a leziunilor

care au pus în primejdie viața părții vătămate, în actele medico-legale emise

de Laboratorul Medico-Legal al județului Constanța la 14 decembrie 1994 și 28

septembrie 1995, menționându-se inițial că leziunile suferite de partea

vătămată au fost produse „prin lovire cu corp tăietor-înțepător” pentru ca ulterior

să se ajungă la concluzia că aceste leziuni au fost cauzate prin „lovire cu

corpuri dure și comprimare, cu suprafață medie în jur de 10-12 cm, alungite”,

iar în raportul de nouă expertiză nr. A5/253/1997 din 19 mai 1977 a

Institutului de medicină legală Prof. Mina Minovici arătându-se că leziunile

traumatice constatate de partea vătămată au putut fi produse prin „loviri

repetate cu un corp dur cu suprafață mare (pumn, genunchi, picior) sau cu

foarte mare probabilitate prin comprimarea între două planuri dure (în poziție

culcat în poziție decubit dorsal sau lateral lovit cu picioarele încălțat) și

reținând că aceste concluzii nu se bazează pe examinarea directă a părții

vătămate în cadrul unui consult medico-legal (o asemenea examinare a fost

efectuată foarte sumar la data de 14 decembrie 1994), a decis efectuarea unei

noi expertize medico-legale, prin care să se stabilească mecanismul de

producere a leziunilor care au pus în pericol viața părții vătămate. În vederea

efectuării acestei expertize, a apreciat că este necesară examinarea

nemijlocită a părții vătămate în cadrul unui consult medico-legal.

Rejudecând cauza, după casare,

tribunalul încuviințează o nouă expertiză cu obiectivele stabilite în decizia

de casare, dispunând ca partea vătămată să fie examinată de comisia

medico-legală.

Prin raportul nr. A5/176/7684 din 3

iunie 2000, Institutul de Medicină Legală Prof. Mina Minovici a precizat că

menține concluziile expertizei anterioare, în sensul că leziunile s-au putut

produce prin lovire cu corpuri dure cu suprafață mare (pumn, picior încălțat)

fiind exclusă producerea prin lovire cu corp dur alungit tip șipcă sau

comprimarea între două corpuri-planuri dure (lovire cu corp dur cu trunchiul

fixat la sol).

Instanța de rejudecare constatând că

aceasta este o completare a expertizei anterioare și că partea vătămată nu a

fost examinată, a hotărât să se efectueze o nouă expertiză.

Prin raportul de nouă expertiză nr.

A5/13833/7684 din 16 februarie 2001, Institutul de Medicină Legală Prof. Mina

Minovici, fără a examina partea vătămată, a stabilit că aceasta a prezentat

leziuni traumatice constând în:

- echimoză cu tumefacția obraz drept

care s-a putut produce prin lovire cu corp dur;

- traumatism toraco-abdominal acut

închis cu ruptură gastrică, splinică, hemiperitonită difuză acută, hematom al

colonului transvers și descendent, leziuni care s-au putut produce prin loviri

repetate cu corp dur cu suprafață limitată (pumn, picior, extremitatea unei

șipci de lemn ), în poziția dinamică victimă – agresor, posibil cu victima

căzută la sol și pentru care a necesitat 35-40 zile de îngrijiri medicale. În

absența îngrijirilor medico-chirurgicale, ruptura gastrică, ruptura de splină

cu hemoragie internă, au pus în primejdie viața victimei.

Fiind investit cu rejudecarea cauzei

de către curtea de apel în urma admiterii apelului inculpatului și desființarea

sentinței anterioare, pentru ignorarea indicațiilor date prin hotărârea de

casare, tribunalul deși a dispus efectuarea unei noi expertize medico-legală

prin care să se stabilească cu exactitate mecanismul producerii fiecăreia

dintre leziunile primejdioase pentru viață și regiunile anatomice unde s-au

aplicat loviturile, iar partea vătămată să fie examinată nemijlocit în cadrul

unui consult medico-legal, în care scop a fost citată cu mențiunea să se

prezinte la sediul institutului cu actele medicale pe care le deține, a

soluționat cauza, fără ca expertiza dispusă să se fi efectuat și cu toate că

nici procurorul și nici inculpatul nu au renunțat la noua expertiză. În loc de

aceasta Comisia de Avizare și Control de pe lângă Institutul de Medicină Legală

Prof. Mina Minovici a depus avizul nr. E2/10966 din 18 februarie 2003, prin

care a aprobat raportul de nouă expertiză nr. A5/13833 din 16 februarie 2001,

iar instanța l-a acceptat și pe baza acestuia a soluționat cauza.

Din moment ce Curtea Supremă de

Justiție, admițând recursul inculpatului a casat hotărârile prin care acesta

fusese condamnat pentru săvârșirea unei tentative la omor, dispunând ca

tribunalul, căruia i s-a trimis cauza spre rejudecare, să ia măsuri pentru

efectuarea, în condițiile în care partea vătămată să fie examinată nemijlocit

în cadrul unui consult medico-legal, a unei noi expertize medico-legale pentru

a se stabili cu exactitate mecanismul producerii fiecăreia dintre leziunile

primejdioase pentru viață și regiunile anatomice unde s-au aplicat loviturile,

instanța de trimitere era obligată, potrivit prevederilor sus-menționate, să se

conformeze hotărârii pronunțate de instanța de recurs.

Cum însă noua expertiză ordonată de

Curtea Supremă de Justiție s-a efectuat în alte condiții decât cele arătate în

decizia de casare, și anume fără examinarea părții vătămate în cadrul unui

consult medico-legal, numai pe baza actelor medicale aflate la dosarul cauzei,

sentința pronunțată în aceste condiții de instanța de fond este contrară legii,

fiind supusă cazului de casare înscris în art. 385

9

alin. (1) pct.

17

1

Aceeași critică este valabilă și

pentru curtea de apel care a respins apelul inculpatului, menținând această

sentință.

În consecință, recursul declarat de

inculpat urmează a fi admis pe baza acestui motiv de casare, examinarea

celorlalte motive devenind inutilă, a se casa decizia atacată, cum și sentința

penală nr. 700 din 8 decembrie 2003 a Tribunalului Constanța și a se trimite

dosarul aceluiași tribunal pentru efectuarea unei noi expertize medico-legale

în condițiile stabilite de Curtea Supremă de Justiție, în temeiul căruia să se

pronunțe.

Admite recursul declarat de

inculpatul C.N. împotriva deciziei penale nr. 52/ P din 5 martie 2004 a Curții

de Apel Constanța.

Casează decizia atacată și sentința

penală nr. 700 din 8 decembrie 2003 a Tribunalului Constanța.

Trimite cauza pentru rejudecare la

Tribunalul Constanța.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 2

decembrie 2004.

Sursă