ÎCCJ, Decizia nr. 147/2004

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin procesul-verbal din 1 august 2003, Parchetul Național Anticorupție, secția de combatere a corupției, a dispus începerea urmăririi penale față de învinuitul B.T.pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave prevăzută de art. 248, raportat la art. 248

1

, în referire la art. 248 alin. (2), cu aplicarea art. 13 și a art. 41 alin. (2) C. pen., de fals intelectual prevăzută de art. 289, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și de delapidare cu consecințe grave prevăzută de art. 215

1

, cu aplicarea art. 13 C. pen.

Împotriva acestui proces-verbal, învinuitul B.T. a formulat plângere cu care s-a adresat Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a comunicat apărătorilor petiționarului, prin adresa nr. 184/C2/2003 din 20 august 2003, soluția de respingere a plângerii.

La data de 8 septembrie 2003, B.T. s-a adresat Curții Supreme de Justiție, secția penală, cu plângere împotriva soluției date de procurorul general, solicitând să se constate nulitatea actului de începere a urmăririi penale, precum și preluarea dosarului de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin sentința nr. 125 din 12 decembrie 2003, a respins plângerea formulată de petiționarul B.T., ca inadmisibilă, cu motivarea că, împotriva actului procesual prin care s-a dispus începerea urmăririi penale, legea nu prevede calea plângerii la instanța de judecată, ci numai la procurorul ierarhic superior.

În acest sens, s-a relevat că, în raport cu măsura în care art. 278 C. proc. pen. a fost considerat constituțional prin decizia Curții Constituționale nr. 486 din 2 decembrie 1997, persoana nemulțumită de modul cum i-a fost soluționată plângerea împotriva măsurilor luate sau actelor efectuate de procuror se poate adresa direct justiției, în temeiul art. 21 din Constituție, numai în măsura în care cauza nu ar mai fi susceptibilă de a ajunge în fața instanțelor judecătorești.

Or, s-a învederat, în esență, prin considerentele sentinței, aplicarea directă a art. 21 din Constituție nu-și are rațiune în cazul actului procesual prin care se dispune începerea urmăririi penale, întrucât, după sesizarea instanței, orice eventual inculpat își poate face apărările pe care le consideră necesare în cursul judecății.

Ca urmare, s-a apreciat că plângerea este inadmisibilă, deoarece, în raport cu obiectul acesteia, petiționarul nu are calea unei plângeri la instanță, ci numai la procurorul ierarhic superior.

Împotriva sentinței, petiționarul B.T. a declarat recurs.

În sprijinul recursului, a fost invocat un singur motiv de casare, prin care s-a susținut că procesul-verbal de începere a urmăririi penale este lovit de nulitate absolută, deoarece faptele imputate petiționarului nu sunt de corupție în sensul prevederilor Legii nr. 78/2000, astfel că urmărirea penală nu poate fi efectuată de procurori din cadrul Parchetului Național Anticorupție.

Recursul nu este fondat.

Potrivit dispozițiilor art. 278 C. proc. pen., în măsura în care au fost considerate constituționale prin decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997 a Curții Constituționale, persoana nemulțumită de soluționarea plângerii împotriva măsurilor dispuse sau actelor efectuate de procuror se poate adresa direct justiției, în temeiul art. 21 din Constituție, numai dacă acea cauză nu ar mai fi susceptibilă de a ajunge în fața instanțelor judecătorești.

Rațiunea acestei interpretări, astfel cum rezultă din considerentele deciziei menționate, este aceea ca actele prin care procurorul pune capăt conflictului de drept penal, cum sunt rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, fiind modalități de înfăptuire a justiției, să fie supuse cenzurii instanțelor judecătorești, ca singure autorități abilitate, de Constituție, să realizeze justiția prin activitatea ce o desfășoară.

Ca urmare, în raport cu rațiunea acestei interpretări, nu s-ar putea adresa direct instanțelor judecătorești, cu astfel de plângeri, cei împotriva cărora s-a dispus începerea urmăririi penale, pentru că aceștia, în cazul unei eventuale trimiteri în judecată, ajung oricum în fața instanței unde apărările le sunt verificate în condiții de contradictorialitate și de publicitate a ședinței.

De altfel, prin art. 278

1

C. proc. pen. (introdus prin Legea nr. 281/2003), intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004, a fost reglementată plângerea în fața instanței numai împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată, iar nu și împotriva unor acte procedurale, cum este procesul-verbal de începere a urmăririi penale, care, în ipoteza trimiterii în judecată, nu scapă cenzurii instanței.

În atare situație, se constată că în mod corect s-a apreciat de prima instanță că este inadmisibilă plângerea formulată de petiționar împotriva soluției procurorului ierarhic superior de respingere a plângerii prin care a atacat procesul-verbal de începere a urmăririi penale.

Așa fiind și cum, în raport cu inadmisibilitatea plângerii, a devenit inutilă examinarea criticii aduse sentinței, în sensul că, în cauză, competența de a efectua urmărirea penală nu ar reveni procurorilor care au emis actul atacat, se va dispune respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea petiționarului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul B.T. împotriva sentinței nr. 125 din 12 decembrie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Obligă pe petiționar să plătească statului suma de 700.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată, în ședință publică, azi, 26 aprilie 2004.