ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1618/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

calea contenciosului administrativ, la data de 28 aprilie 2004, reclamantul G.S.

a solicitat, în contradictoriu cu Casa de Pensii a municipiului București, să

se dispună anularea hotărârii nr. 10982/10327 din 4 martie 2003, a Comisiei

pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i s-a respins cererea privind

recunoașterea calității de beneficiar al prevederilor acestei legi.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat, în esență, că în mod greșit pârâta i-a refuzat

recunoașterea calității de beneficiar al Legii nr. 189/2000, deoarece s-a

născut la data de 1 februarie 1941, după ce părinții săi au fost strămutați din

localitatea Chiuseidin (Bulgaria), în România.

Prin sentința civilă nr. 1459

din 10 iunie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ,

a admis în parte acțiunea reclamantului G.S., a anulat hotărârea nr. 10982/10327

din 4 martie 2003, emisă de Casa de Pensii a municipiului București, pe care a

obligat-o să-i recunoască reclamantului, calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000,

pentru perioada 1 februarie 1941 - 6 martie 1945 și să-i acorde drepturile

prevăzute de acest act normativ, începând cu data de 1 septembrie 2003.

Pentru a se pronunța în

acest sens, instanța de fond a reținut că din probele administrate în cauză,

rezultă că reclamantul a făcut dovada că părinții săi au fost refugiați din

luna septembrie 1940, din localitatea Chiuseidin (Bulgaria), în România,

reclamantul născându-se în această perioadă.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului București, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În esență, se susține că

reclamantul a prezentat dovezi concludente privind recunoașterea calității de

beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000, abia în fața instanței de

judecată, astfel că hotărârea pârâtei este temeinică și legală.

Examinându-se sentința

atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză,

precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul

este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Conform art. 1 din O.G. nr. 105/1999,

aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de

prevederile ordonanței, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor

instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, a avut de suferit

persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege fiind și

aceea a strămutării în altă localitate, decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)].

Prin Normele de aplicare a

ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2000, persoanelor strămutate în altă

localitate, decât cea de domiciliu, le-au fost asimilate și cele expulzate,

refugiate, precum și cele care au făcut obiectul unui schimb de populație, ca

urmare a unui tratat bilateral.

Critica formulată de

recurentă, referitor la acceptarea de către instanța de fond, a unor dovezi,

care nu au fost prezentate comisiei de specialitate, înainte ca aceasta să

emită hotărârea atacată, nu poate fi acceptată în raport cu normele

procedurale, care consacră rolul activ al instanței.

Art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., prevede că:

„Judecătorii au îndatorirea

să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală

privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin

aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și

legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră

necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc”.

Astfel, în cauză, întregul

material probator suplimentar administrat a avut menirea să ajute instanța de

fond în aflarea adevărului.

Declarațiile de martor și

înscrisurile depuse la dosarul cauzei au evidențiat cu claritate că reclamantul

s-a născut pe teritoriul României, la data de 1 februarie 1941, după ce

părinții acestuia s-au refugiat de pe teritoriul Cadrilaterului cedat

Bulgariei, prin Tratatul de la Craiova din septembrie 1940.

Având în vedere că

legiuitorul a urmărit ca de drepturile compensatorii prevăzute de Legea nr. 189/2000,

să se bucure toate persoanele, cetățeni români, care au avut de suferit

consecințele persecuțiilor exercitate din motive etnice, prin persoană

persecutată trebuie înțeleasă atât persoana care a suferit aceste persecuții în

mod nemijlocit, cât și acelea care au suferit persecuțiile respective în mod direct,

prin consecințele care s-au răsfrânt asupra lor.

Acesta este cazul copiilor

care s-au născut în perioada în care părinții lor s-au refugiat sau au fost

strămutați, ca urmare a unor persecuții din motive etnice și au suferit, astfel,

toate consecințele nefavorabile ce au decurs din această situație.

Or, în cauză, este de

necontestat că reclamantul, care s-a născut ulterior datei la care părinții săi

s-au refugiat din localitatea de domiciliu, a suferit aceleași consecințe

nefavorabile și prejudicii pe care le-a cunoscut familia sa, ca urmare a

persecuțiilor etnice exercitate.

Că legiuitorul a urmărit să

acorde aceste drepturi compensatorii, tuturor celor care au fost victimele

și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor din motive etnice, rezultă și

din împrejurarea că astfel de drepturi au fost acordate, prin dispozițiile art.

3 din O.G. nr. 105/1999, și soțului supraviețuitor.

Deci, dacă legiuitorul a

acordat o indemnizație lunară, soțului supraviețuitor, care nu a suferit

persecuțiile și nici consecințele prevederilor din motive etnice, a fortiori

trebuie să beneficieze de aceleași drepturi compensatorii, copilul care, fiind

născut în perioada refugiului, a suferit în mod direct toate consecințele

nefavorabile care s-au răsfrânt asupra familiei sale.

Rezultă, deci, că soluția

pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică, urmând a se respinge

recursul declarat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 1459

din 10 iunie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 martie 2005.