ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1618/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe calea contenciosului administrativ, la data de 28 aprilie 2004, reclamantul G.S. a solicitat, în contradictoriu cu Casa de Pensii a municipiului București, să se dispună anularea hotărârii nr. 10982/10327 din 4 martie 2003, a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i s-a respins cererea privind recunoașterea calității de beneficiar al prevederilor acestei legi. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că în mod greșit pârâta i-a refuzat recunoașterea calității de beneficiar al Legii nr. 189/2000, deoarece s-a născut la data de 1 februarie 1941, după ce părinții săi au fost strămutați din localitatea Chiuseidin (Bulgaria), în România.

Prin sentința civilă nr. 1459 din 10 iunie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a admis în parte acțiunea reclamantului G.S., a anulat hotărârea nr. 10982/10327 din 4 martie 2003, emisă de Casa de Pensii a municipiului București, pe care a obligat-o să-i recunoască reclamantului, calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000, pentru perioada 1 februarie 1941 - 6 martie 1945 și să-i acorde drepturile prevăzute de acest act normativ, începând cu data de 1 septembrie 2003. Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut că din probele administrate în cauză, rezultă că reclamantul a făcut dovada că părinții săi au fost refugiați din luna septembrie 1940, din localitatea Chiuseidin (Bulgaria), în România, reclamantul născându-se în această perioadă.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În esență, se susține că reclamantul a prezentat dovezi concludente privind recunoașterea calității de beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000, abia în fața instanței de judecată, astfel că hotărârea pârâtei este temeinică și legală. Examinându-se sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Conform art. 1 din O.G.

nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanței, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege fiind și aceea a strămutării în altă localitate, decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)]. Prin Normele de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2000, persoanelor strămutate în altă localitate, decât cea de domiciliu, le-au fost asimilate și cele expulzate, refugiate, precum și cele care au făcut obiectul unui schimb de populație, ca urmare a unui tratat bilateral.

Critica formulată de recurentă, referitor la acceptarea de către instanța de fond, a unor dovezi, care nu au fost prezentate comisiei de specialitate, înainte ca aceasta să emită hotărârea atacată, nu poate fi acceptată în raport cu normele procedurale, care consacră rolul activ al instanței. Art. 129 alin. (5) C. proc. civ., prevede că: „Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc”.

Astfel, în cauză, întregul material probator suplimentar administrat a avut menirea să ajute instanța de fond în aflarea adevărului. Declarațiile de martor și înscrisurile depuse la dosarul cauzei au evidențiat cu claritate că reclamantul s-a născut pe teritoriul României, la data de 1 februarie 1941, după ce părinții acestuia s-au refugiat de pe teritoriul Cadrilaterului cedat Bulgariei, prin Tratatul de la Craiova din septembrie 1940. Având în vedere că legiuitorul a urmărit ca de drepturile compensatorii prevăzute de Legea nr. 189/2000, să se bucure toate persoanele, cetățeni români, care au avut de suferit consecințele persecuțiilor exercitate din motive etnice, prin persoană persecutată trebuie înțeleasă atât persoana care a suferit aceste persecuții în mod nemijlocit, cât și acelea care au suferit persecuțiile respective în mod direct, prin consecințele care s-au răsfrânt asupra lor.

Acesta este cazul copiilor care s-au născut în perioada în care părinții lor s-au refugiat sau au fost strămutați, ca urmare a unor persecuții din motive etnice și au suferit, astfel, toate consecințele nefavorabile ce au decurs din această situație. Or, în cauză, este de necontestat că reclamantul, care s-a născut ulterior datei la care părinții săi s-au refugiat din localitatea de domiciliu, a suferit aceleași consecințe nefavorabile și prejudicii pe care le-a cunoscut familia sa, ca urmare a persecuțiilor etnice exercitate. Că legiuitorul a urmărit să acorde aceste drepturi compensatorii, tuturor celor care au fost victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor din motive etnice, rezultă și din împrejurarea că astfel de drepturi au fost acordate, prin dispozițiile art. 3 din O.G.

nr. 105/1999, și soțului supraviețuitor. Deci, dacă legiuitorul a acordat o indemnizație lunară, soțului supraviețuitor, care nu a suferit persecuțiile și nici consecințele prevederilor din motive etnice, a fortiori trebuie să beneficieze de aceleași drepturi compensatorii, copilul care, fiind născut în perioada refugiului, a suferit în mod direct toate consecințele nefavorabile care s-au răsfrânt asupra familiei sale. Rezultă, deci, că soluția pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică, urmând a se respinge recursul declarat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 1459 din 10 iunie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2005.