ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 747/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 24 noiembrie 2003, G.R. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 609 din 21 octombrie 2003, pronunțată de secția jurisdicțională a Curții de Conturi, solicitând casarea acesteia. În motivarea recursului, petentul a susținut că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Sub acest aspect, recurentul a precizat că, în cauză, C.N. I.N. SA și lui G.R. li s-au imputat neîntocmirea și nedepunerea declarației pentru stabilirea impozitului pe clădiri, în termen de 30 de zile de la data achiziționării imobilului.

Petentul a menționat că imobilul a fost luat cu plata în rate, lucru pe care instanța l-a ignorat, astfel încât în loc să considere în interpretarea sa, că termenul de 30 de zile curge de la data procesului-verbal de recepție - 30 septembrie 1999, a apreciat că termenul curge de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv 29 iulie 1999, calculând, astfel, greșit, penalitățile. A mai precizat recurentul, că din 7 noiembrie 2001, el nu a mai fost director economic, deci nu i se putea imputa faptul că s-a depus declarație pentru stabilirea impozitului, la 16 iunie 2002, în condițiile în care organele de conducere ale C.N. I.M. au luat cunoștință de existența obligației de a depune declarație pentru stabilirea impozitului pe clădiri, la 19 decembrie 2001, când a fost primit procesul-verbal de control al Curții de Conturi.

A mai susținut petentul, că într-adevăr, potrivit fișei postului, avea obligația de a urmări stabilirea corectă și îndeplinirea integrală și la termen, a tuturor obligațiilor financiare și fiscale ale C.N. I.N., față de stat, dar el nu avea obligația să stabilească valorile contabile pentru bunurile aparținând C.N. I.N., gestionarea patrimoniului căzând în sarcina administratorului companiei. Așa fiind, recurentul a cerut respingerea sesizării privitoare la obligarea sa la plata către C.N. I.N., a sumei de 5.676.800 lei. Din actele cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că prin decizia nr. 609 din 21 octombrie 2003, a secției jurisdicționale a Curții de Conturi, s-a respins recursul jurisdicțional declarat de recurentul-pârât G.R., împotriva sentinței nr. 11 din 30 ianuarie 2003, pronunțată de Colegiul jurisdicțional București, în dosarul nr. 89/2002.

Recurentul a fost obligat la 100.000 lei, cheltuieli judiciare către stat. Secția jurisdicțională a Curții de Conturi a constatat că prin sentința nr. 11 din 30 ianuarie 2003, pronunțată de Colegiul jurisdicțional București, în dosarul nr. 89/2002, s-au admis capetele IV și V din actul de sesizare al Procurorului financiar de pe lângă Camera de Conturi București, C.N. I.N. SA București, fiind obligată să vireze la bugetul local, suma de 4.581.500 lei reprezentând impozitul pe clădiri și suma de 5.676.500 lei, majorări de întârziere, constatând virarea acestora, la 25 iulie 2002. Aferent majorărilor de întârziere, G.R. a fost obligat la plata de despăgubiri civile către C.N. I.N. SA București, precum și la dobânda de 19,6% calculată asupra debitului datorat, de la data de 25 iulie 2002, până la achitarea acestuia.

S-au menținut măsurile asiguratorii instituite asupra bunurilor pârâtului și s-au ridicat măsurile asiguratorii instituite asupra unității debitoare. De precizat că, cele sus citate s-au pronunțat de Colegiul jurisdicțional, în dosarul nr. 89/2002, creat ca urmare a disjungerii capetelor IV și V, de celelalte 6 capete de cerere ce au făcut obiectul sesizării Colegiului jurisdicțional, sub nr. 48/2002. Judecând recursul jurisdicțional declarat de G.R., împotriva hotărârii Colegiului jurisdicțional - secția jurisdicțională din cadrul Curții de Conturi, a reținut că hotărârea atacată este legală. Astfel, la data dobândirii construcțiilor, erau aplicabile dispozițiile art. 11 din Legea nr. 27/1994 privind impozitele și taxele locale, așa cum au fost modificate prin O.U.G.

nr. 62/1998. Impozitul pe clădiri, în cazul contribuabililor, persoane juridice, se calcula de acestea, prin declarațiile de impunere care se depuneau la serviciile de specialitate ale consiliilor locale. Atâta timp, cât impozitul datorat nu a fost calculat de către persoana juridică, nu se poate considera că partea contribuabilă și-a îndeplinit obligația cerută de lege. Nedeterminarea valorii de inventar a clădirilor, valoare actualizată potrivit prevederilor legale și înregistrată în contabilitate, pe baza căreia se determina valoarea impozitului, duce la conturarea culpei proprietarului, valoarea trebuind a fi determinată în termenul prevăzut de lege, pentru depunerea declarației de impunere.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând actele cauzei, constată că declarația de impunere valabilă este cea depusă la 19 iunie 2002, în care se indică valoarea de inventar actualizată, înregistrată în contabilitate, a fiecăreia din construcțiile achiziționate. Răspunderea recurentului-pârât G.R. a fost corect stabilită de cele 2 instanțe, întrucât acesta avea obligația de serviciu prevăzută în fișa postului, de a urmări stabilirea corectă și îndeplinirea integrală și la termen a tuturor obligațiilor financiare și fiscale față de stat. Nepreocupându-se de depunerea în termenul legal, a declarației de impozitare, întocmită în condițiile legii, nepreocupându-se de luarea măsurilor în vederea determinării valorii de inventar a construcțiilor în termenul prevăzut de lege, a ajuns la stabilirea culpei recurentului.

Interpretarea sa, din motivul de recurs invocat, este de fapt încercarea de a înlătura răspunderea sa care a fost corect stabilită prin decizia atacată, față de data achiziționării imobilului. Sub acest aspect este de observat că recurentul a avut o atitudine pasivă, nesolicitând stabilirea valorii de inventariere a bunului, nici chiar după ce, la data de 10 ianuarie 2000, a depus declarația nr. 350151, întocmită fără respectarea condițiilor legale, adică, fără stabilirea valorii impozitului pe clădiri, chiar dacă calculul efectiv nu-l făcea reclamantul-recurent, dar acesta era obligat să se preocupe de realizarea lui. Decizia atacată fiind legală, recursul declarat va fi respins conform art. 312 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de G.R. împotriva deciziei nr. 609 din 21 octombrie 2003, a Curții de Conturi a României, secția jurisdicțională. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2005.