ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 747/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

24 noiembrie 2003, G.R. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 609 din 21

octombrie 2003, pronunțată de secția jurisdicțională a Curții de Conturi,

solicitând casarea acesteia.

În motivarea recursului,

petentul a susținut că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu aplicarea

greșită a legii, respectiv a art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurentul

a precizat că, în cauză, C.N. I.N. SA și lui G.R. li s-au imputat neîntocmirea

și nedepunerea declarației pentru stabilirea impozitului pe clădiri, în termen

de 30 de zile de la data achiziționării imobilului.

Petentul a menționat că

imobilul a fost luat cu plata în rate, lucru pe care instanța l-a ignorat,

astfel încât în loc să considere în interpretarea sa, că termenul de 30 de zile

curge de la data procesului-verbal de recepție - 30 septembrie 1999, a apreciat

că termenul curge de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv

29 iulie 1999, calculând, astfel, greșit, penalitățile.

A mai precizat recurentul,

că din 7 noiembrie 2001, el nu a mai fost director economic, deci nu i se putea

imputa faptul că s-a depus declarație pentru stabilirea impozitului, la 16

iunie 2002, în condițiile în care organele de conducere ale C.N. I.M. au luat

cunoștință de existența obligației de a depune declarație pentru stabilirea

impozitului pe clădiri, la 19 decembrie 2001, când a fost primit

procesul-verbal de control al Curții de Conturi.

A mai susținut petentul, că

într-adevăr, potrivit fișei postului, avea obligația de a urmări stabilirea

corectă și îndeplinirea integrală și la termen, a tuturor obligațiilor

financiare și fiscale ale C.N. I.N., față de stat, dar el nu avea obligația să

stabilească valorile contabile pentru bunurile aparținând C.N. I.N., gestionarea

patrimoniului căzând în sarcina administratorului companiei.

Așa fiind, recurentul a

cerut respingerea sesizării privitoare la obligarea sa la plata către C.N. I.N.,

a sumei de 5.676.800 lei.

Din actele cauzei, Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că prin decizia nr. 609 din 21 octombrie

2003, a secției jurisdicționale a Curții de Conturi, s-a respins recursul

jurisdicțional declarat de recurentul-pârât G.R., împotriva sentinței nr. 11

din 30 ianuarie 2003, pronunțată de Colegiul jurisdicțional București, în dosarul

nr. 89/2002. Recurentul a fost obligat la 100.000 lei, cheltuieli judiciare

către stat.

Secția jurisdicțională a

Curții de Conturi a constatat că prin sentința nr. 11 din 30 ianuarie 2003,

pronunțată de Colegiul jurisdicțional București, în dosarul nr. 89/2002, s-au

admis capetele IV și V din actul de sesizare al Procurorului financiar de pe

lângă Camera de Conturi București, C.N. I.N. SA București, fiind obligată să

vireze la bugetul local, suma de 4.581.500 lei reprezentând impozitul pe

clădiri și suma de 5.676.500 lei, majorări de întârziere, constatând virarea

acestora, la 25 iulie 2002.

Aferent majorărilor de

întârziere, G.R. a fost obligat la plata de despăgubiri civile către C.N. I.N.

SA București, precum și la dobânda de 19,6% calculată asupra debitului datorat,

de la data de 25 iulie 2002, până la achitarea acestuia.

S-au menținut măsurile

asiguratorii instituite asupra bunurilor pârâtului și s-au ridicat măsurile

asiguratorii instituite asupra unității debitoare. De precizat că, cele sus

citate s-au pronunțat de Colegiul jurisdicțional, în dosarul nr. 89/2002, creat

ca urmare a disjungerii capetelor IV și V, de celelalte 6 capete de cerere ce

au făcut obiectul sesizării Colegiului jurisdicțional, sub nr. 48/2002.

Judecând recursul

jurisdicțional declarat de G.R., împotriva hotărârii Colegiului jurisdicțional -

secția jurisdicțională din cadrul Curții de Conturi, a reținut că hotărârea

atacată este legală.

Astfel, la data dobândirii

construcțiilor, erau aplicabile dispozițiile art. 11 din Legea nr. 27/1994

privind impozitele și taxele locale, așa cum au fost modificate prin O.U.G. nr.

62/1998.

Impozitul pe clădiri, în

cazul contribuabililor, persoane juridice, se calcula de acestea, prin

declarațiile de impunere care se depuneau la serviciile de specialitate ale

consiliilor locale.

Atâta timp, cât impozitul

datorat nu a fost calculat de către persoana juridică, nu se poate considera că

partea contribuabilă și-a îndeplinit obligația cerută de lege.

Nedeterminarea valorii de

inventar a clădirilor, valoare actualizată potrivit prevederilor legale și

înregistrată în contabilitate, pe baza căreia se determina valoarea

impozitului, duce la conturarea culpei proprietarului, valoarea trebuind a fi

determinată în termenul prevăzut de lege, pentru depunerea declarației de

impunere.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, verificând actele cauzei, constată că declarația de impunere valabilă

este cea depusă la 19 iunie 2002, în care se indică valoarea de inventar

actualizată, înregistrată în contabilitate, a fiecăreia din construcțiile

achiziționate.

Răspunderea

recurentului-pârât G.R. a fost corect stabilită de cele 2 instanțe, întrucât

acesta avea obligația de serviciu prevăzută în fișa postului, de a urmări

stabilirea corectă și îndeplinirea integrală și la termen a tuturor

obligațiilor financiare și fiscale față de stat.

Nepreocupându-se de depunerea în

termenul legal, a declarației de impozitare, întocmită în condițiile legii,

nepreocupându-se de luarea măsurilor în vederea determinării valorii de

inventar a construcțiilor în termenul prevăzut de lege, a ajuns la stabilirea

culpei recurentului.

Interpretarea sa, din

motivul de recurs invocat, este de fapt încercarea de a înlătura răspunderea sa

care a fost corect stabilită prin decizia atacată, față de data achiziționării

imobilului.

Sub acest aspect este de

observat că recurentul a avut o atitudine pasivă, nesolicitând stabilirea

valorii de inventariere a bunului, nici chiar după ce, la data de 10 ianuarie

2000, a depus declarația nr. 350151, întocmită fără respectarea condițiilor

legale, adică, fără stabilirea valorii impozitului pe clădiri, chiar dacă

calculul efectiv nu-l făcea reclamantul-recurent, dar acesta era obligat să se

preocupe de realizarea lui.

Decizia atacată fiind

legală, recursul declarat va fi respins conform art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de G.R. împotriva deciziei nr. 609 din 21 octombrie 2003, a Curții de Conturi a

României, secția jurisdicțională.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 februarie 2005.