ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5590/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 5

august 2002, la Curtea de Apel București, SC A.C. SRL a declarat recurs

împotriva sentinței nr. 685 din 25 iunie 2002, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția de contencios administrativ, solicitând modificarea sentinței

fondului și exonerarea societății de plata impozitului pe profit, de

354.304.535 lei și a penalităților de întârziere, de 933.367.160 lei, prin

desființarea deciziei nr. 1569/2000, a Comisiei de soluționare a

contestațiilor, prin care s-a respins plângerea lor, precum și a actelor

jurisdicționale premergătoare emiterii deciziei sus-citate.

În motivarea recursului, petenta a

susținut că în mod greșit, instanța de fond a considerat că societatea nu are

nici un drept recunoscut de lege care să fi fost vătămat. Sub acest aspect,

recurenta susține că Statul român nu poate percepe impozit de două ori pentru

același profit.

A mai susținut recurenta că în mod

greșit, instanța de fond a reținut că reclamanta nu a emis facturi pentru suma

reținută cu titlu de participațiune și că aceasta constituie „motive străine de

natura pricinii”.

A precizat recurenta că în mod

greșit s-a reținut natura juridică a contractului de punere la dispoziție a

spațiului comercial, ca fiind contract de închiriere, de unde rezultă plata

impozitului și necesitatea emiterii de facturi.

Se invocă și rezultatul de expertiză

C.O., dispus de instanță, și asupra căruia, potrivit art. 304 pct. 10 C. proc.

civ., instanța „nu s-a pronunțat”, fiind o probă folosită ca mijloc de apărare.

Recurenta a susținut că referitor la

acest raport de expertiză, instanța nu s-a pronunțat și că în condițiile în

care ea a calificat juridic contractul, ca fiind de închiriere, sumele

stabilite în actele fiscale contestate nu sunt datorate.

A considerat recurenta că instanța

de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, când a stabilit că în mod concret

sumele imputate sunt legal și temeinic calculate (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.).

Din actele cauzei, Înalta Curte de

Casație și Justiție constată că prin sentința nr. 685 din 25 iulie 2002, Curtea

de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins acțiunea

formulată de SC A.C. SRL, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și

Direcția Generală a Finanțelor Publice București, ca neîntemeiată.

S-a reținut de instanța de fond că

prin acțiunea înregistrată sub nr. 887/2002, reclamanta SC A.C. SRL a

solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și Direcția

Generală a Finanțelor Publice București, anularea deciziei nr. 1569 din 23

noiembrie 2000, prin care s-a respins contestația reclamantei și pe fond,

admiterea contestației, anularea dispoziției nr. 128/2000, a Direcției Generale

a Finanțelor Publice București, anularea procesului-verbal nr. 144441295 din 21

iulie 1999 și exonerarea reclamantei de la plata impozitului pe profit și a

majorărilor de întârziere aferente în sumă de 933.367.160 lei și obligarea

pârâților la cheltuieli de judecată.

A mai invocat recurenta-reclamantă,

faptul că în cauză nu își găsește aplicare art. 1513 C. civ.

Instanța a constatat, însă, că în

cauză culpa reclamantei, reținută în actul de control, este aceea că nu a

înregistrat distinct în contabilitate, cheltuielile efectuate, în cauză

neemițându-se facturi pentru suma de 23.000.000 lei lunar, pentru ca această

sumă să fie considerată deductibilă fiscal.

S-a mai reținut de instanță că în

mod corect, organul de control a stabilit că sumele achitate de reclamantă, în

baza contractului de asociere nr. 518/1999, nu sunt deductibile fiscal,

deoarece nu s-au emis facturi pentru serviciile prestate.

Documentele fiscale (potrivit H.G.

nr. 974/1994 și Legea contabilității nr. 82/1991), în baza cărora reclamanta

avea drept de deducere la calculul profitului impozabil, sunt factura fiscală

și chitanța fiscală.

Alte acte prezentate de reclamantă

și reținute în raportul de expertiză (de ex. dispoziții de plată), nu

constituie din punct de vedere fiscal, documente justificative în sensul art. 6

din Legea nr. 82/1991, astfel încât în mod corect s-a reținut în sarcina reclamantei,

obligația de plată a sumei de 354.304.535 lei reprezentând impozit pe profit.

Reclamanta a încălcat și

regulamentul de aplicare a Legii nr. 82/1991, aprobat prin H.G. nr. 704/1993,

în sensul de a contabiliza distinct în calitate de asociat, veniturile și

cheltuielile determinate de operațiunile născute din contractul de asociere,

mai ales că în contractul de asociere nu s-a prevăzut asociatul care să țină

evidența asociației. În aceste condiții, deci, fiecare avea obligația ținerii

evidenței contabile separate și a sumelor plătite între ei.

Instanța de fond a mai constatat că sumele

reprezentând chirii, au fost înregistrate în contul 612 „cheltuieli cu

redevențe, locații de gestiune și chirii”, fapt ce arată că între părțile din

contract s-au stabilit raporturi de închiriere, astfel încât în mod corect s-a

stabilit în actul de control că aceste sume nu sunt deductibile fiscal, fapt

pentru care s-a calculat legal impozitul pe perioada 1995 - 1999.

Cum acest impozit pe profit, datorat

legal nu a fost achitat la timp, corect reclamanta datorează și majorări de

întârziere aferente stabilite prin actul de control, potrivit O.G. nr. 70/1994,

art. 20 și 13 din O.G. nr. 11/1996.

Instanța a mai constatat din

verificarea procesului-verbal din 18 mai 1999, încheiat în ceea ce privește

firma asociată SC M. SA, că acest control nu are legătură cu obligațiile

constatate în actul de control din 21 iulie 1999, care o privește pe reclamantă

și nu cuprinde apărări care să impună concluzia că în cauză cheltuielile efectuate

sunt deductibile din punct de vedere fiscal.

Așa fiind, instanța a constatat că

recurenta-reclamantă nu are un drept recunoscut de lege, vătămat, deoarece nu a

respectat prevederile Legii contabilității nr. 82/1991, privitoare la

evidențele contabile a asocierilor în participațiune.

Verificându-se actele cauzei, în

raport și cu motivele de recurs invocate, se constată că hotărârea atacată cu

recurs în cauză este legală și temeinică.

Cu privire la obligațiile

contractuale ce decurg din contractul de asociere nr. 518 din 26 ianuarie 1995,

încheiat de recurenta-reclamantă cu SC M. SA, în mod corect organele de control

au constatat că înregistrările efectuate în derularea contractului de asociere

s-au făcut cu nerespectarea prevederilor pct. 101 din Regulamentul de aplicare

a Legii nr. 82/1991, a contabilității, aprobat prin H.G. nr. 704/1993.

Înregistrările nu s-au făcut separat în contabilitatea societăților

participante la asociere, nu s-au întocmit deconturile lunare prin care să se

comunice asociaților, cota parte din veniturile și cheltuielile asociației,

proporțional cu cotele de participare la asociere, pentru a fi înregistrate în

evidența fiecăreia din societățile participante la asociere.

Înregistrările fiind nelegale (în

contul 612 - cheltuieli cu redevențe, locațiile de gestiune și chirii din

creditul contului 5121 - conturi curente la bănci sau prin creditul 401

„Furnizori”), fără ca beneficiarul sumei să emită facturi - documente

justificative în baza cărora se înregistrau sumele respective pe cheltuieli,

conform art. 6 din Legea nr. 82/1991.

Deci, corect, organele de control au

considerat înregistrările, nelegale, având drept consecință diminuarea

rezultatelor financiare și implicit, a obligațiilor față de buget, situație

corect reținută și de instanță.

Referitor la impozitul pe profit în

sumă de 354.304.535 lei, sume plătite în baza unui „contract de asociere”, fără

factură înregistrată în contul 612, cheltuieli considerate ca făcând parte din

„cheltuieli cu redevențe, locații de gestiune și chirii” nu sunt deductibile

fiscal. Recurenta nu a depus nici un document în favoarea acestui aspect și

nici nu a invocat vreun act normativ în sprijinul susținerilor sale.

Greșit, recurenta a invocat

susținerea că ar fi plătit de 2 ori suma imputată, situație nedovedită și

nereală în cauză.

Nereale sunt și susținerile că ar

exista înscrisuri (anexe la procesul-verbal de verificare fiscală) în favoarea

recursului, susțineri care, însă, nu au fost precizate, așa cum s-a dispus de

instanță, încă de la termenul din 7 mai 2003, obligație neîndeplinită de

recurentă, nici până la data judecării cauzei, respectiv 23 noiembrie 2005.

Expertiza efectuată în cauză a fost

întocmită eronat, fără a se avea în vedere principiul de bază că într-o

asociere, când este vorba de aportul în natură (cum se pretinde), aportul se

evaluează, iar pe baza valorii rezultate se stabilește cota de participare la

asociere, în funcție de care i se distribuie lunar asociatului în cauză, prin

decont, veniturile și cheltuielile înregistrate de asociație. Corect,

contractul s-a reținut, deci, a fi contract de închiriere și sub acest aspect,

recursul fiind neîntemeiat.

În mod corect, instanța de fond a

reținut în cauză, încălcarea pct. 101 din Regulamentul pentru aplicarea Legii

contabilității nr. 82/1991, cu privire la evidența cheltuielilor și veniturilor

în asocierea în participațiune.

Corect s-a reținut de instanță,

incidența art. 1513 C. civ. care prevăd că o convenție este nulă, dacă un

asociat primește totalitatea câștigurilor sau dacă este scutit de pierderi.

Deci, prin contractul încheiat, părțile au încălcat dispozițiile legale privind

încheierea contractelor de asociere cea ce îl face inopozabil terților.

Depunerea de către recurentă, în

recurs, la Înalta Curte de Casație și Justiție, a unui „raport de expertiză”,

neîncuviințat de instanță și cu privire la care părțile nu au participat și

care cuprinde „notificarea unor puncte de vedere profesionale în urma

raportului de expertiză întocmit de experta C.O.” nu este o probă utilă

concludentă, pertinentă cauzei.

De altfel, nici nu a fost cerută și

pusă în discuția părților sau admisă de instanță, ci pur și simplu s-a trimis

de recurentă, prin poștă, astfel încât nu constituie o probă.

Constatându-se că recurenta a

încălcat reglementările fiscale, că verificarea dispusă și efectuată de

organele de control fiscal a fost corectă și că în mod întemeiat, instanța de

fond a reținut că în cauză nu se conturează un drept prevăzut de lege, pentru

reclamanta-recurentă, care să fi fost încălcat de organele financiare,

hotărârea atacată fiind legală, recursul declarat va fi respins conform art.

312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC

A.C. SRL București împotriva sentinței civile nr. 685 din 25 iunie 2002 a

Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 23 noiembrie 2005.