ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5590/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 5 august 2002, la Curtea de Apel București, SC A.C. SRL a declarat recurs împotriva sentinței nr. 685 din 25 iunie 2002, pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, solicitând modificarea sentinței fondului și exonerarea societății de plata impozitului pe profit, de 354.304.535 lei și a penalităților de întârziere, de 933.367.160 lei, prin desființarea deciziei nr. 1569/2000, a Comisiei de soluționare a contestațiilor, prin care s-a respins plângerea lor, precum și a actelor jurisdicționale premergătoare emiterii deciziei sus-citate. În motivarea recursului, petenta a susținut că în mod greșit, instanța de fond a considerat că societatea nu are nici un drept recunoscut de lege care să fi fost vătămat.

Sub acest aspect, recurenta susține că Statul român nu poate percepe impozit de două ori pentru același profit. A mai susținut recurenta că în mod greșit, instanța de fond a reținut că reclamanta nu a emis facturi pentru suma reținută cu titlu de participațiune și că aceasta constituie „motive străine de natura pricinii”. A precizat recurenta că în mod greșit s-a reținut natura juridică a contractului de punere la dispoziție a spațiului comercial, ca fiind contract de închiriere, de unde rezultă plata impozitului și necesitatea emiterii de facturi. Se invocă și rezultatul de expertiză C.O., dispus de instanță, și asupra căruia, potrivit art. 304 pct. 10 C. proc. civ., instanța „nu s-a pronunțat”, fiind o probă folosită ca mijloc de apărare.

Recurenta a susținut că referitor la acest raport de expertiză, instanța nu s-a pronunțat și că în condițiile în care ea a calificat juridic contractul, ca fiind de închiriere, sumele stabilite în actele fiscale contestate nu sunt datorate. A considerat recurenta că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, când a stabilit că în mod concret sumele imputate sunt legal și temeinic calculate (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Din actele cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că prin sentința nr. 685 din 25 iulie 2002, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins acțiunea formulată de SC A.C. SRL, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice București, ca neîntemeiată.

S-a reținut de instanța de fond că prin acțiunea înregistrată sub nr. 887/2002, reclamanta SC A.C. SRL a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice București, anularea deciziei nr. 1569 din 23 noiembrie 2000, prin care s-a respins contestația reclamantei și pe fond, admiterea contestației, anularea dispoziției nr. 128/2000, a Direcției Generale a Finanțelor Publice București, anularea procesului-verbal nr. 144441295 din 21 iulie 1999 și exonerarea reclamantei de la plata impozitului pe profit și a majorărilor de întârziere aferente în sumă de 933.367.160 lei și obligarea pârâților la cheltuieli de judecată. A mai invocat recurenta-reclamantă, faptul că în cauză nu își găsește aplicare art. 1513 C. civ.

Instanța a constatat, însă, că în cauză culpa reclamantei, reținută în actul de control, este aceea că nu a înregistrat distinct în contabilitate, cheltuielile efectuate, în cauză neemițându-se facturi pentru suma de 23.000.000 lei lunar, pentru ca această sumă să fie considerată deductibilă fiscal. S-a mai reținut de instanță că în mod corect, organul de control a stabilit că sumele achitate de reclamantă, în baza contractului de asociere nr. 518/1999, nu sunt deductibile fiscal, deoarece nu s-au emis facturi pentru serviciile prestate. Documentele fiscale (potrivit H.G. nr. 974/1994 și Legea contabilității nr. 82/1991), în baza cărora reclamanta avea drept de deducere la calculul profitului impozabil, sunt factura fiscală și chitanța fiscală.

Alte acte prezentate de reclamantă și reținute în raportul de expertiză (de ex. dispoziții de plată), nu constituie din punct de vedere fiscal, documente justificative în sensul art. 6 din Legea nr. 82/1991, astfel încât în mod corect s-a reținut în sarcina reclamantei, obligația de plată a sumei de 354.304.535 lei reprezentând impozit pe profit. Reclamanta a încălcat și regulamentul de aplicare a Legii nr. 82/1991, aprobat prin H.G. nr. 704/1993, în sensul de a contabiliza distinct în calitate de asociat, veniturile și cheltuielile determinate de operațiunile născute din contractul de asociere, mai ales că în contractul de asociere nu s-a prevăzut asociatul care să țină evidența asociației.

În aceste condiții, deci, fiecare avea obligația ținerii evidenței contabile separate și a sumelor plătite între ei. Instanța de fond a mai constatat că sumele reprezentând chirii, au fost înregistrate în contul 612 „cheltuieli cu redevențe, locații de gestiune și chirii”, fapt ce arată că între părțile din contract s-au stabilit raporturi de închiriere, astfel încât în mod corect s-a stabilit în actul de control că aceste sume nu sunt deductibile fiscal, fapt pentru care s-a calculat legal impozitul pe perioada 1995 - 1999. Cum acest impozit pe profit, datorat legal nu a fost achitat la timp, corect reclamanta datorează și majorări de întârziere aferente stabilite prin actul de control, potrivit O.G.

nr. 70/1994, art. 20 și 13 din O.G. nr. 11/1996. Instanța a mai constatat din verificarea procesului-verbal din 18 mai 1999, încheiat în ceea ce privește firma asociată SC M. SA, că acest control nu are legătură cu obligațiile constatate în actul de control din 21 iulie 1999, care o privește pe reclamantă și nu cuprinde apărări care să impună concluzia că în cauză cheltuielile efectuate sunt deductibile din punct de vedere fiscal. Așa fiind, instanța a constatat că recurenta-reclamantă nu are un drept recunoscut de lege, vătămat, deoarece nu a respectat prevederile Legii contabilității nr. 82/1991, privitoare la evidențele contabile a asocierilor în participațiune. Verificându-se actele cauzei, în raport și cu motivele de recurs invocate, se constată că hotărârea atacată cu recurs în cauză este legală și temeinică.

Cu privire la obligațiile contractuale ce decurg din contractul de asociere nr. 518 din 26 ianuarie 1995, încheiat de recurenta-reclamantă cu SC M. SA, în mod corect organele de control au constatat că înregistrările efectuate în derularea contractului de asociere s-au făcut cu nerespectarea prevederilor pct. 101 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 82/1991, a contabilității, aprobat prin H.G. nr. 704/1993. Înregistrările nu s-au făcut separat în contabilitatea societăților participante la asociere, nu s-au întocmit deconturile lunare prin care să se comunice asociaților, cota parte din veniturile și cheltuielile asociației, proporțional cu cotele de participare la asociere, pentru a fi înregistrate în evidența fiecăreia din societățile participante la asociere.

Înregistrările fiind nelegale (în contul 612 - cheltuieli cu redevențe, locațiile de gestiune și chirii din creditul contului 5121 - conturi curente la bănci sau prin creditul 401 „Furnizori”), fără ca beneficiarul sumei să emită facturi - documente justificative în baza cărora se înregistrau sumele respective pe cheltuieli, conform art. 6 din Legea nr. 82/1991. Deci, corect, organele de control au considerat înregistrările, nelegale, având drept consecință diminuarea rezultatelor financiare și implicit, a obligațiilor față de buget, situație corect reținută și de instanță. Referitor la impozitul pe profit în sumă de 354.304.535 lei, sume plătite în baza unui „contract de asociere”, fără factură înregistrată în contul 612, cheltuieli considerate ca făcând parte din „cheltuieli cu redevențe, locații de gestiune și chirii” nu sunt deductibile fiscal.

Recurenta nu a depus nici un document în favoarea acestui aspect și nici nu a invocat vreun act normativ în sprijinul susținerilor sale. Greșit, recurenta a invocat susținerea că ar fi plătit de 2 ori suma imputată, situație nedovedită și nereală în cauză.

Nereale sunt și susținerile că ar exista înscrisuri (anexe la procesul-verbal de verificare fiscală) în favoarea recursului, susțineri care, însă, nu au fost precizate, așa cum s-a dispus de instanță, încă de la termenul din 7 mai 2003, obligație neîndeplinită de recurentă, nici până la data judecării cauzei, respectiv 23 noiembrie 2005. Expertiza efectuată în cauză a fost întocmită eronat, fără a se avea în vedere principiul de bază că într-o asociere, când este vorba de aportul în natură (cum se pretinde), aportul se evaluează, iar pe baza valorii rezultate se stabilește cota de participare la asociere, în funcție de care i se distribuie lunar asociatului în cauză, prin decont, veniturile și cheltuielile înregistrate de asociație.

Corect, contractul s-a reținut, deci, a fi contract de închiriere și sub acest aspect, recursul fiind neîntemeiat. În mod corect, instanța de fond a reținut în cauză, încălcarea pct. 101 din Regulamentul pentru aplicarea Legii contabilității nr. 82/1991, cu privire la evidența cheltuielilor și veniturilor în asocierea în participațiune. Corect s-a reținut de instanță, incidența art. 1513 C. civ. care prevăd că o convenție este nulă, dacă un asociat primește totalitatea câștigurilor sau dacă este scutit de pierderi. Deci, prin contractul încheiat, părțile au încălcat dispozițiile legale privind încheierea contractelor de asociere cea ce îl face inopozabil terților.

Depunerea de către recurentă, în recurs, la Înalta Curte de Casație și Justiție, a unui „raport de expertiză”, neîncuviințat de instanță și cu privire la care părțile nu au participat și care cuprinde „notificarea unor puncte de vedere profesionale în urma raportului de expertiză întocmit de experta C.O.” nu este o probă utilă concludentă, pertinentă cauzei. De altfel, nici nu a fost cerută și pusă în discuția părților sau admisă de instanță, ci pur și simplu s-a trimis de recurentă, prin poștă, astfel încât nu constituie o probă. Constatându-se că recurenta a încălcat reglementările fiscale, că verificarea dispusă și efectuată de organele de control fiscal a fost corectă și că în mod întemeiat, instanța de fond a reținut că în cauză nu se conturează un drept prevăzut de lege, pentru reclamanta-recurentă, care să fi fost încălcat de organele financiare, hotărârea atacată fiind legală, recursul declarat va fi respins conform art. 312 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC A.C. SRL București împotriva sentinței civile nr. 685 din 25 iunie 2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 noiembrie 2005.