ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1264/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 11 septembrie 2001, reclamanta SC M. SA Bicaz, în contradictoriu cu

Ministerul Finanțelor Publice și D.G.F.P. Neamț, a solicitat anularea deciziei

nr. 1181 din 31 iulie 2001, precum și a procesului verbal de control prin care

a fost obligată la plata sumei de 502.308.387 lei reprezentând 394.772.256 lei

impozit pe venitul persoanele nerezidente și 107.536.131 lei majorări de

întârziere aferente acestui impozit.

În motivarea acțiunii reclamanta a

susținut că în mod greșit veniturile obținute de nerezidenți au fost încadrate

la categoria drepturi de licență pentru Germania și respectiv redevențe pentru

Elveția și Danemarca, în raport cu natura serviciilor furnizate și cu

certificatele de rezidență fiscală ale furnizorilor săi, în baza cărora,

veniturile obținute de aceștia se impun în conformitate cu prevederile art. 7

din convențiile încheiate cu Germania, Danemarca și Elveția pentru evitarea

dublei impuneri.

Curtea de Apel Bacău, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 20 din 12

februarie 2002 a respins ca nefondată acțiunea reclamantei reținând că actele

atacate sunt legale și temeinice, reținând, în esență, că activitățile

desfășurate de firmele din Germania se încadrează în prevederile art. 11 parag.

3 al Convenției cu această țară, iar cele cu firmele din Danemarca și Elveția

în prevederile art. 13 și art. 12 din convențiile cu aceste țări, iar nu în

cele ale art. 7 ale respectivelor convenții.

În motivarea sentinței s-a mai

reținut că în aceste condiții reclamanta avea obligația de a reține la sursă

impozitul pentru veniturile obținute de firmele străine și a-l vira la bugetul

de stat. Totodată, s-a înlăturat raportul de expertiză contabilă ca neavând

fundament legal, iar în ce privește cuantumul sumelor s-a reținut că acesta nu

a fost contestat.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, în termen legal, societatea reclamantă, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Astfel, printr-o primă critică se

susține că deși prin expertiza încuviințată în cauză s-a arătat că nu este în

situația plății unor licențe sau redevențe, ci a unor plăți pentru prestații de

servicii pentru care nu se datorează sumele stabilite și menținute de

autoritățile fiscale, totuși, instanța de fond, fără a dispune o nouă

expertiză, a înlăturat-o pe cea efectuată în cauză adoptând o soluție contrară

acesteia.

Un alt motiv de recurs se referă la

faptul că instanța de fond, în mod greșit, nu a reținut că în conformitate cu

prevederile convențiilor de evitare a dublei impuneri, reclamanta nu avea

obligația de a impozita veniturile respective.

În fine, recurenta-reclamantă

critică sentința instanței de fond și pe considerentul că aceasta nu a avut în

vedere jurisprudența în domeniu, indicând în acest sens două decizii ale altor

instanțe datând din anul 1998 ( o decizie a Curții Supreme de Justiție, secția

de contencios administrativ și alta a unei curți de apel) și nici aspecte de

ordin practic.

Examinând sentința atacată în raport

cu toate criticile formulate, cu probele administrate în cauză și cu toate

dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ. se constată că recursul nu este fondat pentru considerentele ce

vor fi expuse în continuare.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (2)

lit. d) din O.G. nr. 83/1998, prin noțiunea de redevențe se înțeleg plăți de

orice fel, inclusiv cele în natură, primite pentru folosirea sau concesionarea

oricărui drept, cum ar fi: drept de autor asupra unei lucrări literare,

artistice sau științifice(…); orice brevet, inovație, licența, know-how, mărci

de comerț sau fabrica, operațiuni de franchising, desene sau modele, planuri,

schițe, formule secrete sau procedee de fabricație, program de calculator

(soft), (…) orice echipament industrial, comercial sau științific, inclusiv

pentru utilizarea și dreptul de a utiliza informații și cunoștințe referitoare

la experiența în domeniul industrial, comercial sau științific, precum și orice

alte plăți pentru utilizarea altor drepturi.

Conform art. 11 alin. (2) din

Convenția de evitare a dublei impuneri dintre România și Germania, drepturile

de licență sunt definite ca fiind remunerări de orice fel plătite pentru

folosirea sau pentru concesionarea folosirii unor drepturi de autor (…) asupra

brevetelor, mărcilor de fabrică, desene sau modele, planuri, formule sau

procedee secrete sau pentru folosirea ori concesionarea folosirii unor

echipamente industriale, comerciale sau științifice ori pentru comunicarea de

informații privitoare la o experiență dobândită în domeniul industrial,

comercial sau științific. Tot la acest articol, dar la alin. (1) și (2) se

arată că aceste drepturi de licență care provin dintr-un stat contractant și

sunt plătite unei persoane care își are reședința în celălalt stat contractant

pot fi supuse impozitării numai în acel stat contractant, dar, pot fi însă

impuse și în statul contractant din care provin, în conformitate cu legislația

acelui stat, dar impozitul nu poate depăși 10 % din suma reprezentând

drepturile de licență.

În Convenția de evitare a dublei

impuneri dintre România și Elveția la art. 12 alin. (1) și (2) se arată, de

asemenea, că redevențele care provin dintr-un stat contractant și plătite unui

rezident al celuilalt stat contractant sunt impozabile în acest celălalt stat,

totuși aceste redevențe sunt, de asemenea, impozabile în statul contractant din

care provin, potrivit legislației acelui stat, iar dacă persoana care primește

redevențele este beneficiara efectivă a acestora, impozitul astfel stabilit nu

poate depăși 10% din suma brută a redevențelor. Tot la acest articol, dar la

alin. (3) se arată natura remunerațiilor care se includ în termenul redevențe

folosit în legătură cu impozitarea veniturilor realizate de persoanele

nerezidente, termen care include aceleași situații ca și cele enumerate la art.

1 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 83/1998.

Aceeași posibilitate de a fi

impozitate redevențele, în cota de cel mult 10% și în statul contractant din

care provin, este reglementată și în Convenția de evitare a dublei impuneri

dintre România și Danemarca, ratificată prin Decretul nr. 389/1977, decret care

include în termenul de redevențe, remunerații care au aceeași natură juridică

ca acelea menționate și în convențiile mai sus arătate.

În cauză, se constată că recurenta a

încheiat cu firmele din Germania, Danemarca și Elveția contracte privind atât

achiziționarea de echipamente tehnologice, precum și furnizarea de informații

cu referire la acestea.

Pentru furnizarea acestor informații

firmele străine au întocmit lunar facturi și au încasat contravaloarea

acestora, plățile respective încadrându-se, astfel cum corect a reținut și

instanța de fond, potrivit dispozițiilor legale mai sus arătate (și nu

dicționarelor indicate de expert) în remunerația pentru licențe și redevențe,

iar nu în contravaloarea unor servicii.

Faptul că ulterior controlului

recurenta-reclamantă a prezentat certificate de rezidență fiscală a fost avut

în vedere în decizia nr. 1181 din 31 iulie 2001.

Este adevărat că, potrivit alin. (2)

al art. 11, 12 și respectiv 13 din cele trei convenții impozitul nu poate

depăși 10% din suma redevențelor respectiv a drepturilor de licență, iar

autoritățile fiscale au stabilit acest cuantum, numai că recurenta-reclamantă

nu a contestat această cotă în sens de cuantum, nici la Ministerul Finanțelor

Publice, nici la instanța de fond.

În ceea ce privește motivul de

recurs referitor la raportul de expertiză contabilă, se constată că instanța de

fond, prin considerentele sentinței, a arătat în detaliu de ce a optat pentru

soluția adoptată. Faptul că aceasta nu coincide cu cea propusă de expert nu

este de natură a necesita schimbarea soluției și nici efectuarea altei

expertize, soluția fiind fundamentată pe celelalte probe administrate în cauză

și pe dispozițiile legale aplicabile în cauză.

Desigur, referirea la jurisprudența

altor instanțe este meritorie în condițiile în care aceasta exprimă o practică

unitară pe o anumită problemă de drept sau este o decizie a Curții Supreme de

Justiție, secții unite, dată în baza art. 329 C. proc. civ., dar trebuie utilizată

în limitele legii cu măsură și prudență, aceasta cu atât mai mult cu cât ne

aflăm într-o continuă schimbare nu numai a jurisprudenței instanțelor

judecătorești, ci chiar și a cadrului legislativ.

De altfel, nu pot fi eludate nici

dispozițiile art. 123 din Constituție și cele ale Legii nr. 92/1992,

republicată, cu modificările ulterioare potrivit cărora în România justiția se

înfăptuiește în numele legii, iar judecătorii sunt independenți și se supun

numai legii, jurisprudența nefiind izvor de drept în sistemul românesc.

Prin urmare, în speță, nici motivul

de recurs bazat pe aspecte de jurisprudență nu poate fi primit, în raport cu

prevederile legale arătate în cele ce preced.

În consecință, constatându-se că

sentința atacată este legală și temeinică, se va respinge recursul declarat în

cauză ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de SC M.

SA Bicaz împotriva sentinței civile nr. 20 din 12 februarie 2002 a Curții de

Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 27 martie 2003.