ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1138/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 12 noiembrie 2001, reclamanta SC B.V. SRL Brad a solicitat, în

contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și Administrația Financiară

Brad, anularea deciziei nr. 1486 din 28 septembrie 2001, emisă de primul pârât

și a procesului-verbal nr. 3942 din 30 martie 2001, întocmit de pârâta secundă,

respectiv a măsurilor dispuse la pct. 4 și 5 din decizie, referitor la cap. A

și E ale procesului-verbal menționat și exonerarea de plata obligațiilor

fiscale, după cum urmează: plata impozitului pe venitul persoanelor juridice

nerezidente, în sumă de 118.993.575 lei, a majorărilor de întârziere aferente,

de 43.444.644 lei și a penalităților, în sumă de 118.493.375 lei, plata T.V.A.,

în sumă de 255.616.840 lei și a majorărilor de întârziere aferente acesteia, în

sumă de 125.152.669 lei.

În motivarea acțiunii, reclamanta,

deși susține că Ministerul Finanțelor Publice, prin decizia atacată în parte, a

soluționat favorabil anumite măsuri dispuse prin procesul-verbal de control, nu

se limitează la indicarea clară a motivelor privind capetele acțiunii sale, ci

revine și asupra aspectelor legate de alte măsuri soluționate, de altfel, de

Ministerul Finanțelor Publice.

Cu privire, însă, la obligarea sa la

plata impozitului pe venitul persoanelor juridice nerezidente, reclamanta a

arătat că aceasta nu este datorată, întrucât în cauză sunt aplicabile

convențiile încheiate de România, cu Germania și Austria, pentru evitarea

dublei impuneri.

Referitor la T.V.A. calculată pentru

transporturile aferente exporturilor de mărfuri efectuate în perioada ianuarie

– decembrie 2000, a susținut că în mod eronat nu s-a aplicat cota 0, datorită

unei greșite interpretări a dispozițiilor O.U.G. nr. 17/2000. Astfel,

reclamanta a arătat că deși a încasat valuta în numerar, a depus-o în contul

său la o bancă autorizată, îndeplinind astfel condițiile prevăzute de

ordonanță, pentru aplicarea cotei 0 la T.V.A., pentru exporturile realizate. A

mai susținut că dispozițiile H.G. nr. 401/2000, nu-i sunt aplicabile anterior

datei de 26 mai 2000 (data publicării H.G. nr. 401/2000 în Monitorul Oficial).

Curtea de Apel Alba Iulia, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 160 din 11

septembrie 2002, a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța în acest sens,

instanța de fond a reținut, pe de o parte, că existând în cele două convenții

între state, prevederea legală care dă dreptul suveran de impunere a statului

de proveniență, al venitului provenit din dobânzi și având în vedere și

prevederile art. 2 din O.G. nr. 83/1998, în mod corect a fost obligată

societatea reclamantă, la plata impozitului pe venitul persoanelor nerezidente

și a penalităților aferente.

Cu privire la stabilirea obligației

de a plăti T.V.A., în sumă de 255.616.840 lei și majorările aferente, instanța

de fond a reținut că și aceasta a fost corect stabilită, în raport cu

dispozițiile art. 17 lit.B) pct.. a din O.G. nr. 3/1992, precum și cu faptul că

pentru transporturile aferente unor exporturi de mărfuri, aceasta a încasat

valuta în numerar, iar nu prin transfer interbancar.

Referitor la cererea de a se anula

și pct. 5 al deciziei Ministerului Finanțelor Publice, aceeași instanță a

reținut că aceasta nu este justificată, întrucât pârâtul poate dispune

desființarea totală sau parțială a actului fiscal de control atacat și

refacerea controlului pentru aceeași perioadă și același tip de impozit,

conform prevederilor art. 9 din O.U.G. nr. 13/2001.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC B.V. SRL Brad, susținând că

hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, referitoare la

impozitul pe venitul persoanelor nerezidente și T.V.A. (art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.), că aceasta nu cuprinde motivele pentru care se sprijină în

privința T.V.A. - ului (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) și că instanța de fond

nu s-a pronunțat asupra unei dovezi administrate, care era hotărâtoare pentru

dezlegarea pricinii, respectiv raportul de expertiză contabilă completat cu

răspunsul la obiecțiuni (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.). În dezvoltarea

acestor motive, societatea reclamantă a reiterat, în principal, argumentele

înserate în acțiunea introductivă și a făcut referire și la dispozițile

Deciziei nr. 101 din 2001, a Curții Constituționale.

Examinând sentința atacată în raport

cu toate criticile formulate, cu probele administrate în cauză și cu

dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., se constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce

vor fi expuse în continuare.

În conformitate cu dispozițiile art.

2 alin.(1) lit. a) din O.G. nr. 83/1998, privind impunerea unor venituri

realizate în România, de persoane fizice și juridice nerezidente, impozitul

datorat de nerezidenți pentru veniturile realizate în România se calculează, se

reține și se varsă de către plătitorii de venituri, prin aplicarea cotei de 10%

pentru veniturile din dobânzi plătite nerezidenților, cu excepția dobânzilor

plătite acestor persoane, de băncile înregistrate în România, pentru depozitele

la vedere și la termen, pentru certificatele de depozit, precum și cele

aferente oricărui instrument de economisire al acestora.

Potrivit art. 12 din același act

normativ, în situația în care există convenții pentru evitarea dublei impuneri,

sunt aplicabile prevederile acestora, coroborate cu cele ale art. 5,

beneficiarul venitului fiind obligat să prezinte, organelor fiscale române,

certificatul de rezidență fiscală eliberat de organul fiscal din țara de

rezidență, prin care să se ateste că este rezident al statului respectiv și că

îi sunt aplicabile prevederile convenției.

Atât prin art. 10 din Convenția

încheiată între România și Germania, cât și prin art. 11 din Convenția între

România și Austria, Convenții privind evitarea dublei impuneri asupra

veniturilor și averii, se fac, însă, referiri exprese cu privire la situația

impunerii dobânzilor, precizându-se că acestea pot fi impuse și în statul

contractant din care provin, în conformitate cu legislația acestui stat,

impozitul neputând depăși 10% din suma dobânzilor.

În cauză, este necontestat că în

perioada supusă controlului, recurenta a efectuat o serie de plăți,

reprezentând dobânzi aferente ratelor de leasing, către firma I.L. GmbH &

Co din Germania și dobânzi aferente unui credit extern, către firma I. GmbH

Austria.

Totodată, se constată că

recurenta-reclamantă nu se încadrează în excepțiile prevăzute de art. 2 alin.

(1) lit. a) și nici în cele de la art. 5 din O.G. nr. 83/1998.

De asemenea, se constată că

înscrisurile depuse la dosar nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 12

alin. (2) din O.G. nr. 83/1998, ale certificatelor de rezidență fiscală

valabile.

Prin urmare, se constată că atât

autoritățile fiscale, cât și instanța instanța de fond, au dat o corectă

interpretare atât dispozițiilor O.G. nr. 83/1998, cât și Convențiilor privind

evitarea dublei impuneri.

Referitor la Decizia nr. 101 din

2001, a Curții Constituționale, prin care s-a stabilit că sunt

neconstituționale dispozițiile art. 6 alin. (3) din O.G. nr. 83/1998, se reține

că aceasta devine obligatorie de la publicarea sa (M. Of. nr. 317/14 06.2001),

potrivit art. 145 alin. (2) din Constituția României.

În ceea ce privește interpretarea

dată în cauză dispozițiilor legale referitoare la plata T.V.A., de către

instanța de fond, se constată că și aceasta este corectă și legală.

Astfel, potrivit art. 17 lit. B)

pct. a din O.G. nr. 3/1992, republicată și modificată prin O.U.G. nr. 215/1999,

se beneficiază de cota 0 de T.V.A., pentru exportul de bunuri efectuat de

agenții economici cu sediul în România, a căror contravaloare se încasează în

valută în conturi bancare deschise la bănci autorizate de Banca Națională a

României, aceste dispoziții fiind preluate, într-o formă dezvoltată, și în

O.U.G. nr. 17/2000, potrivit căreia beneficiază de cota 0 T.V.A., exportul de

bunuri, transportul și prestările de servicii legate direct de exportul

bunurilor efectuate de contribuabili cu sediul în România, a căror

contravaloare se încasează în conturi bancare deschise la bănci autorizate de Banca

Națională a României.

Ulterior, prin Normele de aplicare a

O.U.G. nr. 17/2000, aprobate prin H.G. nr. 401/2000, au fost explicitate

prevederile acesteia, fără, însă, a se modifica sau adăuga la ordonanță prin

pct. 9.2 din Norme, astfel cum greșit se susține de către recurentă.

De altfel, acesta este și motivul

pentru care organele de control fiscal, în mod corect, nu fac o departajare

între momentul intrării în vigoare a ordonanței, în raport cu cel al normelor

și nici cu cel al aplicării O.G. nr. 3/1992, esențial fiind ca valuta să se

încaseze direct în conturile bancare ale agenților economici, iar nu în

numerar, astfel cum nelegal a procedat recurenta, în perioada ianuarie -

decembrie 2000, situație recunoscută de aceasta. Nici faptul că instanța de fond,

în considerentele sentinței atacate, a făcut referire în principal la O.G. nr.

3/1992, republicată, cu modificările ulterioare, nu este de natură a duce la

schimbarea soluției, dispozițiile acesteia, astfel cum s-a arătat, fiind

continuate în același sens, de O.U.G. nr. 17/2000 (M. Of. nr. 113/15.03.2000).

Totodată, instanța de fond a arătat în considerente că a avut în vedere toate

prevederile legale invocate, deci și pe cele ale O.U.G. nr. 17/2000.

De altfel, deși în acțiune recurenta-reclamantă nu este

clară și consecventă în indicarea capetelor de cerere și motivarea acestora

(prin capătul doi al acțiunii se indică doar sume privind pct. 4 al deciziei),

totuși, se constată că instanța de fond a răspuns și cererii referitoare la

anularea pct. 5 din decizia Ministerului Finanțelor Publice.

În consecință, se constată că,

criticile referitoare la lipsa motivelor pe care se sprijină sentința

pronunțată în privința T.V.A. – ului, sunt irelevante și nefondate, instanța de

fond, având în vedere, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, atât probele

dosarului, cât și prevederile legale aplicabile.

Cu privire la cel de-al treilea

motiv de recurs, în legătură cu lipsa considerentelor referitoare la raportul

de expertiză contabilă, se constată că nici acesta nu este fondat.

Astfel, în considerentele sentinței

atacate se arată, pe de o parte, condițiile efectuării expertizei contabile,

condiții arătate și în încheierile de ședință privind admiterea probei și a

completărilor la raport. Pe de altă parte, se arată că în vederea pronunțării,

au fost examinate toate actele dosarului, atât cele atacate, cât și cele ce

constituie probatoriu, printre acestea din urmă aflându-se și raportul de

expertiză.

De altfel, astfel cum s-a arătat,

instanța de fond, prin considerentele sentinței, a arătat în detaliu de ce a

optat pentru soluția adoptată.

Faptul că aceasta nu coincide cu cea

propusă de expert, nu este de natură a necesita schimbarea soluției, ea fiind

fundamentată pe alte probe și pe dispozițiile legale aplicabile în cauză.

Prin urmare, constatându-se că

sentința atacată este legală și temeinică, se va respinge recursul declarat în

cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC

B.V. SRL Brad, împotriva sentinței civile nr. 160 din 11 septembrie 2002 a

Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, ca

nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 20 martie 2003.