ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2928/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 8 februarie 2002, reclamanta SC D. SRL a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice, solicitând anularea pct. 3 din decizia nr. 7 din 10 ianuarie 2002 a Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor și a cap. II pct. 2 din procesul-verbal de control nr. 3489 din 27 iunie 2001, cu consecința obligării pârâtului la restituirea sumei de 1.296.871.852 lei, impozit pe veniturile realizate de persoane nerezidente, plus majorări de întârziere aferente, precum și la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că la momentul efectuării plăților către prestatorii de servicii - firma A. (Germania), S. (Franța) și D.C.

(Ungaria), a reținut și virat la bugetul de stat impozitul pe veniturile persoanelor nerezidente prin aplicarea cotei de 10%, respectând întocmai dispozițiile O.G. nr. 83/1998 și Convențiile pentru evitarea dublei impozitări încheiate cu statele de rezidență ale prestatorilor de servicii menționați. Reclamanta a mai arătat că prin certificatele de rezidență fiscală s-a dovedit că beneficiari de venituri sunt rezidenți ai statelor menționate și unde sunt înregistrați ca plătitori de impozite și taxe. Prin sentința civilă nr. 334 din 29 martie 2002, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a admis acțiunea, a anulat pct. 3 din decizia Ministerului Finanțelor nr. 7/2002 și pct. 2 din procesul-verbal de control nr. 3489/2001, exonerând reclamanta de plata sumei reținute în sarcina sa cu titlu de impozit pe venitul persoanelor nerezidente și majorările de întârziere aferente, respectiv 1.296.871.852 lei.

S-a reținut că reclamanta a procedat legal prin reținerea cotei de 10% impozit pe veniturile persoanelor juridice nerezidente din Franța, Germania și Ungaria, cu care a încheiat contracte de prestări servicii, documentele prezentate fiind conforme cu condițiile impuse prin art. 12 din O.G. nr. 83/1998. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, Ministerul Finanțelor Publice - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. În esență, recurentul a criticat hotărârea instanței de fond, pentru greșita apreciere a probelor administrate. S-a susținut, astfel, că documentele prezentate de reclamantă nu pot fi apreciate drept certificate de rezidentă, ele nefiind nici din punct de vedere al formei și nici al conținutului, conforme cu dispozițiile Ordinului Ministerului Finanțelor nr. 1798/1998.

Înscrisurile prezentate drept certificate de rezidență nu au confirmat rezidența firmelor partenere în statele din care provin, pentru perioada în care au avut loc plățile. Recursurile nu sunt fondate. Prin procesul-verbal de control nr. 3489 din 27 iunie 2001, Direcția Generală de Îndrumare și Control Fiscal din cadrul Ministerul Finanțelor Publice a stabilit în sarcina reclamantei SC D. SRL, obligația de plată pentru 1.296.821.852 lei, compusă din 761.701.303 lei, impozit pe venitul persoanelor nerezidente și 535.170.469 lei, majorări aferente acestui impozit. S-a avut în vedere că reclamanta a încheiat contracte de prestări servicii cu firmele K.P. (Ungaria), D.C. (Ungaria), S. (Franța) și A. (Germania) și că pentru plățile efectuate, prin aplicarea Convenției pentru evitarea dublei impozitări, nu a calculat și virat la bugetul de stat, impozitul aferent, deși nu a putut prezenta certificate de rezidență fiscală conforme cu O.G.

nr. 83/1998 și Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 1798/1998. Prin decizia nr. 7 din 10 ianuarie 2002, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Ministerul Finanțelor Publice, soluționând contestația împotriva procesului-verbal, a menținut obligația de plată în sarcina reclamantei, reținând că forma și conținutul certificatelor de rezidență fiscală prezentate după efectuarea controlului, nu îndeplinesc cerințele adresei nr. 269801 din 8 ianuarie 2002, emisă de Direcția Generală de Politică și Legislație Fiscală. Soluția astfel pronunțată este vădit nelegală și netemeinică și în mod corect a fost astfel apreciată de către Curtea de Apel București, prin sentința civilă nr. 334/2002.

Nu numai că adresa menționată se referă la conținutul și forma certificatelor de rezidență fiscală emise de autoritățile române și nicidecum la cele emise de autoritățile străine, dar ea însăși nu poate constitui temei pentru aprecierea legalității unor astfel de documente, peste reglementarea legală - O.G. nr. 83/1998, cu referire strictă la forma și conținutul certificatelor de rezidență fiscală eliberate de autoritățile române. Potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (1) din O.G.

nr. 83/1998: „în situația în care există convenții pentru evitarea dublei impuneri, sunt aplicabile prevederile acelei convenții”, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol „pentru aplicarea prevederilor convenției, beneficiarul venitului va prezenta organelor fiscale din România, certificatul de rezidență fiscală eliberat de organul fiscal din țara de rezidență, prin care să se ateste că este rezident al statului respectiv și că sunt aplicabile dispozițiile convenției de evitare a dublei impozitări”. Cu certificatele depuse, reclamanta a făcut dovada pentru fiecare partener în parte, atât a calității de rezident, cât și a statutului de plătitor de taxe și impozite.

Astfel fiind și cum aplicabilitatea Convenției pentru evitarea dublei impozitări este condiționată de existența acestui certificat, legal și temeinic, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a apreciat că în mod nejustificat s-a dispus obligarea reclamantei la plata impozitului pe veniturile persoanelor nerezidente cu care a avut relații contractuale. Văzând dispozițiile art. 312 și 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 334 din 29 martie 2002, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondate. Obligă Ministerul Finanțelor Publice, la 92.479.660 lei, cheltuieli de judecată către reclamanta SC D. SRL București. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 mai 2005.