ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2928/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 8

februarie 2002, reclamanta SC D. SRL a chemat în judecată Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând anularea pct. 3 din decizia nr. 7 din 10 ianuarie 2002 a

Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor și a cap. II pct. 2 din

procesul-verbal de control nr. 3489 din 27 iunie 2001, cu consecința obligării

pârâtului la restituirea sumei de 1.296.871.852 lei, impozit pe veniturile

realizate de persoane nerezidente, plus majorări de întârziere aferente, precum

și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii sale,

reclamanta a arătat că la momentul efectuării plăților către prestatorii de

servicii - firma A. (Germania), S. (Franța) și D.C. (Ungaria), a reținut și

virat la bugetul de stat impozitul pe veniturile persoanelor nerezidente prin

aplicarea cotei de 10%, respectând întocmai dispozițiile O.G. nr. 83/1998 și

Convențiile pentru evitarea dublei impozitări încheiate cu statele de rezidență

ale prestatorilor de servicii menționați.

Reclamanta a mai arătat că

prin certificatele de rezidență fiscală s-a dovedit că beneficiari de venituri

sunt rezidenți ai statelor menționate și unde sunt înregistrați ca plătitori de

impozite și taxe.

Prin sentința civilă nr. 334

din 29 martie 2002, Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ, a admis acțiunea, a anulat pct. 3 din decizia Ministerului

Finanțelor nr. 7/2002 și pct. 2 din procesul-verbal de control nr. 3489/2001,

exonerând reclamanta de plata sumei reținute în sarcina sa cu titlu de impozit

pe venitul persoanelor nerezidente și majorările de întârziere aferente,

respectiv 1.296.871.852 lei.

S-a reținut că reclamanta a

procedat legal prin reținerea cotei de 10% impozit pe veniturile persoanelor

juridice nerezidente din Franța, Germania și Ungaria, cu care a încheiat

contracte de prestări servicii, documentele prezentate fiind conforme cu

condițiile impuse prin art. 12 din O.G. nr. 83/1998.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, Ministerul Finanțelor Publice - Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel București.

În esență, recurentul a

criticat hotărârea instanței de fond, pentru greșita apreciere a probelor

administrate.

S-a susținut, astfel, că

documentele prezentate de reclamantă nu pot fi apreciate drept certificate de

rezidentă, ele nefiind nici din punct de vedere al formei și nici al

conținutului, conforme cu dispozițiile Ordinului Ministerului Finanțelor nr. 1798/1998.

Înscrisurile prezentate

drept certificate de rezidență nu au confirmat rezidența firmelor partenere în

statele din care provin, pentru perioada în care au avut loc plățile.

Recursurile nu sunt fondate.

Prin procesul-verbal de

control nr. 3489 din 27 iunie 2001, Direcția Generală de Îndrumare și Control

Fiscal din cadrul Ministerul Finanțelor Publice a stabilit în sarcina reclamantei

SC D. SRL, obligația de plată pentru 1.296.821.852 lei, compusă din 761.701.303

lei, impozit pe venitul persoanelor nerezidente și 535.170.469 lei, majorări

aferente acestui impozit.

S-a avut în vedere că reclamanta a

încheiat contracte de prestări servicii cu firmele K.P. (Ungaria), D.C.

(Ungaria), S. (Franța) și A. (Germania) și că pentru plățile efectuate, prin

aplicarea Convenției pentru evitarea dublei impozitări, nu a calculat și virat

la bugetul de stat, impozitul aferent, deși nu a putut prezenta certificate de

rezidență fiscală conforme cu O.G. nr. 83/1998 și Ordinul Ministerului Finanțelor

nr. 1798/1998.

Prin decizia nr. 7 din 10

ianuarie 2002, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul

Ministerul Finanțelor Publice, soluționând contestația împotriva

procesului-verbal, a menținut obligația de plată în sarcina reclamantei,

reținând că forma și conținutul certificatelor de rezidență fiscală prezentate

după efectuarea controlului, nu îndeplinesc cerințele adresei nr. 269801 din 8

ianuarie 2002, emisă de Direcția Generală de Politică și Legislație Fiscală.

Soluția astfel pronunțată

este vădit nelegală și netemeinică și în mod corect a fost astfel apreciată de

către Curtea de Apel București, prin sentința civilă nr. 334/2002.

Nu numai că adresa

menționată se referă la conținutul și forma certificatelor de rezidență fiscală

emise de autoritățile române și nicidecum la cele emise de autoritățile

străine, dar ea însăși nu poate constitui temei pentru aprecierea legalității

unor astfel de documente, peste reglementarea legală - O.G. nr. 83/1998, cu

referire strictă la forma și conținutul certificatelor de rezidență fiscală

eliberate de autoritățile române.

Potrivit dispozițiilor art. 12

alin. (1) din O.G. nr. 83/1998: „în situația în care există convenții pentru

evitarea dublei impuneri, sunt aplicabile prevederile acelei convenții”, iar

potrivit alin. (2) al aceluiași articol „pentru aplicarea prevederilor

convenției, beneficiarul venitului va prezenta organelor fiscale din România,

certificatul de rezidență fiscală eliberat de organul fiscal din țara de

rezidență, prin care să se ateste că este rezident al statului respectiv și că sunt

aplicabile dispozițiile convenției de evitare a dublei impozitări”.

Cu certificatele depuse,

reclamanta a făcut dovada pentru fiecare partener în parte, atât a calității de

rezident, cât și a statutului de plătitor de taxe și impozite.

Astfel fiind și cum

aplicabilitatea Convenției pentru evitarea dublei impozitări este condiționată

de existența acestui certificat, legal și temeinic, Curtea de Apel București, secția

de contencios administrativ, a apreciat că în mod nejustificat s-a dispus

obligarea reclamantei la plata impozitului pe veniturile persoanelor

nerezidente cu care a avut relații contractuale.

Văzând dispozițiile art. 312

și 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de Ministerul

Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva

sentinței civile nr. 334 din 29 martie 2002, a Curții de Apel București, secția

de contencios administrativ, ca nefondate.

Obligă Ministerul Finanțelor

Publice, la 92.479.660 lei, cheltuieli de judecată către reclamanta SC D. SRL

București.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 mai 2005.