ÎCCJ, Decizia nr. 148/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La termenul de control din

23 martie 2005, fixat pentru verificarea legalității măsurii arestării

preventive a inculpatului P.C., acesta a formulat cerere de recuzare a

completului de judecată.

Prin încheierea pronunțată

în aceeași dată, în dosarul nr. 5100/2005, cererea de recuzare a fost respinsă,

ca nefondată, reținându-se că motivele invocate de inculpat nu se regăsesc în

nici unul din cazurile prevăzute expres și limitativ de legea procesual penală.

Împotriva acestei încheieri,

petentul P.C. a declarat recurs.

Examinând cauza, prin prisma

excepțiilor invocate, se constată următoarele:

Între alte atribuții,

conform art. 146 lit. d) din Constituția României, revizuită, Curtea

Constituțională „hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind

legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești (…)”.

În același sens sunt și

dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit

cărora „Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor

judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei

legi ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care

are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi

obiectul acestuia”.

Recurentul nu a indicat nici un text

din legea fundamentală, în raport cu care ordonanța menționată să conțină

dispoziții contrare.

Drept urmare, cum în cauză

nu sunt îndeplinite condițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

republicată, iar potrivit alin. (6) a aceluiași articol, „dacă excepția este

inadmisibilă, fiind contrară alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o

încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale”

,

cererea

recurentului P.C., privind sesizarea Curții Constituționale, urmează a fi

respinsă.

Pe de altă parte, din

economia dispozițiilor Părții Speciale, Titlul II Cap. III Secțiunile I și II C.

proc. pen., rezultă condiționarea admisibilității căilor de atac, de

exercitarea acestora potrivit legii procesual-penale care, între altele, a

determinat hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judiciar.

În cauză, completul de 9

judecători a fost sesizat cu recursul declarat de petent împotriva unei

încheieri prin care secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a

respins, ca nefondată, o cerere privind recuzarea completului care, potrivit

repartizării aleatorii a cauzelor, ca instanță de recurs, urma a verifica

legalitatea măsurii arestării preventive a inculpatului P.C.

Or, potrivit art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen., încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu

sentința sau decizia recurată, după caz, cu excepția cazurilor când, potrivit

legii, acestea pot fi atacate separat cu recurs.

Așadar, pentru ca o

încheiere să poată fi atacată, separat, cu recurs, prin derogare de la regula

generală statuată prin textul menționat, această excepție trebuie să fie

prevăzută expres de lege.

În cauză, urmare abrogării

alin. (7) al art. 52 C. proc. pen., prin O.U.G. nr. 55/2004, cu privire la

încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare, pronunțată ulterior datei

de 1 iulie 2004, legea procesuală nu mai prevede excepția atacării acesteia,

separat, cu recurs.

Ca atare, în cauză nu este

îndeplinită una din condițiile, ce se cer a fi întrunite cumulativ, privind existența

unei hotărâri, determinate ca atare de lege, susceptibilă de reformare pe

această cale.

Or, recunoașterea unei căi în

situații neprevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a

principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție

inadmisibilă în ordinea de drept.

Așadar, excepția pusă în

discuția părților se constată a fi întemeiată.

Este de reținut că legea

procesual-penală, corespunzător principiului înscris în art. 129 din

Constituția României, revizuită și exigențelor privind liberul acces la

justiție, generate de art. 21 din legea fundamentală, art. 13 din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și art. 2 din

Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție, a reglementat regula generală privind

examinarea legalității și temeiniciei încheierilor date în cursul judecății, în

condițiile nr. 361 sau, după caz, art. 385

1

C. proc. pen.

Ca atare, accesul la

justiție este asigurat și în acest caz, corespunzător regulii generale

menționate, stabilită de legea procesual-penală.

În consecință, pentru

considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen. și art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992,

republicată, Curtea va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale,

precum și recursul declarat de inculpatul P.C., ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin.

(2) din același cod, inculpatul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare în recurs, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare

a Curții Constituționale privind neconstituționalitatea O.U.G. nr. 55/2004, în

raport cu dispozițiile art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale.

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de inculpatul P.C. împotriva încheierii din 23 martie 2005,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr.

5100/2005.

Obligă pe recurentul P.C. să

plătească statului, suma de 1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare,

din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit

apărătorului desemnat din oficiu, pentru asistarea acestuia, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 iunie 2005.