ÎCCJ, Decizia nr. 148/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La termenul de control din 23 martie 2005, fixat pentru verificarea legalității măsurii arestării preventive a inculpatului P.C., acesta a formulat cerere de recuzare a completului de judecată. Prin încheierea pronunțată în aceeași dată, în dosarul nr. 5100/2005, cererea de recuzare a fost respinsă, ca nefondată, reținându-se că motivele invocate de inculpat nu se regăsesc în nici unul din cazurile prevăzute expres și limitativ de legea procesual penală. Împotriva acestei încheieri, petentul P.C. a declarat recurs. Examinând cauza, prin prisma excepțiilor invocate, se constată următoarele: Între alte atribuții, conform art. 146 lit. d) din Constituția României, revizuită, Curtea Constituțională „hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești (…)”.

În același sens sunt și dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora „Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia”. Recurentul nu a indicat nici un text din legea fundamentală, în raport cu care ordonanța menționată să conțină dispoziții contrare.

Drept urmare, cum în cauză nu sunt îndeplinite condițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, iar potrivit alin. (6) a aceluiași articol, „dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale” , cererea recurentului P.C., privind sesizarea Curții Constituționale, urmează a fi respinsă. Pe de altă parte, din economia dispozițiilor Părții Speciale, Titlul II Cap. III Secțiunile I și II C. proc. pen., rezultă condiționarea admisibilității căilor de atac, de exercitarea acestora potrivit legii procesual-penale care, între altele, a determinat hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judiciar.

În cauză, completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat de petent împotriva unei încheieri prin care secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca nefondată, o cerere privind recuzarea completului care, potrivit repartizării aleatorii a cauzelor, ca instanță de recurs, urma a verifica legalitatea măsurii arestării preventive a inculpatului P.C. Or, potrivit art. 385 1 alin. (2) C. proc. pen., încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu sentința sau decizia recurată, după caz, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, acestea pot fi atacate separat cu recurs. Așadar, pentru ca o încheiere să poată fi atacată, separat, cu recurs, prin derogare de la regula generală statuată prin textul menționat, această excepție trebuie să fie prevăzută expres de lege.

În cauză, urmare abrogării alin. (7) al art. 52 C. proc. pen., prin O.U.G. nr. 55/2004, cu privire la încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare, pronunțată ulterior datei de 1 iulie 2004, legea procesuală nu mai prevede excepția atacării acesteia, separat, cu recurs. Ca atare, în cauză nu este îndeplinită una din condițiile, ce se cer a fi întrunite cumulativ, privind existența unei hotărâri, determinate ca atare de lege, susceptibilă de reformare pe această cale. Or, recunoașterea unei căi în situații neprevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Așadar, excepția pusă în discuția părților se constată a fi întemeiată.

Este de reținut că legea procesual-penală, corespunzător principiului înscris în art. 129 din Constituția României, revizuită și exigențelor privind liberul acces la justiție, generate de art. 21 din legea fundamentală, art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție, a reglementat regula generală privind examinarea legalității și temeiniciei încheierilor date în cursul judecății, în condițiile nr. 361 sau, după caz, art. 385 1 C. proc. pen. Ca atare, accesul la justiție este asigurat și în acest caz, corespunzător regulii generale menționate, stabilită de legea procesual-penală. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc.

pen. și art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale, precum și recursul declarat de inculpatul P.C., ca inadmisibil. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, inculpatul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare în recurs, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale privind neconstituționalitatea O.U.G. nr. 55/2004, în raport cu dispozițiile art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul P.C. împotriva încheierii din 23 martie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 5100/2005. Obligă pe recurentul P.C. să plătească statului, suma de 1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, pentru asistarea acestuia, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 iunie 2005.