ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2709/2008

Asupra

recursului de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Inculpatul

I.D., aflat în stare de arest, a fost condamnat

prin sentința penală nr. 2583 din 19 decembrie2007 a Judecătoriei

Ploiești la 7 ani

închisoare pentru infracțiunea de tâlhărie prevăzută

de art. 211 alin. (2/1) lit. a) C. pen. cu executare în regim de penitenciar.

Prin

decizia penală nr. 92 din 9 aprilie 2008, Tribunalul Prahova, Secția penală, a

respins ca nefondat apelul inculpatului și a menținut starea de arest a

acestuia.

În

prezent, pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția penală, se află în curs de

soluționare recursul declarat de inculpatul I.D. împotriva deciziei penale nr. 92

din 09 aprilie 2008 a Tribunalului Prahova.

Prin

încheierea din 18 august 2008, Curtea de Apel Ploiești, secția penală, a

respins ca inadmisibilă cererea recurentului-inculpat, formulată prin

apărătorul ales, de sesizare a Curții Constituționale cu

excepția de neconstitutionalitate a art. 148,

art. 160

b

alin. (3) și art. 300

2

C. proc. pen.

Î

n esență, apărătorul a motivat excepția prin

aceea că arestarea

preventivă încalcă dreptul la apărare prin neluarea

în calcul a tuturor mijloacelor de probă, încalcă dreptul la libertate,

nepermițând o

apărare corectă și legală, și

că instanța, la adoptarea hotărârii măsurii

preventive, nu verifică

situația de fapt și mijloacele de probă.

Pentru

a dispune în sensul respingerii ca inadmisibilă a cererii, instanța de recurs a

reținut următoarele:

Analiza

sistematică a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, impune

concluzia că în competența de jurisdicție a Curții Constituționale sunt date

spre soluționare excepții ridicate în fața instanțelor judecătorești vizând

neconstituționalitatea textelor de lege aplicabile în litigiul pendinte și

care, în reglementarea adoptată de

Parlament

sau, după caz, prin ordonanță de către Guvernul României,

ar încălca

dispozițiile sau principiile Constituției.

Obiectul prezentei cauze îl formează recursul

declarat de inculpatul I.D. împotriva deciziei penale nr. 92 din 9 aprilie 2008

a Tribunalului Prahova, prin care, respingându-se apelul exercitat de acesta,

s-a confirmat sentința penală nr. 2583 din 19 decembrie 2008 a Judecătoriei

Ploiești privind condamnarea la

pedeapsa de

7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie

prevăzută de

art. 211 alin. (2

1

) lit. a) C. pen.

Recurentul a fost cercetat și trimis în

judecată în stare de arest preventiv, măsură dispusă prin încheierea dată în

Camera de consiliu din 6 aprilie 2007 în dosarul nr. 5360/281/2007,

constatându-se că se află în situația prevăzută de art. 148 lit. f) și a

1

)

C. proc. pen.

Legalitatea și temeinicia arestării preventive,

precum și prelungirea și menținerea acesteia au fost verificate în gradele de

jurisdicție anterioare, precum și după sesizarea

instanței de recurs, cu

respectarea termenelor și condițiilor prevăzute

de art. 155, art. 300

1

,

art. 300

2

și art. 160

b

C. proc. pen., ultima durată de 60 de zile expirând la

1

octombrie 2008.

După acordarea a două termene de judecată în

vederea pregătirii apărării de către avocații aleși, în ședința publică din 18

august 2008, în scris și prin avocatul ales, recurentul a invocat excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 148 "Condițiile și cazurile în

care se dispune arestarea inculpatului", art. 160

b

alin. (3)

"Când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun

în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică

privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea

arestării preventive" și art. 300

2

"Verificări privind

arestarea inculpatului în cursul judecății" din Codul de procedură penală.

Punându-se în vedere obligativitatea indicării

dispozițiilor și principiilor constituționale încălcate prin textele menționate

și motivarea excepției ridicate, luându-se cauza la a treia strigare,

apărătorul ales, cât și inculpatul, în ultimul cuvânt, au susținut că art. 148,

art. 160

b

alin. (3) și art. 300

2

C. proc. pen. sunt

neconstituționale întrucât contravin dispozițiilor art. 20 din Constituția

României și art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

privind dreptul la libertate și siguranță; art. 23 pct. 6 ce

protejează dreptul la libertate individuală, art.

6 pct. 2 și 3 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului precum și

art. 11 pct. l din Declarația Europeană a Drepturilor Omului ce prevăd dreptul

la libertate și siguranță, la libera justiție și prezumția de nevinovăție.

În esență, s-a susținut că

neconstituționalitatea prevederilor procedurale penale citate ar rezulta din

soluțiile adoptate de către organele de urmărire penală și instanțele

judecătorești la instrumentarea cauzei, constând în neluarea în calcul a

tuturor mijloacelor de probă cu ocazia arestării preventive a inculpatului și

menținerii acesteia în cursul procesului, inexistența unor dovezi certe

privind indicii temeinice pentru înlăturarea

prezumției de nevinovăție și

reținerea acestora fără a se verifica

situația de fapt și mijloacele de probă administrate. De asemenea, menținerea

măsurii arestării preventive s-a dispus contrar dispozițiilor constituționale,

deoarece în prezent durata acesteia ar fi egală cu durata pedepsei prevăzută

pentru infracțiunea de tâlhărie.

În opinia Curții de Apel Ploiești,

examinându-se susținerile

autorului

excepției, pe larg expuse în partea introductivă a încheierii de

ședință,

rezultă cu certitudine că aspectele înfățișate nu vizează constituționalitatea

dispozițiilor art. 148, art. 160

b

alin. (3) și art. 300

2

C. proc. pen. criticate, ci situația de fapt din

dosarul cauzei în

care s-au adoptat hotărârile judecătorești recurate,

inclusiv dispozițiile referitoare la legalitatea și temeinicia luării,

prelungirii și menținerii măsurii arestării preventive.

În aceste condiții, constatându-se că excepția

ridicată de

recurentul inculpatul I.D. este

contrară dispozițiilor art. 29 alin. (1)

din Legea nr. 47/1992

republicată, conform art. 29 alin. (6), cererea de sesizare a Curții

Constituționale a fost respinsă ca inadmisibilă.

Împotriva încheierii, inculpatul a declarat

prezentul recurs.

Potrivit dovezii

de la

fil. 11,

recurentul-inculpat a luat la cunoștință

despre judecarea recursului declarat împotriva încheierii, la data de

29 august 2008.

La judecarea prezentului recurs,

apărătorul ales al inculpatului nu s-a prezentat, asistența juridică fiind

asigurată prin apărător desemnat din oficiu (fil. 10).

Cu ocazia

dezbaterilor, nici apărătorul, și nici inculpatul personal,

nu au menționat motivele pentru care apreciază că încheierea este

nelegală sau netemeinică, rezumându-se la

solicitarea casării hotărârii

atacate și trimiterea dosarului la Curtea

Constituțională.

În aceste condiții, examinând hotărârea

recurată din oficiu, potrivit art. 385

9

alin. (3) și art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că aceasta este legală și

temeinică.

Sesizarea

Curții Constituționale este posibilă numai atunci când

sunt

îndeplinite cerințele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Din examinarea considerentelor încheierii

atacate, se constată că instanța de recurs a făcut o corectă delimitare între

criticile apărării vizând legalitatea și temeinicia sentinței și deciziei,

modul de interpretare și aplicare jurisprudențială a unor texte din Codul de

procedură penală, inclusiv a celor privind arestarea preventivă, aspecte care,

potrivit legii, intră în competența instanței de recurs, și,

respectiv, criticile ce pot viza contrarietatea

textelor aplicabile cu legea

fundamentală

ori cu tratate, convenții sau pacte internaționale ratificate

de

România, acestea din urmă fiind, în condițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992,

de competența Curții Constituționale.

Față de cele constatate, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

, recursul

urmează a fi respins ca nefondat.

În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc.

pen. inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

I S P U N E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul I.D. împotriva încheierii din 18 august 2008 a Curții de Apel

Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 6383/281/2007.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de

140 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 40 lei,

reprezentând onorariul pentru apărătorul din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 9 septembrie 2008.