ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4525/2004

Deliberând asupra recursului

de față;

Reclamanta C.N.C.F. C.F.R.

SA București, regionala Timișoara a solicitat să se constate reziliat

contractul de închiriere nr. 143/2002, încheiat cu pârâta SC T. SRL Lupeni și

să se dispună evacuarea acesteia din spațiul situat în Halta Lupeni.

Motivându-și acțiunea,

reclamanta arată că a încheiat cu pârâta contractul nr. 143/2003, pentru

suprafața de 164,81 m

2

situat în stația C.F.R. Lupeni și având

destinația de magazie și spațiu comercial.

Sunt invocate dispozițiile art.

13 alin. (2) din contract care sancționează cu rezilierea de drept neplata

chiriei mai mult de 30 de zile arătându-se că pârâta, deși nu a achitat chiria,

continuă să ocupe abuziv spațiul.

Tribunalul Timiș, prin

sentința comercială nr. 3395 din 3 octombrie 2003, a admis acțiunea

reclamantei, a constatat încetat contractul de închiriere, a dispus evacuarea

pârâtei și a obligat-o pe aceasta la plata sumei de 88.000 lei cheltuieli de

judecată.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut că între părți s-a încheiat contractul nr.

143/2002, care prevede în art. 23 alin. (2), că neplata chiriei mai mult de 30

de zile duce la rezilierea de drept a contractului și că pârâta avea un debit

de 49.663.962 lei, chirie neachitată și 48.196.614 lei penalități de

întârziere, la data introducerii acțiunii.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel pârâta, susținând că reclamanta nu a prezentat actul de

proprietate.

Curtea de Apel Timișoara,

prin decizia nr. 34 din 1 martie 2004, a respins ca nefondat apelul pârâtei,

reținând că potrivit extrasului de carte funciară rezultă că reclamanta este

proprietara spațiului ce a făcut obiectul contractului de închiriere.

Cu privire la reziliere

instanța de apel a apreciat ca legală interpretarea instanței de fond, în

aplicarea art. 23 alin. (2) și (3) din contract ca pact comisoriu expres,

rezilierea operând de plin drept de la data notificării și notificarea a fost

transmisă cu adresa nr. 6.1.3/866/2003.

Și evacuarea pârâtei a fost

considerată ca legală având în vedere că a încetat contractul de închiriere.

Decizia a fost atacată cu

recurs de către pârâtă care invocă motivele, prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10

C. proc. civ.

Se susține că în mod greșit

s-a reținut că reclamanta este proprietar, întrucât potrivit art. 8-10 din O.G.

12/1998 și art. 3 cât și anexa din H.G. 681/1998, clădirea nu face parte din

infrastructura feroviară publică.

Chiar dacă, potrivit art. 3

din H.G. 581/1998, alte elemente ale structurii feroviare ar putea face parte

din infrastructura privată a C.F.R., pentru a face dovada dreptului de

proprietate este necesară intabularea dreptului de proprietate în cartea

funciară, ceea ce reclamanta nu a făcut.

Recursul este nefondat,

pentru următoarele considerente:

Obiectul litigiului îl

reprezintă contractul de închiriere nr. 143/2002, punându-se în discuție

neîndeplinirea obligației de plată a chiriei de către pârâtă și modalitatea de

reziliere de drept a acestui contract, pentru neplata chiriei mai mult de 30 de

zile, conform art. 23 alin. (2) din acest contract.

Instanțele au aplicat corect

acest articol, constatând rezilierea de drept a contractului de închiriere,

prin operarea pactului comisoriu de gradul III.

Apărările pârâtei menționate

în motivele de recurs privesc alte aspecte decât cele referitoare la

raporturile juridice dintre părți în baza contractului de închiriere și nu fac

obiectul litigiului.

De altfel existența sau

inexistența dreptului de proprietate nici nu interesează într-un litigiu

referitor la raporturile dintre locator și locatar, contractul de închiriere

reprezentând un act de administrare astfel că locatorul nu este obligatoriu să

fie și proprietarul spațiului închiriat.

Pârâta însăși nu a fost

interesată cu cine a încheiat contractul și nu susține că acesta nu ar fi

valabil ci doar formulează apărări de circumstanță, care nu pot fi avute în

vedere față de faptul că pârâta nu și-a îndeplinit obligația de plată a

chiriei.

În mod corect instanțele nu

s-au preocupat să analizeze textele de lege invocate de pârâtă, pentru că

acestea nici nu se aplicau în cauză, doar contractul dintre părți având

relevanță.

Negăsindu-se întemeiate

motivele de recurs, acesta urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta SC T. SRL Lupeni, împotriva deciziei nr. 34 din 1 martie 2004 a

Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință

publică, astăzi 10 noiembrie 2004.