ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 778/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe calea

contenciosului administrativ, A.N. și P.E. au contestat hotărârea Casei de

Pensii Bacău, nr. 761 din 9 ianuarie 2004, respectiv hotărârea nr. 762 din 9

ianuarie 2004 și au solicitat obligarea acestei autorități, să le acorde

drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.

Motivându-și cererea, reclamanții,

în calitate de frați, au arătat că au fost nevoiți să-și părăsească domiciliul

din Basarabia, împreună cu părinții, în martie 1942, fiind apoi deportați în

perioada decembrie 1943 - ianuarie 1944.

Curtea de Apel Bacău, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 160 din 26 martie

2004, a respins acțiunea reclamanților, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că reclamanții A.N. și P. (A.) E. s-au născut în localitatea

Băhnășeni, raion Moinești, în anul 1933, respectiv 1935, iar din actele depuse

la dosarul cauzei, respectiv certificatul de la Arhivele Naționale și adeverința eliberată de Primăria orașului Jimbolia, nu rezultă că au

fost strămutați din Basarabia, ci că au venit din comuna Solonț, județul Bacău,

iar în această localitate, au fost împroprietăriți în 1946.

Declarațiile celor două martore sunt

contradictorii cu înscrisurile oficiale și ca atare, nu pot fi avute în vedere

contra acestora.

Împotriva hotărârii pronunțate de curtea

de apel au declarat recurs, A.N., A.V. și P.E., pe care au criticat-o, ca

nelegală și netemeinică.

Recurenții au susținut în esență că

în anul 1942 s-au refugiat din localitatea Toplița, județul Chilia, Basarabia,

în satul natal Solonț, de unde, apoi la sfârșitul războiului au plecat în

Jimbolia și că în mod nelegal, prima instanță le-a respins cererea și nu a luat

în considerare declarațiile martorilor.

Curtea, analizând actele și lucrările

dosarului, constată că recursul declarat de A.N. și P.E., este nefondat, iar

cel declarat de A.V., este inadmisibil.

Cu privire la recursul declarat de A.V.,

Curtea constată că este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

În cauză, A.V. a formulat recurs

împotriva acestei hotărâri, fără să participe la judecarea în fond a pricinii.

Or, hotărârea judecătorească dată în

materie civilă are putere de lucru judecat, numai între părțile litigante,

dreptul de a o ataca, pe calea recursului aparține numai acestora și

succesorilor lor în drepturi, adică acelor persoane care au luat parte la

judecată sau celor care le urmează.

Acest drept nu îl au terții, în

privința cărora instanța nu a fost sesizată și care nu au fost părți în proces,

chiar dacă ar fi avut dreptul și interesul să participe la judecată.

Cu privire la recursul declarat de A.N.

și P.E., Curtea constată că este nefondat, după cum urmează:

Proba cu martori, pentru dovedirea

calității de strămutat, refugiat, este admisibilă doar în lipsa unor înscrisuri

care să ateste cele pretinse și cu condiția ca acei martori să cunoască în mod

direct situația.

În cauză, situația prezentată de cei

doi martori, L.V. și B.A., sunt contrazise de înscrisurile depuse la dosarul

cauzei.

Din actele de stare civilă rezultă

că A.N. și P.E. s-au născut la 28 aprilie 1933, respectiv la 13 februarie 1935,

în localitatea Bahnășeni, raion Moinești.

Conform certificatului emis de

Arhivele Naționale nr. 1140/2003, familia A.I., împreună cu fii, N. și E. nu

figurează în documentele referitoare la refugiații din Basarabia, din anii 1944

- 1950.

Totodată, din adeverința nr. 5986

din 30 august 2002, a Primăriei orașului Jimbolia, județul Timiș, aceeași

familie, cu un număr de șapte copii, printre care și contestatorii de față, a

fost colonizată prin Ordinul O.N.A.C. nr. 7420 din 1 septembrie 1945, în comuna

Jimbolia, județul Timiș, venind din comuna Solonț, județul Bacău, și fiind apoi

în 1946, împroprietăriți cu 9 iugăre de teren arabil, o casă cu livadă și

bunuri gospodărești.

Astfel că din situația juridică a

familiei, atestată de înscrisurile depuse, nu rezultă că familia A. a fost

supusă unui act de persecuție etnică, deoarece a plecat din comuna Solonț, situată

în România, în județul Timiș, spre a coloniza acea zonă depopulată după război,

iar nu forțat din Basarabia, după ocuparea ei de armata U.R.S.S.

Pentru aceste motive, se constată că

instanța a soluționat judicios cauza, recursul declarat, urmând a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A.V.,

împotriva sentinței civile nr. 160 din 26 martie 2004, a Curții de Apel Bacău, secția

comercială și de contencios administrativ, ca inadmisibil.

Respinge recursul declarat de A.N.

și de P.E., împotriva sentinței nr. 160 din 26 martie 2004, a Curții de Apel

Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 10 februarie 2005.