ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 893/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 25 ianuarie 2004, reclamantul Ț.D. a solicitat anularea hotărârii nr. 9878 din 21 noiembrie 2003, emisă de pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj și obligarea acesteia să-i recunoască și să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000. În motivarea acțiunii, a susținut că a fost obligat, împreună cu părinții, din cauza persecuțiilor etnice, să se refugieze, în luna august 1944, din comuna natală, Bicazu Ardelean, aflată sub ocupație ungară, în localitatea Praid, județul Harghita.

A apreciat, ca fiind nereală, motivarea pârâtei, în sensul că părăsirea comunelor Bicazu Ardelean, Bicaz Chei și Dămuc, de către toți localnicii, indiferent de naționalitatea acestora, în vara anului 1944, ar fi fost urmare a măsurilor luate de armata ungară, pentru asigurarea frontierelor, zona fiind teatru de război, iar nu consecința persecuțiilor exercitate asupra populației române. Curtea de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 102 din 10 februarie 2004, a respins ca nefondată, acțiunea. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamantul nu a făcut nici o probă care să dovedească împrejurarea că părăsirea localității natale, aflată sub ocupație ungară și mutarea în altă localitate, aflată sub aceeași ocupație, a fost determinată de persecuția de natură etnică exercitată de armata ungară.

Împotriva sentinței a declarat recurs, reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență, că instanța a făcut o eronată apreciere a probelor dosarului și a aplicat greșit legea. Astfel, reiterând susținerile din acțiunea introductivă, a precizat că a prezentat declarațiile a doi martori, din care rezultă că părăsirea localității de domiciliu, în august 1944, a fost determinată de persecuția exercitată de autoritățile maghiare, asupra populației române, iar nu ca măsură de protecție a frontierelor, câtă vreme populația maghiară nu a fost evacuată. Recursul urmează a fi admis, în sensul și pentru considerentele ce urmează. În conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., „Judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale”. În cauză, părăsirea localității de domiciliu, Bicazu Ardelean, de către reclamant și familia sa, este certă, nefiind contestată nici de autoritatea pârâtă. Nu rezultă, însă, cu certitudine, cauza care a determinat plecarea acestora, în luna august 1944, ținând cont de împrejurarea că atât localitatea natală, cât și comuna Praid, județul Harghita, unde s-au stabilit până în luna octombrie 1944, când s-au întors în Bicazu Ardelean, au fost sub administrația autorităților maghiare.

Apoi, zona geografică din care face parte și comuna Bicazu Ardelean, s-a aflat sub ocupație austro-ungară, începând cu 30 august 1940, iar reclamantul, împreună cu familia sa, au părăsit această localitate, abia în august 1944. Este reală și împrejurarea că, în august 1944, linia frontului se apropia de frontiera din acea vreme a Ungariei, la limita căreia se afla și localitatea menționată. Pe de altă parte, însă, din declarațiile autentificate ale martorilor Ț.B. și M.V., rezultă că reclamantul Ț.D. a fost obligat de autoritățile austro-ungare să se refugieze împreună cu părinții și cei șase frați ai săi, în luna august a anului 1944, din comuna Bicazu Ardelean, județul Neamț, în localitatea Praid, județul Harghita”.

În plus, reclamantul a depus, în recurs, declarația autentificată a martorului S.E., de naționalitate maghiară, care susține că în vara anului 1944, numai familiile de români erau evacuate din comuna Bicazu Ardelean și dirijate către Transilvania, precum și copie extras de pe opisul de evidență a refugiaților în județul Neamț, la nr. crt. 3 figurând Ț.G., refugiat la data de 23 iulie 1942, din comuna Bicazu Ardelean, în comuna Tarcău, județul Neamț. Față de afirmațiile martorilor, pe de o parte și de realitățile legate de data plecării reclamantului din comuna natală, de apartenența celor două localități (de domiciliu și de refugiu) la aceeași administrație maghiară și de evoluția frontului, se constată că motivul care a determinat plecarea reclamantului și a familiei sale, în perioada august 1944 - octombrie 1944, nu a fost și nici nu putea fi pe deplin elucidat cu probele aflate la dosar.

Ca urmare, în temeiul dispozițiilor art. 312 și 313 C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, se va casa hotărârea atacată și se va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe, care urmează să suplimenteze probatoriul, cu acte și/sau martori care să releve cu certitudine că motivul părăsirii de către reclamant, a domiciliului, în luna august 1944, l-a constituit persecuția etnică exercitată de autoritățile maghiare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ț.D., împotriva sentinței civile nr. 102 din 10 februarie 2004, a Curții de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ. Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 februarie 2005.