ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2528/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul B.E. a chemat în judecată Casa Județeană de Pensii Cluj, solicitând instanței, ca în contradictoriu cu aceasta, să dispună anularea hotărârii nr. 13281 din 10 martie 2004, în sensul recunoașterii statutului de refugiat pe motive etnice, pe perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, cu toate drepturile corespunzătoare și să-i plătească indemnizația prevăzută de O.G. nr. 105/1999, începând cu data de 1 ianuarie 2004. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că împreună cu mama sa, a fost nevoit să se refugieze din localitatea de domiciliu (Cara), în Turda, datorită persecuțiilor etnice la care a fot supus, odată cu cedarea Ardealului de Nord, Ungariei.

Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 827 din 17 iunie 2004, a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamant, dispunând anularea hotărârii nr. 13281 din 10 martie 2004, emisă de pârâtă. Totodată, a dispus obligarea acesteia din urmă să-i recunoască reclamantului, calitatea de refugiat pe perioada 1 octombrie 1940 - 1 noiembrie 1942 și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G. nr. 105/1999, astfel cum a fost modificată, începând cu data de 1 ianuarie 2004. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că esența legii este însuși refugiul unei persoane, determinat de persecuțiile etnice la care a fost supusă, neputându-se reține faptul că localitatea de domiciliu se afla sub administrația Statului Român, întrucât legiuitorul nu a făcut nici o distincție între autoritățile administrative ce se exercitau asupra localităților din Ardealul de Nord cedate Ungariei.

Împotriva acestei sentinței, considerată nelegală și netemeinică, a declarat recurs, Casa Județeană de Pensii Cluj, susținând, în esență, că proba cu martori este o probă precară care trebuie să rămână la aprecierea suverană a instanței. Recursul este fondat, pentru considerentele expuse în cele ce urmează: Legea nr. 189/2000 acordă anumite drepturi, numai persoanelor care au fost persecutate etnic de către regimurile instaurate ca urmare a Dictatului de la Viena din 7 august 1940, în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945 și care și-au părăsit domiciliul, refugiindu-se de pe teritoriul ocupat, pe un teritoriu unde să nu mai fie persecutate din același motiv, cu condiția dovedirii acestei situații (a unei persoane persecutate din motive etnice), cu actele prevăzute de Legea nr. 189/2000 și H.G.

nr. 127/2002. Acest act normativ are un profund caracter reparatoriu, legiuitorul urmărind repararea pe cale patrimonială, a suferințelor pricinuite persoanelor care au fost persecutate etnic și care și-au părăsit domiciliul, refugiindu-se pe teritoriul rămas neocupat. În cauză, reclamantul aparține populației majoritare românești și atât localitatea de domiciliul (Cara), cât și aceea în care acesta s-a refugiat (Turda), se aflau pe teritoriul românesc, sub administrația Statului Român, care nu ar fi putut să-și persecute proprii cetățeni din punct de vedere etnic. Având în vedere acest aspect, precum și faptul că reclamantul nu a putut produce dovezi în susținerea pretențiilor sale (singurele dovezi fiind declarațiile martorilor M.V.

și P.V., care sunt neconcludente), acțiunea acestuia nu poate fi admisă, fiind neîntemeiată, iar recursul Casei Județene de Pensii Cluj, fondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Cluj împotriva sentinței civile nr. 827 din 17 iunie 2004 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ. Casează sentința atacată și în fond, respinge acțiunea. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 aprilie 2005.