ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 336/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 89 din 16 mai 2001, Tribunalul Militar Teritorial București a condamnat inculpatul plt. maj. D.V.D. la 16 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) – c) C. pen. și degradarea militară, prevăzută de art. 67 din același cod, pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174 – art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen. S-a reținut că, în seara zilei de 14 decembrie 2000, prin lovituri repetate aplicate cu corpuri dure contondente și prin compresie toracică, inculpatul a determinat moartea victimei A.C., în vârstă de 70 ani, pe care a aruncat-o în albia unui râu.

Curtea Militară de Apel, prin decizia penală nr. 81 din 31 septembrie 2001, a admis apelul declarat de inculpat împotriva hotărârii primei instanțe, a desființat sentința atacată în sensul că, a aplicat dispozițiile art. 73 lit. b) și art. 76 lit. a) C. pen. și a redus pedeapsa principală aplicată inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav de la 16 ani închisoare la 10 ani închisoare. Celelalte dispoziții ale sentinței au fost menținute. Prin decizia nr. 88 din 10 ianuarie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a admis recursul declarat de Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel împotriva acestei din urmă hotărâri, a casat decizia atacată și a menținut hotărârea primei instanțe.

Cererea de revizuire formulată de inculpat a fost respinsă prin sentința penală nr. 184 din 22 decembrie 2003 a Tribunalului Militar Teritorial București, cu motivarea că probele invocate de revizuient au fost avute în vedere de instanțe. La data de 23 februarie 2004, condamnatul D.V.D. a formulat contestație la executare, susținând că a fost condamnat într-o cauză în care instanța trebuia să dispună achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) și e) C. proc. pen. Hotărârea de condamnare este urmarea încălcării de către completele de judecată a dispozițiilor art. 266, art. 246, art. 267 1 , art. 268, art. 289 și art. 291 C. pen. În consecință, acesta a arătat că înțelege să cheme în judecată Statul Român pentru încălcarea art. 21 pct. 3, art. 22 pct. 2, art. 23, art. 24 și art. 30 pct. 1 din Constituția României.

Printr-o a doua cerere, la aceeași dată, condamnatul contestă situația de fapt reținută de instanțe, formulând critici referitoare la desfășurarea judecării cauzei penale în fond și căi de atac. Prin sentința nr. 117 din 28 iunie 2004, Tribunalul Militar Teritorial București a respins contestația la executare formulată de condamnatul D.V.D. În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut că în cauză nu există nelămuriri ori împiedicări la executare, motivele invocate neîncadrându-se în dispozițiile art. 461 lit. c) C. proc. pen. Curtea Militară de Apel, prin decizia penală nr. 42 din 13 septembrie 2004, a respins, ca nefondat, apelul declarat de condamnat împotriva hotărârii instanței de executare.

S-a reținut că, întrucât cele susținute de condamnat, cu referire la nevinovăția sa și la aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (1) lit. a) și e), raportat la art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., la susținerea altei situații de fapt decât cea reținută din probe de către instanțele de judecată, la consemnarea altor declarații decât cele date, la nulitatea rechizitoriului, la prelungirea mandatului de arestare, nu fac parte dintre situațiile expres și limitativ arătate de lege ca motive de contestație la executare, în mod judicios prima instanță a respins contestația la executare. Împotriva acestei din urmă hotărâri condamnatul D.V.D. a declarat recurs. Invocând, prin apărător, cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 11, 12 și 14 C. proc.

pen., cu referire la art. 461 lit. d) din același cod, condamnatul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și reindividualizarea pedepsei în sensul reducerii cuantumului acesteia. În subsidiar, inculpatul a solicitat interpretarea și examinarea petiției ca o contestație în anulare. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Din actele dosarului rezultă că petentul D.V.D. a înțeles să sesizeze instanța competentă cu o contestație la executare. Instanța de executare a examinat contestația la executare, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile legal prevăzute pentru folosirea acestui mijloc procesual de rezolvare a incidentelor ivite în timpul executării pedepsei.

Declarând apel împotriva hotărârii primei instanțe, condamnatul nu a formulat critici în sensul calificării greșite a cererii și nu a susținut că a exercitat calea extraordinară de atac a contestației în anulare. Drept urmare recursul se constată a fi nefondat sub aspectul acestor critici. Pe de altă parte, în recurs condamnatul a invocat dispozițiile art. 461 lit. d) C. proc. pen., ca fiind temeiul legal al formulării contestației în anulare. Or, acesta nu a precizat care sunt cauzele de stingere sau micșorare a pedepsei, apărute ulterior judecării definitive a cauzei, iar din hotărârea pusă în executare nu rezultă datele și situațiile de existența cărora depinde soluționarea contestației. Așadar, recursul se constată a fi nefondat și sub aspectul acestor critici.

Pe de altă parte, legea prevede mijloacele prin care se asigură aplicarea legii în executarea condamnării și, în consecință, cazurile pentru care se poate face contestație sunt precis și limitativ determinate. Instanța de fond, respectiv instanța de apel, au constatat în mod judicios că motivele invocate de condamnat nu se încadrează între cele prevăzute de art. 461 C. proc. pen. Totodată, motivele prevăzute de legea procesuală penală pentru contestația contra executării hotărârii exclud posibilitatea ca pe această cale să fie afectată autoritatea de lucru judecat, prin rejudecarea cauzei, așa cum tinde condamnatul. Ca atare, recursul se constată a fi nefondat și sub aspectul acestor din urmă critici.

În fine, nici alte motive de casare susceptibile a fi puse în discuție din oficiu nu se constată. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul D.V.D. care, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul-contestator D.V.D. împotriva deciziei nr. 42 din 13 septembrie 2004 a Curții Militare de Apel. Obligă pe recurentul condamnat la plata sumei de 600.000 lei cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 17 ianuarie 2005.