ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 336/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 89 din

16 mai 2001, Tribunalul Militar Teritorial București a condamnat inculpatul plt.

maj. D.V.D. la 16 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor, prevăzute

de art. 64 lit. a) – c) C. pen. și degradarea militară, prevăzută de art. 67

din același cod, pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav,

prevăzută de art. 174 – art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen.

S-a reținut că, în seara

zilei de 14 decembrie 2000, prin lovituri repetate aplicate cu corpuri dure

contondente și prin compresie toracică, inculpatul a determinat moartea

victimei A.C., în vârstă de 70 ani, pe care a aruncat-o în albia unui râu.

Curtea Militară de Apel,

prin decizia penală nr. 81 din 31 septembrie 2001, a admis apelul declarat de

inculpat împotriva hotărârii primei instanțe, a desființat sentința atacată în

sensul că, a aplicat dispozițiile art. 73 lit. b) și art. 76 lit. a) C. pen. și

a redus pedeapsa principală aplicată inculpatului pentru săvârșirea

infracțiunii de omor deosebit de grav de la 16 ani închisoare la 10 ani închisoare.

Celelalte dispoziții ale

sentinței au fost menținute.

Prin decizia nr. 88 din 10

ianuarie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a admis recursul

declarat de Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel împotriva

acestei din urmă hotărâri, a casat decizia atacată și a menținut hotărârea

primei instanțe.

Cererea de revizuire

formulată de inculpat a fost respinsă prin sentința penală nr. 184 din 22

decembrie 2003 a Tribunalului Militar Teritorial București, cu motivarea că

probele invocate de revizuient au fost avute în vedere de instanțe.

La data de 23 februarie

2004, condamnatul D.V.D. a formulat contestație la executare, susținând că a

fost condamnat într-o cauză în care instanța trebuia să dispună achitarea în

baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) și e) C.

proc. pen. Hotărârea de condamnare este urmarea încălcării de către completele

de judecată a dispozițiilor art. 266, art. 246, art. 267

1

, art. 268,

art. 289 și art. 291 C. pen. În consecință, acesta a arătat că înțelege să

cheme în judecată Statul Român pentru încălcarea art. 21 pct. 3, art. 22 pct.

2, art. 23, art. 24 și art. 30 pct. 1 din Constituția României.

Printr-o a doua cerere, la

aceeași dată, condamnatul contestă situația de fapt reținută de instanțe,

formulând critici referitoare la desfășurarea judecării cauzei penale în fond

și căi de atac.

Prin sentința nr. 117 din 28

iunie 2004, Tribunalul Militar Teritorial București a respins contestația la

executare formulată de condamnatul D.V.D.

În motivarea acestei

hotărâri, instanța a reținut că în cauză nu există nelămuriri ori împiedicări

la executare, motivele invocate neîncadrându-se în dispozițiile art. 461 lit.

c) C. proc. pen.

Curtea Militară de Apel,

prin decizia penală nr. 42 din 13 septembrie 2004, a respins, ca nefondat,

apelul declarat de condamnat împotriva hotărârii instanței de executare.

S-a reținut că, întrucât

cele susținute de condamnat, cu referire la nevinovăția sa și la aplicarea

dispozițiilor art. 10 alin. (1) lit. a) și e), raportat la art. 11 pct. 2 lit.

a) C. proc. pen., la susținerea altei situații de fapt decât cea reținută din

probe de către instanțele de judecată, la consemnarea altor declarații decât

cele date, la nulitatea rechizitoriului, la prelungirea mandatului de arestare,

nu fac parte dintre situațiile expres și limitativ arătate de lege ca motive de

contestație la executare, în mod judicios prima instanță a respins contestația

la executare.

Împotriva acestei din urmă

hotărâri condamnatul D.V.D. a declarat recurs.

Invocând, prin apărător,

cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 11, 12 și 14 C. proc.

pen., cu referire la art. 461 lit. d) din același cod, condamnatul a solicitat

admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și reindividualizarea pedepsei

în sensul reducerii cuantumului acesteia.

În subsidiar, inculpatul a

solicitat interpretarea și examinarea petiției ca o contestație în anulare.

Recursul este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Din actele dosarului rezultă

că petentul D.V.D. a înțeles să sesizeze instanța competentă cu o contestație

la executare.

Instanța de executare a

examinat contestația la executare, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile

legal prevăzute pentru folosirea acestui mijloc procesual de rezolvare a

incidentelor ivite în timpul executării pedepsei.

Declarând apel împotriva

hotărârii primei instanțe, condamnatul nu a formulat critici în sensul

calificării greșite a cererii și nu a susținut că a exercitat calea

extraordinară de atac a contestației în anulare.

Drept urmare recursul se

constată a fi nefondat sub aspectul acestor critici.

Pe de altă parte, în recurs

condamnatul a invocat dispozițiile art. 461 lit. d) C. proc. pen., ca fiind

temeiul legal al formulării contestației în anulare.

Or, acesta nu a precizat

care sunt cauzele de stingere sau micșorare a pedepsei, apărute ulterior

judecării definitive a cauzei, iar din hotărârea pusă în executare nu rezultă

datele și situațiile de existența cărora depinde soluționarea contestației.

Așadar, recursul se constată

a fi nefondat și sub aspectul acestor critici.

Pe de altă parte, legea

prevede mijloacele prin care se asigură aplicarea legii în executarea

condamnării și, în consecință, cazurile pentru care se poate face contestație

sunt precis și limitativ determinate.

Instanța de fond, respectiv

instanța de apel, au constatat în mod judicios că motivele invocate de

condamnat nu se încadrează între cele prevăzute de art. 461 C. proc. pen.

Totodată, motivele prevăzute

de legea procesuală penală pentru contestația contra executării hotărârii

exclud posibilitatea ca pe această cale să fie afectată autoritatea de lucru

judecat, prin rejudecarea cauzei, așa cum tinde condamnatul.

Ca atare, recursul se

constată a fi nefondat și sub aspectul acestor din urmă critici.

În fine, nici alte motive de

casare susceptibile a fi puse în discuție din oficiu nu se constată.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul D.V.D.

care, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de condamnatul-contestator D.V.D. împotriva

deciziei nr. 42 din 13 septembrie 2004 a Curții Militare de Apel.

Obligă pe recurentul

condamnat la plata sumei de 600.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 17 ianuarie 2005.