ÎCCJ, Decizia nr. 77/2003

Asupra recursului în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 382 din 21

iunie 2000,Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat pe

inculpatul R.I.L. la 20 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a),b) și c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii

de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174, art. 175 lit. c) și art. 176

lit. a) cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

În baza art. 61 C. pen., prima instanță a revocat

liberarea condiționată pentru restul de 448 zile rămas neexecutat din pedeapsa

de 3 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 745 din 10 iulie 1997 a

Judecătoriei sectorului 3 București și, în baza art. 39 alin. (2) C. pen. a

contopit acest rest cu pedeapsa stabilită în cauză, dispunând ca inculpatul să

execute, în final, pedeapsa cea mai grea, de 20 ani închisoare și 5 ani

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 67 din același cod.

În baza art. 67 C. pen., instanța de

fond a dispus degradarea militară a inculpatului.

S-a reținut că, în ziua de 18 august

1999, în urma unui conflict cu soția sa R.F.E., inculpatul a aplicat acesteia

mai multe lovituri cu o statuetă din ipsos și un cuțit, provocând leziuni ce au

dus la decesul victimei.

Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin

decizia nr. 595/A din 14 noiembrie 2000, a admis apelul declarat împotriva

hotărârii primei instanțe de către Parchetul de pe lângă Tribunalul București,

a desființat sentința apelată și, rejudecând cauza, a descontopit pedepsele, a

majorat la 25 ani închisoare pedeapsa stabilită pentru infracțiunea de omor

deosebit de grav, pe care a contopit-o cu restul rămas neexecutat și a dispus

ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 25 ani închisoare.

Prin aceeași decizie, apelul

declarat de către inculpat a fost respins ca nefondat, iar apelul declarat de

către partea civilă M.V. a fost respins ca inadmisibil.

Prin decizia nr. 1736 din 2 aprilie

2002, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a respins, ca nefondat,

recursul declarat de către inculpat împotriva acestei din urmă decizii.

Împotriva hotărârilor pronunțate în

cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 409, art. 410

alin. (1) partea I pct. 7

1

teza I C. proc. pen.

S-a susținut că neaplicând

inculpatului măsura de siguranță a obligării la tratament medical, în raport de

concluziile raportului de expertiză medico-legală psihiatrică și recomandarea

Comisiei de Avizare și Control de pe lângă Institutul de Medicină Legală

București, instanțele au pronunțat hotărâri contrare legii.

În concluzie, procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a solicitat admiterea

recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate și rejudecarea cauzei în

aceste limite.

Recursul în anulare este fondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Așa cum rezultă din dispozițiile

art. 111 C. pen., starea de pericol constând în săvârșirea de noi fapte penale

este prevenită prin dispunerea unor măsuri de siguranță adecvate.

Măsura de siguranță a obligării la

tratament medical, prevăzută de art. 112 lit. a) C. pen. poate fi aplicată, așa

cum rezultă din dispozițiile art. 113 din același cod, împotriva unei persoane

care a săvârșit o faptă penală și când făptuitorul, din cauza modificării

stării normale de sănătate, fie urmare unei boli, fie urmare intoxicației

cronice cu alcool, stupefiante sau alte asemenea substanțe, prezintă pericol

pentru societate.

Așadar, în acest caz, obligarea la

tratament medical constituie modalitatea de combatere a pericolului social.

Art. 113 C. pen. nu conține o

enumerare a bolilor care să justifice luarea măsurii de siguranță a obligării

la tratament medical, textul făcând referire, generic, la maladii datorită

cărora făptuitorul prezintă pericol pentru societate.

În cauză, tocmai o astfel de stare

patologică, prezentă în momentul săvârșirii faptei, a concurat semnificativ la

comiterea infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și

condamnat.

Această stare exprimă neîndoielnic

periculozitatea socială a inculpatului și impune concluzia posibilității

repetării unor fapte antisociale.

Astfel, în expertiza medico-legală

nr. A/2177 din 24 februarie 2000 a Institutului de Medicină Legală

„Prof.dr.Mina Minovici" București se arată că inculpatul prezintă

tulburare de personalitate de tip antisocial.

Comisia de Avizare și Control de pe

lângă acest institut, în concluziile sale, a recomandat aplicarea măsurii de

siguranță prevăzută de art. 113 C. pen., făcând referire la potențialul

antisocial al inculpatului.

Or, potrivit art. 343 alin. (2) C.

proc. pen., completul de judecată, cu ocazia deliberării, hotărăște, printre

altele, asupra măsurii de siguranță, când este cazul să fie luată, în raport de

actele dosarului.

Așadar, instanța de fond trebuia, în

raport de actele menționate, să ia măsura de siguranță a obligării inculpatului

R.I.L. la tratament medical care, în raport de dispozițiile art. 113 alin. (1)

C. pen. urma a se efectua în timpul executării pedepsei și, dacă nu intervine

însănătoșirea, a fi continuat și ulterior executării, condamnatul fiind obligat

a se prezenta în mod regulat în acest scop.

Ca atare, neaplicând inculpatului

R.I.L. măsura de siguranță a obligării la tratament medical, instanțele au

pronunțat hotărâri contrare legii.

Așa fiind, recursul în anulare este

fondat, în cauză fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen., corespunzător cazului prevăzut de art. 410

alin. (1) partea I pct. 7

1

teza 1 din același cod, invocat de

procurorul general.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, în baza art. 414

1

cu referire la art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Curtea va admite recursul în anulare.

Drept urmare, Curtea va casa

hotărârile atacate numai cu privire la omisiunea aplicării măsurii de siguranță

și va aplica inculpatului măsura de siguranță a obligării la tratament medical

până la însănătoșire.

Totodată, în baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen.,

Curtea va dispune ca onorariul de avocat cuvenit apărătorului desemnat din

oficiu pentru asistența juridică a inculpatului, conform dispozitivului, să fie

plătit din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Casează sentința penală nr. 382 din

21 iunie 2000 a Tribunalului București, decizia penală nr. 595 din 14 noiembrie

2000 a Curții de Apel București și decizia nr. 1736 din 2 aprilie 2002 a Curții

Supreme de Justiție, secția penală, numai cu privire la neaplicarea măsurii de

siguranță a obligării la tratament medical.

În baza art. 113 C. pen. aplică

inculpatului R.I.L. măsura de siguranță a obligării la tratament medical până

la însănătoșire.

Menține celelalte dispoziții ale

hotărârilor atacate.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc.

pen. suma de 300.000 lei reprezentând onorariul de avocat, cuvenit apărătorului

desemnat din oficiu pentru asistența juridică a inculpatului R.I.L., se va

plăti din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 9 iunie 2003.