ÎCCJ, Decizia nr. 77/2003

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 382 din 21 iunie 2000,Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat pe inculpatul R.I.L. la 20 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a),b) și c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174, art. 175 lit. c) și art. 176 lit. a) cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. În baza art. 61 C. pen., prima instanță a revocat liberarea condiționată pentru restul de 448 zile rămas neexecutat din pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 745 din 10 iulie 1997 a Judecătoriei sectorului 3 București și, în baza art. 39 alin. (2) C. pen.

a contopit acest rest cu pedeapsa stabilită în cauză, dispunând ca inculpatul să execute, în final, pedeapsa cea mai grea, de 20 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 67 din același cod. În baza art. 67 C. pen., instanța de fond a dispus degradarea militară a inculpatului. S-a reținut că, în ziua de 18 august 1999, în urma unui conflict cu soția sa R.F.E., inculpatul a aplicat acesteia mai multe lovituri cu o statuetă din ipsos și un cuțit, provocând leziuni ce au dus la decesul victimei.

Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin decizia nr. 595/A din 14 noiembrie 2000, a admis apelul declarat împotriva hotărârii primei instanțe de către Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a desființat sentința apelată și, rejudecând cauza, a descontopit pedepsele, a majorat la 25 ani închisoare pedeapsa stabilită pentru infracțiunea de omor deosebit de grav, pe care a contopit-o cu restul rămas neexecutat și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 25 ani închisoare. Prin aceeași decizie, apelul declarat de către inculpat a fost respins ca nefondat, iar apelul declarat de către partea civilă M.V. a fost respins ca inadmisibil. Prin decizia nr. 1736 din 2 aprilie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de către inculpat împotriva acestei din urmă decizii.

Împotriva hotărârilor pronunțate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 409, art. 410 alin. (1) partea I pct. 7 1 teza I C. proc. pen. S-a susținut că neaplicând inculpatului măsura de siguranță a obligării la tratament medical, în raport de concluziile raportului de expertiză medico-legală psihiatrică și recomandarea Comisiei de Avizare și Control de pe lângă Institutul de Medicină Legală București, instanțele au pronunțat hotărâri contrare legii. În concluzie, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate și rejudecarea cauzei în aceste limite.

Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Așa cum rezultă din dispozițiile art. 111 C. pen., starea de pericol constând în săvârșirea de noi fapte penale este prevenită prin dispunerea unor măsuri de siguranță adecvate. Măsura de siguranță a obligării la tratament medical, prevăzută de art. 112 lit. a) C. pen. poate fi aplicată, așa cum rezultă din dispozițiile art. 113 din același cod, împotriva unei persoane care a săvârșit o faptă penală și când făptuitorul, din cauza modificării stării normale de sănătate, fie urmare unei boli, fie urmare intoxicației cronice cu alcool, stupefiante sau alte asemenea substanțe, prezintă pericol pentru societate.

Așadar, în acest caz, obligarea la tratament medical constituie modalitatea de combatere a pericolului social. Art. 113 C. pen. nu conține o enumerare a bolilor care să justifice luarea măsurii de siguranță a obligării la tratament medical, textul făcând referire, generic, la maladii datorită cărora făptuitorul prezintă pericol pentru societate. În cauză, tocmai o astfel de stare patologică, prezentă în momentul săvârșirii faptei, a concurat semnificativ la comiterea infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat. Această stare exprimă neîndoielnic periculozitatea socială a inculpatului și impune concluzia posibilității repetării unor fapte antisociale. Astfel, în expertiza medico-legală nr. A/2177 din 24 februarie 2000 a Institutului de Medicină Legală „Prof.dr.Mina Minovici" București se arată că inculpatul prezintă tulburare de personalitate de tip antisocial.

Comisia de Avizare și Control de pe lângă acest institut, în concluziile sale, a recomandat aplicarea măsurii de siguranță prevăzută de art. 113 C. pen., făcând referire la potențialul antisocial al inculpatului. Or, potrivit art. 343 alin. (2) C. proc. pen., completul de judecată, cu ocazia deliberării, hotărăște, printre altele, asupra măsurii de siguranță, când este cazul să fie luată, în raport de actele dosarului. Așadar, instanța de fond trebuia, în raport de actele menționate, să ia măsura de siguranță a obligării inculpatului R.I.L. la tratament medical care, în raport de dispozițiile art. 113 alin. (1) C. pen. urma a se efectua în timpul executării pedepsei și, dacă nu intervine însănătoșirea, a fi continuat și ulterior executării, condamnatul fiind obligat a se prezenta în mod regulat în acest scop.

Ca atare, neaplicând inculpatului R.I.L. măsura de siguranță a obligării la tratament medical, instanțele au pronunțat hotărâri contrare legii. Așa fiind, recursul în anulare este fondat, în cauză fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen., corespunzător cazului prevăzut de art. 410 alin. (1) partea I pct. 7 1 teza 1 din același cod, invocat de procurorul general. În consecință, pentru considerentele ce preced, în baza art. 414 1 cu referire la art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Curtea va admite recursul în anulare. Drept urmare, Curtea va casa hotărârile atacate numai cu privire la omisiunea aplicării măsurii de siguranță și va aplica inculpatului măsura de siguranță a obligării la tratament medical până la însănătoșire.

Totodată, în baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., Curtea va dispune ca onorariul de avocat cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru asistența juridică a inculpatului, conform dispozitivului, să fie plătit din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. Casează sentința penală nr. 382 din 21 iunie 2000 a Tribunalului București, decizia penală nr. 595 din 14 noiembrie 2000 a Curții de Apel București și decizia nr. 1736 din 2 aprilie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, numai cu privire la neaplicarea măsurii de siguranță a obligării la tratament medical. În baza art. 113 C. pen. aplică inculpatului R.I.L. măsura de siguranță a obligării la tratament medical până la însănătoșire. Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate. În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. suma de 300.000 lei reprezentând onorariul de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru asistența juridică a inculpatului R.I.L., se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 iunie 2003.