ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 602/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 19

ianuarie 2004, reclamanta H.A., prin mandatar M.G., a solicitat anularea

deciziei nr. 101 din 15 octombrie 2003, emisă de Directorul general al R.A.D.E.F.

R.F.

În motivarea acțiunii, reclamanta

arată că prin sentința civilă nr. 243 din 6 martie 2003, pronunțată de

Tribunalul Tulcea, rămasă irevocabilă, pârâta a fost obligată să răspundă

cererii prin care solicita restituirea în natură, a imobilului situat în Tulcea.

Mai arată că prin decizia pe care o

contestă, s-a dispus suspendarea procedurii de soluționare a cererii de

restituire a acestui imobil, până la publicarea în Monitorul Oficial, a

hotărârii cu privire la imobilele naționalizate care intră sub incidența art. 16

din Legea nr. 10/2001, măsură pe care o consideră ca fiind abuzivă, dată în

disprețul legii și a hotărârilor judecătorești.

Curtea de Apel Constanța, secția de

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 58/CA din 11 martie 2004, a

admis acțiunea și a anulat decizia atacată.

Instanța reține, în motivarea

sentinței, că acțiunea este întemeiată, pentru că reclamanta are dreptul la

restituirea imobilului în discuție, deoarece pârâta nu a făcut dovada că acesta

s-ar număra printre imobilele stabilite prin hotărâre a Guvernului, să nu fie

retrocedate în natură foștilor proprietari, iar Legea nr. 10/2001 nu conține

nici o dispoziție în baza căreia s-ar putea suspenda procedura de restituire a

imobilelor către foștii proprietari, de către actualii deținători ai

imobilelor.

Pârâta a declarat recurs împotriva

sentinței, susținând că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Menționează că Cinematograful S. din

Tulcea a intrat în proprietatea statului, prin naționalizare și că până în

prezent, Guvernul nu a emis vreun act normativ prin care să arate explicit care

sunt imobilele exceptate de la retrocedarea în natură.

Susține că instanța își asumă

indirect competența de decizie asupra modalității în care reclamanta urmează să

fie despăgubită în baza Legii nr. 10/2001 și că pârâta nu poate emite o decizie

de admitere sau de respingere a notificării privind restituirea în natură a

imobilului, ci putea emite numai o decizie de suspendare, până când Guvernul se

va pronunța cu privire la imobilele propuse să facă obiectul excepției

prevăzută de art. 16 din Legea nr. 10/2001.

La termenul de astăzi, instanța a

pus în discuție, din oficiu, competența materială a instanței de contencios

administrativ în soluționarea cauzei și a rămas în pronunțare asupra acestei

excepții.

Excepția este întemeiată.

Conform prevederilor art. 24 alin.

(1) și (8), raportat la art. 25 alin. (6) din Legea nr. 10/2001, competența de

soluționare a cauzelor privitoare la cererile de restituire în natură a

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

revine secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se

află sediul unității deținătoare.

Cum sediul unității deținătoare a imobilului în discuție se

află în municipiul Tulcea, competența de soluționare a cauzei revine

Tribunalului Tulcea, ca instanță civilă.

Ca atare, se va admite recursul, în

baza prevederilor art. 312 alin. (6), raportat la art. 304 pct. 3 C. proc. civ.,

va fi casată sentința atacată și se va trimite cauza, la Tribunalul Tulcea, spre competentă soluționare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de R.A.D.E.F.

R.F. București împotriva sentinței civile nr. 58/CA din 11 martie 2004 a Curții

de Apel Constanța, secția de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și trimite

cauza, pentru competentă soluționare, la Tribunalul Tulcea.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 3 februarie 2005.