ÎCCJ, Decizia nr. 292/2004

Asupra recursului în anulare de

față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 89 din 27

februarie 2002, Tribunalul Prahova a condamnat pe inculpații:

- M.I., la 17 ani închisoare și

interzicerea timp de 10 ani, a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b) și

e) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin.

(2) lit. a), d) și e) și alin. (3) C. pen.;

- I.O., la 17 ani închisoare și

interzicerea timp de 10 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b) și e)

C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin.

(1) lit. a), d) și e) și alin. (3) C. pen. Inculpații au fost obligați solidar,

să plătească următoarele sume:

- 1.173.000 lei, cu titlu de

despăgubiri, părții civile Serviciul de Ambulanță al județului Prahova;

15.663.349 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând cheltuieli necesitate de

asistența medicală acordată victimei T.C., părții civile Spitalul Județean

Ploiești;

- 34.795.000 lei, cu titlu de daune

materiale și 5.000.000 lei, daune morale părții civile T.L.;

- câte 5.000.000 lei, cu titlu de

daune morale, părților civile V.C., L.F., C.T. și T.M.

S-a reținut că în seara zilei de 23

martie 2001, după ce a consumat băuturi alcoolice la un bar din orașul

Comarnic, T.C. s-a îndreptat spre casă.

Observând că, datorită felului cum

mergea, T.C. se afla în stare de ebrietate, inculpații M.I. și I.O., care

consumaseră și ei băuturi alcoolice, s-au hotărât să-l atace, pentru a-l

deposeda de bani.

Urmărindu-l, după ce T.C. a intrat

pe drumul ce duce spre cartierul Ghioșești, unde locuia, cei doi inculpați s-au

apropiat de el și l-au atacat, lovindu-l cu pumnii. În urma căderii victimei T.C.,

inculpații i-au luat, dintr-un buzunar al pantalonilor, o pungă cu acte.

Apoi, după ce victima T.C. s-a

ridicat și a venit spre ei, pentru a-și recupera actele, inculpații au atacat-o

din nou, M.I. lovind-o cu pumnii, iar I.O., cu picioarele.

După ce victima a căzut, inculpații

au început să caute bani în buzunarele acesteia, găsind în cele din urmă, în

unul din buzunarele de la pantaloni, suma de 1.050.000 lei, pe care și-au

însușit-o.

Apoi, inculpații s-au îndepărtat de

locul unde au atacat pe victimă, au aruncat punga cu acte și au împărțit banii

însușiți, după care au intrat într-un disco-bar, pentru a-i cheltui.

În cele din urmă, victima a reușit

să se ridice și să se îndrepte spre casă, unde a ajuns cu greu.

În aceeași noapte, victima T.C.,

care, în cădere, s-a lovit grav la cap, de două pietre, a fost transportată la Spitalul Orășenesc Sinaia și, apoi, la Spitalul Județean Ploiești, unde, cu toate îngrijirile

medicale ce i s-au acordat, a decedat după 7 zile.

Moartea victimei T.C. s-a datorat

dilacerării, hemoragiei și contuziei meningo-cerebrale, produse de traumatismul

cranio-cerebral ce i-a fost cauzat de căderea repetată, cu capul de asfaltul

șoselei, în urma loviturilor aplicate de inculpați.

Împotriva sentinței, inculpații au

declarat apel, ambele apeluri fiind respinse, ca nefondate, prin decizia penală

nr. 204 din 15 mai 2002, a Curții de Apel Ploiești.

Recursurile declarate de inculpați

împotriva deciziei pronunțate în apel au fost respinse, tot ca nefondate, prin

decizia nr. 161 din 15 ianuarie 2003, a Curții Supreme de Justiție, secția

penală.

Procurorul general al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, invocând temeiul înscris în art. 410

alin. (1) partea I pct. 8 C. proc. pen., a declarat recurs în anulare,

împotriva celor trei hotărâri pronunțate în cauză.

S-a susținut, în esență, că din

probele administrate în cauză nu rezultă cu certitudine că moartea victimei T.C.

s-a datorat loviturilor ce i-au fost aplicate de inculpați.

În acest sens, s-a relevat că, față

de constatările și concluziile raportului medico-legal, care nu a fost supus

avizării Comisiei superioare medico-legale, precum și de împrejurarea că

victima, fiind în stare de ebrietate, a continuat să se deplaseze spre casă,

după ce inculpații i-au aplicat loviturile, astfel că au existat posibilități

să cadă și ulterior, s-ar impune să fie efectuată o expertiză medico-legală,

chiar în condiții de deshumare a cadavrului, pentru a se stabili dacă moartea

s-a datorat loviturilor primite de la inculpați sau altor cauze.

Conchizându-se, s-a învederat că

pentru completarea neîntârziată a materialului probator, este necesară

restituirea cauzei la procuror, în baza art. 333 C. proc. pen.

În concluzie, s-a cerut casarea

hotărârilor pronunțate și restituirea cauzei, la procuror, în vederea

completării urmăririi penale.

Recursul în anulare nu este fondat.

Este adevărat că prin art. 62 C.

proc. pen., la care se face referire prin recursul în anulare, se prevede că

„în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de

judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de

probe”.

Dar, în raport cu împrejurările ce

se impuneau a fi clarificate, pentru a se stabili dacă inculpații au săvârșit

fapta ce li s-a imputat și dacă aceasta întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d) și e) și alin.

(3) C. pen., se constată că instanțele de judecată s-au conformat cerințelor

înscrise în textul de lege menționat, urmând să fie asigurată aflarea

adevărului, prin rolul activ avut în administrarea și aprecierea probelor.

Sub acest aspect, este de observat

că stăruința deosebită depusă cu ocazia primelor cercetări, care a făcut

posibilă descoperirea autorilor faptei într-un interval relativ scurt de timp,

ca și recunoașterile detaliate făcute de inculpați în fața procurorului, cu

privire la modul cum au atacat pe victimă și i-au luat banii, au dat

posibilitate, procurorului și primei instanțe, să facă toate verificările

necesare, în vederea prevenirii oricărei erori în reținerea faptei, a

condițiilor în care a fost comisă și a stabilirii autorilor acesteia.

Astfel, pentru verificarea

apărărilor formulate de inculpați, în sensul că victima ar mai fi fost agresată

în seara respectivă, de patronul unui bar, iar ulterior, de soția și fiica

acestuia, au fost ascultați patronul barului, vecinii victimei și alte

persoane, care s-au întâlnit în acea seară cu victima, însă nici una dintre

acele persoane nu a confirmat susținerile inculpaților, din declarațiile

acestora rezultând că patronul la care s-a făcut referire, a avut conflict cu o

altă persoană, precum și că nu s-a produs nici o altercație între victimă și

familia sa.

Este semnificativ că, în fața primei

instanțe, ambii inculpați au recunoscut că s-au înțeles să jefuiască pe

victimă, că au urmărit-o și au atacat-o, aplicându-i lovituri cu pumnii și

picioarele, în urma cărora victima a căzut, iar recunoașterile inculpaților se

coroborează cu declarația martorului P.V., care a relatat în fața instanței că

inculpații i-au propus și lui să participe la jefuirea victimei, iar în urma

refuzului său, cei doi inculpați s-au dus singuri în urmărirea victimei, precum

și cu precizarea făcută de martorul P.V., în sensul că, în aceeași seară, a

văzut-o pe victimă cu fața tumefiată și umflată de lovituri, curgându-i sânge

din gură.

Mai mult, prin procesul-verbal de

cercetare la fața locului s-a constatat că pe două pietre, fiecare de

aproximativ 1-2 kg, existau pete de sânge, create prin picurare și prelingere,

ceea ce demonstrează că, în urma loviturilor primite, victima a căzut,

lovindu-se cu capul de cele două pietre care, datorită formei ce o aveau, i-au

produs traumatismul grav cranian, cu dilacerare cerebrală.

Așa fiind, rezultă fără nici o

îndoială că inculpații au fost cei care, prin loviturile aplicate, au

determinat proiectarea victimei, cu capul, de cele două pietre aflate pe șosea,

precum și că această situație incontestabilă, de fapt, coincide în totalitate

cu mecanismul tanato-generator explicat prin constatările și concluziile

raportului medico-legal.

De altfel, cu toate că inculpații au

pretins, fără a dovedi, că victima ar fi fost lovită în aceeași seară și de

soție, împrejurarea că ulterior, ei s-au interesat de evoluția stării victimei,

iar M.I. a apreciat că decesul acesteia se datorează în proporție de cca 70%,

loviturilor aplicate de ei, demonstrează neîndoielnica legătură dintre acțiunea

violentă a celor doi inculpați și rezultatul letal produs.

Este deosebit de relevant că,

explicând cum a acționat, inculpatul I.O. a declarat că a lovit pe victimă, cu

piciorul, în zona umărului, iar aceasta a căzut.

Or, tocmai o asemenea cădere, urmată

de lovirea capului, de cele două pietre menționate în procesul-verbal de

cercetare la fața locului, provocată de lovitura de picior în umărul victimei,

aplicată de I.O., precum și de loviturile de pumni ce i-au fost aplicate de M.I.,

este ceea ce coincide cu mecanismul de producere a leziunilor mortale descrise

prin raportul medico-legal.

În aceste condiții, ținând seama și

de reglementarea din alin. (3) al art. 211 C. pen., care condiționează

încadrarea faptei în acel alineat, de împrejurarea dacă „a avut ca urmare

moartea victimei”, ceea ce s-a demonstrat evident și nici inculpații nu

contestă, efectuarea unei noi expertize medico-legale, cu eventuala deshumare a

victimei, după mai mult de 3 ani și jumătate de la înmormântare, nu-și poate

găsi utilitatea ce i se atribuie prin recursul în anulare.

Sub acest aspect, este de reținut că

pedeapsa aplicată celor doi inculpați, este inferioară și limitei superioare

prevăzute în alin. (2) al art. 211 C. pen., astfel cum a fost modificat prin

Legea nr. 6/1973 și prin Legea nr. 140/1997 (20 ani închisoare), fără a se mai

avea în vedere că producerea morții victimei, în urma actelor de violență comise

de ei, impunea aplicarea neîndoielnică și a dispoziției de agravare înscrisă în

alin. (3) al acestui text de lege, așa cum corect s-a procedat de cele trei

instanțe

În consecință, constatându-se că

soluția pronunțată în cauză nu a fost determinată de comiterea unei erori grave

de fapt, de către instanțe, urmează ca recursul în anulare să fie respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în

anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, împotriva sentinței penale nr. 89 din 27 februarie 2002,

a Tribunalului Prahova, deciziei penale nr. 204 din 15 mai 2002, a Curții de

Apel Ploiești și deciziei nr. 161 din 15 ianuarie 2003, a Curții Supreme de

Justiție, secția penală, privind pe inculpații M.I. și I.O.

Pronunțată în ședință publică, azi

15 noiembrie 2004.