ÎCCJ, Decizia nr. 103/2004

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 613 din 16 septembrie 1999, Tribunalul București, secția I penală, rejudecând în fond, după casare, a condamnat între alții, pe inculpații

I.C.O.  și M.F.  la pedeapsa rezultantă de câte 4 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor, prevăzută de art. 64 lit. a), b) C pen., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) teza I, cu aplicarea art. 13, art. 75 lit. a), e) și art. 74-76 C pen. și a infracțiunii de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. (2), cu aplicarea art. 13 și art. 75 lit. a) C pen.

Totodată, prin aceeași hotărâre, instanța de fond a obligat inculpații să plătească părții civile N.S.T., în solidar, 31.000.000 lei despăgubiri civile și 500.000.000 lei daune morale.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, la data de 18 iulie 1996, în urma unei înțelegeri prealabile, cei doi inculpați, împreună cu inculpații C.O.G. și E.C.M., condamnați în cauză, au pătruns în locuința părții vătămate N.S.T. și, prin amenințări și violență, au deposedat-o de 26.000.000 lei.

Inculpații au provocat părții vătămate leziuni, pentru a căror vindecare au fost necesare 25 zile îngrijiri medicale.

Împotriva hotărârii primei instanțe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București, partea civilă N.S.T. și inculpații I.C.O., C.O.G. și E.C.M..

Curtea de Apel București, secția I a penală, prin decizia penală nr. 258 din 22 mai 2000, a admis apelul declarat de procuror și, între altele, cu referire la inculpații I.C.O. și M.F., a majorat, la 5 ani închisoare, pedepsele aplicate acestora pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) teza I, cu aplicarea art. 75 lit. a) și art. 13 C pen., urmând ca, în final, inculpații menționați să execute câte 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor, infracțiune prevăzută de art. 64 lit. a) și b) C pen.

Prin aceeași decizie, instanța de control judiciar a admis apelul declarat de partea civilă și a respins apelurile declarate de inculpați împotriva hotărârii primei instanțe, ca nefondate.

Pentru a majora pedepsele aplicate inculpaților, ca urmare a admiterii apelului declarat de procuror, instanța de apel a reținut că, în raport cu modul de săvârșire a infracțiunii de tâlhărie, violențele exercitate asupra părții vătămate și consecința acestora, chiar dacă inculpații au fost sinceri și nu au antecedente penale, pedepsele aplicate nu sunt just individualizate în raport cu criteriile prevăzute de art. 72 C pen. și nu asigură realizarea scopului pedepsei, prevăzut de art. 52 C pen.

Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpații I.C.O., M.F., C.O.G. și E.C.M..

Parchetul a criticat decizia cu privire la individualizarea pedepselor, apreciind că, în raport cu circumstanțele reale în care au fost săvârșite faptele, acestea sunt greșit individualizate.

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, prin decizia nr. 2751 din 30 mai 2001, a admis recursul declarat de procuror și, între altele, a majorat la câte 9 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C pen. pedepsele aplicate inculpaților I.F. și M.F., pentru infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) teza I, cu aplicarea art. 75 lit. a) și art. 13 C pen.

În baza art. 33 lit. a), 34 lit. b) C pen., a dispus ca cei doi inculpați să execute pedeapsa cea mai grea, de câte 9 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C pen.

Prin aceeași decizie, recursurile declarate de către inculpați au fost respinse, ca nefondate.

Instanța de recurs a reținut că, deși împrejurările în care au fost comise faptele au fost corect stabilite și instanța de apel a apreciat justificat că se impune majorarea pedepselor, totuși, neținând seama, în suficientă măsură, de împrejurările de natură a agrava răspunderea penală a inculpaților, a aplicat acestora pedepse majorate cu numai un an față de cele aplicate de prima instanță.

În acest sens, instanța de apel nu a ținut seama în suficientă măsură, în proporționalizarea și individualizarea pedepselor, de împrejurările care agravează răspunderea penală a inculpaților, și anume, faptul că aceștia și-au întocmit un plan de acțiune, că și-au coordonat acțiunile, că și-au procurat material pentru imobilizarea victimei, că au urmărit victima și pe soțul acesteia pentru a acționa la momentul favorabil, că au supus victima la brutalități, lovind-o cu sălbăticie cu pumnii, picioarele și o cratiță și că, după primul eșec, au perseverat în comiterea faptei.

Împotriva deciziei pronunțate în recurs, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 409 și art. 410 alin. (1) partea I pct. 4 C. proc. pen.

S-a susținut că instanța de recurs a aplicat inculpaților I.C.O. și M.F. pedepse în alte limite decât cele legale.

Astfel, faptele deduse judecății au fost săvârșite la data de 18 iulie 1996, anterior modificărilor aduse Codului penal, prin Legea nr. 140/1996.

Așadar, cu ocazia reindividualizării pedepsei pentru infracțiunea de tâlhărie, instanța era obligată să nu depășească maximul special de 8 ani închisoare, prevăzut de textul de lege încriminator, în vigoare la data săvârșirii infracțiunii.

Procedând astfel, instanța de recurs a dispus ca inculpații menționați să execute fiecare, în plus, câte un an închisoare.

În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea în parte a hotărârii atacate și rejudecarea cauzei, în limitele arătate.

Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Unul din principiile de bază a dreptului penal este cel al individualizării pedepsei potrivit căruia, stabilirea în lege a naturii și limitelor aplicabile pentru o anumită infracțiune, precum și stabilirea, respectiv, aplicarea, pedepsei concret determinate pentru infracțiunea săvârșită trebuie să corespundă gravității acesteia, pericolului social concret, determinat de împrejurările în care fapta a fost comisă, precum și de situația personală a infractorului, de periculozitatea acestuia, în așa fel încât pedeapsa concret aplicată să-și poată îndeplini funcțiile și a realiza scopul.

Astfel, potrivit art. 72 alin. (1) C pen., „la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală”.

Așadar, în raport cu determinarea coordonatelor de bază stabilite prin individualizarea legală, în cadrul individualizării judiciare a pedepsei are loc o operațiune de adaptare a acesteia la cazul concret dedus judecății, în raport cu criteriile generale, prevăzute în art. 72 C pen. și de care trebuie să se țină seama cumulativ.

În cauză, criticile formulate prin recursul în anulare privesc greșita adaptare a pedepselor aplicate inculpaților menționați, ca urmare a neobservării criteriului limitelor de pedeapsă fixate în partea specială a Codului penal, precum și criteriul privind dispozițiile părții generale a aceluiași cod, cu referire la dispozițiile art. 13 C pen.

Ca urmare a neadaptării pedepselor și în raport cu cele două criterii menționate, instanța de recurs a aplicat inculpaților I.C.O. și M.F. pedepse în alte limite decât cele legale, în sensul că, majorând pedepsele stabilite acestora pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) teza I, cu aplicarea art. 75 lit. a) și art. 13 C pen., de la 5 ani închisoare la 9 ani închisoare, a depășit limita maximă de 8 ani închisoare prevăzută de norma încriminatoare.

Astfel, faptele deduse judecății au fost săvârșite de inculpații menționați la data de 18 iulie 1996.

Ulterior acestei date, Codul penal, cu referire la infracțiunea pentru care inculpații au fost trimiși în judecată, a fost modificat prin Legea nr. 140 din 14 noiembrie 1996, în sensul majorării limitelor pedepselor.

Însă, potrivit art. 13 alin. (1) C pen., „în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii și până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă”.

Or, în acest caz, legea mai favorabilă, sub aspectul limitelor pedepsei închisorii prevăzute de norma încriminatoare, apare ca fiind art. 211 alin. (2) teza I C pen., așa cum era reglementat anterior majorării acestora prin Legea nr. 140/1996, care prevedea că, dacă tâlhăria a avut vreuna din urmările arătate în art. 181 C pen., pedeapsa este închisoarea de la 3 la 8 ani și interzicerea unor drepturi.

Ca atare, în raport cu principiul aplicării legii penale mai favorabile, instanța de recurs era obligată, în cadrul reindividualizării pedepselor, să nu depășească maximul special de 8 ani închisoare prevăzut de norma încriminatoare, în vigoare la data săvârșirii infracțiunii.

Este de reținut că instanța de control judiciar nu a adăugat un spor în condițiile art. 34 lit. b) sau art. 78 C pen., care să justifice depășirea maximului special de 8 ani închisoare.

Așa fiind, aplicând inculpaților menționați pedepse de câte 9 ani închisoare, în alte limite decât cele prevăzute de lege, instanța de recurs a pronunțat o hotărâre cu încălcarea legii, care, din acest motiv, este supusă cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., corespunzător temeiului înscris în art. 410 alin. (1) partea I pct. 4 din același cod, invocat de procurorul general.

În consecință, pentru considerentele ce preced, potrivit art. 414

1

, cu referire la art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Cum alte cazuri de casare susceptibile a fi luate în considerare din oficiu, conform art. 410 alin. (3) cu referire la art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., nu se constată, Înalta Curte va casa decizia atacată numai cu privire la pedepsele aplicate celor doi inculpați pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, va descontopi pedepsele rezultante și va repune pedepsele stabilite în individualitatea lor.

Având în vedere împrejurările concrete în care a fost săvârșită fapta, se apreciază că o pedeapsă situată la limita maximă a pedepsei prevăzute de norma încriminatoare este în măsură să satisfacă scopul și funcțiile acesteia, prevăzute în art. 52 C pen.

Pe de altă parte, în raport cu gradul de pericol social concret al faptelor comise, nu poate fi primită cererea inculpatului M.F., privitoare la reținerea circumstanțelor atenuante judiciare, față de faptul că lipsa antecedentelor penale și conduita bună a acestuia înainte săvârșirea infracțiunii, pentru a fi apreciate în sensul vizat de acesta, trebuie să caracterizeze un comportament pozitiv special, evidențiat printr-o activitate socială meritorie sau în calități morale deosebite, nefiind suficient ca acestea să reflecte doar conformarea făptuitorului ordinii de drept normative.

Ca atare, Înalta Curte va modifica pedeapsa aplicată fiecăruia dintre inculpații menționați pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) teza I, cu aplicarea art. 75 lit. a) și art. 13 C pen., de la 9 ani închisoare la 8 ani închisoare și va menține pedepsele complimentare aplicate acestora.

Conform art. 33 lit. a) și 34 lit. b) C pen., se vor contopi pedepsele stabilite inculpaților în pedeapsa cea mai grea, urmând ca, în final, inculpații menționați să execute fiecare câte 8 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C pen.

Celelalte dispoziții ale deciziei atacate vor fi menținute.

Se vor anula mandatele anterioare, se va dispune emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii, pentru fiecare din inculpații menționați și se va deduce din pedeapsa aplicată durata pedepsei executate.

Totodată, în baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte va dispune ca onorariul de avocat, conform dispozitivului cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, să fie plătit din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 2751 din 30 mai 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, numai cu privire la inculpații I.C.O. și M.F.

Casează decizia menționată numai cu privire la pedepsele aplicate inculpaților I.C.O. și M.F.

Descontopește pedepsele rezultante de câte 9 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C pen., în pedepsele componente, de câte 9 ani închisoare, aplicate inculpaților I.C.O. și M.F., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) teza I, cu aplicarea art. 75 lit. a) și art. 13 C pen. și de câte 2 ani închisoare aplicate inculpaților menționați pentru săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. (2), cu aplicarea art. 75 lit. a) și art. 13 C pen.

Reduce pedepsele stabilite inculpaților I.C.O. și M.F., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) teza I, cu aplicarea art. 75 lit. a) și art. 13 C pen., de la 9 ani închisoare la 8 ani închisoare.

Menține pedeapsa complimentară aplicată inculpaților menționați de câte 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a și b C pen.

Conform art. 33 lit. a) și 34 lit. b) C pen., contopește pedepsele stabilite inculpaților, în pedeapsa cea mai grea, urmând ca inculpații I.C.O. și M.F. să execute, fiecare, câte 8 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C pen.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Anulează mandatele anterioare și dispune emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii, pentru fiecare dintre inculpații menționați.

Deduce perioada executată.

Onorariul de avocat cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, pentru asistarea inculpatului M.F., în sumă de 400.000 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată, în ședință publică astăzi, 15 martie 2004.