ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1995/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 105 A din 14 mai 2002, pronunțată în rejudecare după casarea dispusă de Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, conform deciziei nr. 4399 din 27 septembrie 2000, Curtea de Apel București, secția a VI a comercială, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă SC P.O. SA, sucursala Giurgiu, împotriva sentinței nr. 133 din 18 martie 1999 a Tribunalului Giurgiu, în contradictoriu cu intimata reclamantă A.T.S.M.F. București și, în consecință, a anulat sentința susmenționată și, pe fond, a admis acțiunea formulată de reclamanta A.T.S.M.F. București, împotriva pârâtei SC P.O. Giurgiu SA, sucursala Giurgiu, pe care a obligat-o să plătească reclamantei suma de 33.531.500 lei, cu titlu de tarife de imobilizare, precum și la plata sumei de 3.256.890 lei dobândă, cu 2.255.967 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că raportat la dovezile existente la dosar, prima instanță a pronunțat o soluție legală și temeinică, întrucât, față de durata imobilizării vagoanelor, în cauză erau incidente dispozițiile art. 10 din TLM și, cum tarifele corespunzătoare au fost achitate cu întârziere, pârâta datorează, conform art. 43 C. com., și dobânda comercială aferentă. Împotriva acestei ultime hotărâri, a declarat recurs pârâta SNP P.M. SA București, sucursala P.O. Giurgiu, invocând ca motive de casare dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de casare, pârâta susține că decizia atacată ar fi fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 129 și 130 C. proc.

civ., în sensul că instanța nu a manifestat un rol activ în soluționarea pricinii, deoarece nu a stăruit prin toate mijloacele pentru a descoperi adevărul, concluzie care se impune, raportat la faptul că, în speță, nu s-a verificat modul de calcul al sumei de 33.531.500 lei, reprezentând tarife de imobilizare. Ca atare, reținerile instanței în legătură cu acest aspect, potrivit cărora apelanta nu a produs probe care să infirme temeinicia pretențiilor reclamantei, sunt criticabile, cum, de asemenea, este criticabilă și aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 43 C. com., în temeiul cărora a fost obligată la plata dobânzii bancare, în contextul în care, în speță, nu era vorba de o datorie comercială ci de neplata tarifelor de imobilizare pentru nedescărcarea vagoanelor în temeiul liber tarifar, care reprezintă penalități și, pe cale de consecință, întârzierea în plată a unor astfel de sume nu putea genera plata de dobânzi.

În consecință, pârâta solicită admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în parte. Recursul pârâtei nu este fondat. Faptul că instanța de apel a menționat, în considerentele deciziei atacată, că apelanta nu a produs probe de natură a combate pretențiile reclamantei, nu justifică susținerile acesteia, în sensul că, la pronunțarea hotărârii, ar fi fost ignorate dispozițiile art. 129 și 130 C. proc. civ., atâta timp cât pârâta nu a invocat nici o dovadă concretă care să confirme că instanța nu ar fi stăruit prin toate mijloacele pentru a descoperi adevărul. Ca atare, susținerile recurentei, în sensul arătat, nu pot fi privite decât ca simple afirmații cu caracter general și, deci, fără nici o valoare judiciară.

Pe de altă parte, reținerile instanței de apel sunt justificate, în raport de faptul că pârâta nu a formulat nici o obiecțiune cu privire la notele de constatare întocmite de reclamantă, în baza cărora acesta a calculat și pretins tarife de imobilizare în cuantum de 33.531.500 lei, ceea ce înseamnă că, contrar celor susținute, aceasta și-a însușit integral atât modalitatea de calcul a tarifelor de imobilizare cât și cuantumul acestora, astfel că susținerile sale din recurs, în lipsa unui contracalcul, cu ajutorul căruia să demonstreze că pretențiile reclamantei, fie că nu sunt întemeiate fie că ar fi întemeiate pentru o sumă inferioară celei acordate, sunt nefondate și urmează a fi respinse ca atare.

Este adevărat că tarifele de imobilizare reprezintă în fapt penalități, însă, odată cu acestea nu au fost achitate la scadență, se transformă într-o datorie comercială și, ca atare, dobânda de drept din ziua când a devenit exigibilă, astfel că, bine, instanța de apel a obligat-o pe pârâtă, în temeiul art. 43 C. com. și la plata dobânzii în sumă de 2.256.890 lei, raportat la dobânda practicată în perioada de referință de B.P. SA, sucursala U.I., prin care reclamanta își derulează operațiunile financiare. Așa fiind, recursul pârâtei urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de pârâta SNP P.M. SA București, sucursala P.O. Giurgiu, împotriva deciziei nr. 105 A din 14 mai 2002, pronunțată de Curtea de Apel București, secția VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 3 iunie 2004.