ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1995/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 105 A din

14 mai 2002, pronunțată în rejudecare după casarea dispusă de Curtea Supremă de

Justiție, secția comercială, conform deciziei nr. 4399 din 27 septembrie 2000,

Curtea de Apel București, secția a VI a comercială, a admis apelul declarat de

apelanta-pârâtă SC P.O. SA, sucursala Giurgiu, împotriva sentinței nr. 133 din

18 martie 1999 a Tribunalului Giurgiu, în contradictoriu cu intimata reclamantă

A.T.S.M.F. București și, în consecință, a anulat sentința susmenționată și, pe

fond, a admis acțiunea formulată de reclamanta A.T.S.M.F. București, împotriva

pârâtei SC P.O. Giurgiu SA, sucursala Giurgiu, pe care a obligat-o să plătească

reclamantei suma de 33.531.500 lei, cu titlu de tarife de imobilizare, precum

și la plata sumei de 3.256.890 lei dobândă, cu 2.255.967 lei cheltuieli de

judecată.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut, în esență, că raportat la dovezile existente la

dosar, prima instanță a pronunțat o soluție legală și temeinică, întrucât, față

de durata imobilizării vagoanelor, în cauză erau incidente dispozițiile art. 10

din TLM și, cum tarifele corespunzătoare au fost achitate cu întârziere, pârâta

datorează, conform art. 43 C. com., și dobânda comercială aferentă.

Împotriva acestei ultime

hotărâri, a declarat recurs pârâta SNP P.M. SA București, sucursala P.O.

Giurgiu, invocând ca motive de casare dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea motivelor de

casare, pârâta susține că decizia atacată ar fi fost pronunțată cu încălcarea

dispozițiilor art. 129 și 130 C. proc. civ., în sensul că instanța nu a

manifestat un rol activ în soluționarea pricinii, deoarece nu a stăruit prin

toate mijloacele pentru a descoperi adevărul, concluzie care se impune,

raportat la faptul că, în speță, nu s-a verificat modul de calcul al sumei de

33.531.500 lei, reprezentând tarife de imobilizare.

Ca atare, reținerile

instanței în legătură cu acest aspect, potrivit cărora apelanta nu a produs

probe care să infirme temeinicia pretențiilor reclamantei, sunt criticabile,

cum, de asemenea, este criticabilă și aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 43

C. com., în temeiul cărora a fost obligată la plata dobânzii bancare, în

contextul în care, în speță, nu era vorba de o datorie comercială ci de neplata

tarifelor de imobilizare pentru nedescărcarea vagoanelor în temeiul liber

tarifar, care reprezintă penalități și, pe cale de consecință, întârzierea în

plată a unor astfel de sume nu putea genera plata de dobânzi.

În consecință, pârâta

solicită admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în parte.

Recursul pârâtei nu este

fondat.

Faptul că instanța de apel a

menționat, în considerentele deciziei atacată, că apelanta nu a produs probe de

natură a combate pretențiile reclamantei, nu justifică susținerile acesteia, în

sensul că, la pronunțarea hotărârii, ar fi fost ignorate dispozițiile art. 129

și 130 C. proc. civ., atâta timp cât pârâta nu a invocat nici o dovadă concretă

care să confirme că instanța nu ar fi stăruit prin toate mijloacele pentru a

descoperi adevărul.

Ca atare, susținerile

recurentei, în sensul arătat, nu pot fi privite decât ca simple afirmații cu

caracter general și, deci, fără nici o valoare judiciară.

Pe de altă parte, reținerile

instanței de apel sunt justificate, în raport de faptul că pârâta nu a formulat

nici o obiecțiune cu privire la notele de constatare întocmite de reclamantă,

în baza cărora acesta a calculat și pretins tarife de imobilizare în cuantum de

33.531.500 lei, ceea ce înseamnă că, contrar celor susținute, aceasta și-a

însușit integral atât modalitatea de calcul a tarifelor de imobilizare cât și

cuantumul acestora, astfel că susținerile sale din recurs, în lipsa unui

contracalcul, cu ajutorul căruia să demonstreze că pretențiile reclamantei, fie

că nu sunt întemeiate fie că ar fi întemeiate pentru o sumă inferioară celei

acordate, sunt nefondate și urmează a fi respinse ca atare.

Este adevărat că tarifele de

imobilizare reprezintă în fapt penalități, însă, odată cu acestea nu au fost

achitate la scadență, se transformă într-o datorie comercială și, ca atare,

dobânda de drept din ziua când a devenit exigibilă, astfel că, bine, instanța

de apel a obligat-o pe pârâtă, în temeiul art. 43 C. com. și la plata dobânzii

în sumă de 2.256.890 lei, raportat la dobânda practicată în perioada de

referință de B.P. SA, sucursala U.I., prin care reclamanta își derulează

operațiunile financiare.

Așa fiind, recursul pârâtei

urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul declarat de pârâta

SNP P.M. SA București, sucursala P.O. Giurgiu, împotriva deciziei nr. 105 A din

14 mai 2002, pronunțată de Curtea de Apel București, secția VI-a comercială, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi, 3 iunie 2004.