ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6416/2004

Deliberând asupra recursului recursul în anulare declarat în cauza de față de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, împotriva sentinței penale nr. 520 din 17 aprilie 1958 a Tribunalului Popular al Raionului Botoșani și deciziei penale nr. 3338 din 4 septembrie 1958 a Tribunalului Regional Suceava, privind pe inculpatul S.H., constată următoarele: Prin sentința penală nr. 520, pronunțată la 17 aprilie 1958, Tribunalul Popular, secția penală, l-a condamnat pe inculpatul S.H. la 4 ani de închisoare corecțională pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzute de art. 1, 2, 3 și 5, raportate la art. 14 din Legea nr. 284/1947, modificată prin Decretul nr. 209/1950.

Totodată instanța a făcut aplicarea art. 80 C. pen., aflat în vigoare la data pronunțării, dispunând confiscarea obiectelor de aur găsite în locuința inculpatului și anume 6 plăcuțe în greutate de 133,5 gr., precum și 181 de monezi. Recursul declarat ulterior de inculpat împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia nr. 3338 din 4 septembrie 1958 a Tribunalului Regional Suceava, exclusiv în sensul reducerii pedepsei la un an și 6 luni de închisoare, amintita măsură a confiscării obiectelor de aur fiind implicit menținută. La 28 iunie 2004 Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție a declarat recurs în anulare, împotriva hotărârilor judecătorești menționate, solicitând casarea lor și rejudecarea cauzei.

În motivarea recursului în anulare s-a invocat împrejurarea că respectiva condamnare, menținută, în esență și de către instanța de recurs, a avut ca temei prevederi legale “menite să lipsească pe cetățeanul român de proprietatea sa în mod abuziv”. S-a relevat că aceeași finalitate o aveau și prevederile art. 25 pct. 6 alin. (3) C. pen., anterior referitoare la confiscarea averii, toate reglementările evocate contravenind dispozițiilor cuprinse în: - art. 15 și art. 17 din Constituția României, intrate în vigoare în anul 1923 - art. 8 si următoarele din Constituția Republicii Populare Române, intrate în vigoare în anul 1952, - art. 12 din Constituția Republicii Populare Române, intrate în vigoare în anul 1952 și respectiv - art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

În altă ordine de idei s-a relevat că, 8 dintre monedele aparținând lui S.H. au fost incluse printre cele confiscate, deși făceau parte din categoria “mahmudelelor”, fiind, conform art. 7 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 638/1946 și art. 2 lit. a) din Legea nr. 284/1947, exceptate de la obligația de predare către stat. Recursul în anulare este fondat. Este de principiu că în competența instanței legal sesizate cu soluționarea unei cauze intră și verificarea concordanței dintre prevederile legale aplicabile în speță și dispozițiile constituționale corespunzătoare lor, în măsura în care o astfel de evaluare vizează situații legislative existente anterior intrării în vigoare a Constituției din 1991. În cauza de față o astfel de evaluare se impune în primul rând în ceea ce privește dispozițiile art. 1, 2, 3 și 5 din Legea nr. 284/1947, prin care s-a instituit obligația predării către B.N.R.

a anumitor categorii de bunuri, inclusiv a unor categorii de obiecte din aur deținute de către persoanele fizice sau juridice. Este de amintit că, potrivit acelorași reglementări, termenul de 15 zile pentru îndeplinirea obligației menționate se calcula, după caz, de la 15 august 1947, data publicării legii amintite în M. Of., pentru persoanele care dețineau bunurile supuse predării sau de la data dobândirii lor, în măsura în care aceasta avea loc ulterior intrării în vigoare a reglementării analizate. În același timp prin art. 14 din Legea nr. 284/1947, se prevedea că neîndeplinirea respectivei obligații de predare către B.N.R. constituia infracțiune care, fiind săvârșită în dauna economiei naționale, era susceptibilă și de aplicarea pedepsei complimentare, prevăzute de art. 25 pct. 6 alin. (3) C. pen., constând în confiscarea averii celui vinovat.

Curtea reține de asemenea că toate dispozițiile legale menționate aveau drept scop uzurparea de către stat a dreptului legitim de proprietate asupra unor categorii de bunuri. O astfel de concluzie se impune indiferent de împrejurarea că, prin Legea nr. 284/1947, s-a instituit în sarcina B.N.R. o obligația de a plăti un echivalent valoric calculat unilateral și exprimat în lei, al bunurilor predate (și respective preluate) în temeiul acelui act normativ. Este de remarcat astfel că, în condițiile în care echivalentului bănesc al compensației nu era negociabil și nici nu putea fi contestat in fața unei instanțe judecătorești, această măsură reparatorie avea doar un caracter formal, neoferind garanția unei reparații reale și integrale a pierderii patrimoniale suferite.

Indiferent însă de nivelul de acoperire prin despăgubire bănească a prejudiciului este cert că instituirea acestei proceduri, reprezenta în primul rând o încălcare a dreptului de a dispune liber de bunul ce forma obiectul obligației de predare către B.N.R., prerogativă care, potrivit art. 480 C. civ., constituie o componentă definitorie a dreptului de proprietate. Prin urmare reglementările amintite contraziceau în mod vădit prevederile art. 15 și art. 17 din Constituția României, adoptate în anul 1923 și aflate încă în vigoare în anul 1947, prin care se statua că “nici o lege nu poate înființa confiscarea averilor” și respective că “proprietatea este garantată și nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică”.

Este de asemenea de amintit că acest caracter spoliator al Legii nr. 287/1947, nu a fost înlăturat cu ocazia modificărilor aduse respectivei legi prin Decretul nr. 209/1950, obiectivul reglementării rămânând în continuare acela al subminării dreptului legitim de proprietate.

Concluzia care se impune este deci în sensul că neconstituționalitatea originară s-a menținut, și acesta cu atât mai mult cu cât legile fundamentale ulterioare ale României cuprindeau la rândul lor, în formulări mai puțin tranșante, prevederi referitoare la garantarea proprietății particulare (art. 8 și art. 10 ale Constituției din 1948) sau la ocrotirea proprietății personale (art. 12 al Constituției din anul 1952). Întrucât neconstituționalitatea art. 1, 2, 3 și 5, raportate la art. 14 din Legea nr. 284/1947, a operat atât la data adoptării lor cât și ulterior, indiferent de modificările survenite în plan legal sau constituțional respectivele dispoziții nu erau susceptibile de a produce efecte juridice.

Prin urmare nu se poate considera că fapta reținută de instanțe în sarcina lui S.H., în baza acelor reglementări, ar fi fost prevăzută de legea penală, aspect care, potrivit art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., impunea achitarea inculpatului. În egală măsură această împrejurare determină incidența în cauză a prevederilor art. 410 alin. (1) partea I punctul 3 C. proc. pen., care definesc unul dintre temeiurile legale ale recursului în anulare. Prin urmare Curtea va face aplicarea art. 414 1 alin. (1), raportat la art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., admițând recursul în anulare.

În acest context nu mai prezintă interes analizarea celorlalte argumente aduse în susținerea recursului în anulare, ca de exemplu chestiunea coliziunii dintre prevederile Legii nr. 284/1947 și principiile Declarației Universale a Drepturilor Omului sau problema exceptării legale de la obligația de predare a unora dintre monezile confiscate în speță, este irelevantă în măsura în care nu poate duce la o altă soluționare a cauzei. Ca urmare a admiterii recursului în anulare, Curtea va face aplicarea textelor procedurale menționate și în sensul casării hotărârilor pronunțate, al rejudecării cauzei și al achitării inculpatului. Pe cale de consecință, urmează fi de asemenea înlăturată dispoziția de confiscarea a obiectelor din aur care aparțineau inculpatului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, împotriva sentinței penale nr. 520 din 17 aprilie 1958 a Tribunalului Popular al Raionului Botoșani și deciziei penale nr. 3338 din 4 septembrie 1958 a Tribunalului Regional Suceava, privind pe inculpatul S.H. Casează hotărârile atacate cu privire la greșita condamnare a inculpatului (pentru infracțiunea, prevăzută de art. 1, 2, 3 și 5, raportate la art. 14 din Legea nr. 284/1947, modificată prin Decretul nr. 209/1950) și la măsura confiscării corpurilor delicte. În baza art. 11 pct. 2 lit. a), combinat cu art. 10 lit. b) C. proc. pen., achită pe inculpat pentru infracțiunea prevăzută de art. 1, 2, 3 și 5, raportate la art. 14 din Legea nr. 248/1997, modificată prin Decretul nr. 209/1950.

Înlătură măsura de siguranță a confiscării celor 181 de monezi de aur și a celor 6 plăcuțe de aur în greutate de 135,50 gr., luată împotriva inculpatului. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2004