ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6416/2004

Deliberând asupra recursului recursul în anulare declarat

în cauza de față de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație si Justiție, împotriva sentinței penale nr. 520 din 17 aprilie 1958

a Tribunalului Popular al Raionului Botoșani și deciziei penale nr. 3338 din 4

septembrie 1958 a Tribunalului Regional Suceava, privind pe inculpatul S.H.,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 520, pronunțată la 17 aprilie

1958, Tribunalul Popular, secția penală, l-a condamnat pe inculpatul S.H. la 4

ani de închisoare corecțională pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzute de

art. 1, 2, 3 și 5, raportate la art. 14 din Legea nr. 284/1947, modificată prin

Decretul nr. 209/1950.

Totodată instanța a făcut aplicarea art. 80 C. pen.,

aflat în vigoare la data pronunțării, dispunând confiscarea obiectelor de aur găsite

în locuința inculpatului și anume 6 plăcuțe în greutate de 133,5 gr., precum și

181 de monezi.

Recursul declarat ulterior de inculpat împotriva

acestei sentințe a fost admis prin decizia nr. 3338 din 4 septembrie 1958 a

Tribunalului Regional Suceava, exclusiv în sensul reducerii pedepsei la un an și

6 luni de închisoare, amintita măsură a confiscării obiectelor de aur fiind implicit

menținută.

La 28 iunie 2004 Procurorul General al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție a declarat recurs în anulare,

împotriva hotărârilor judecătorești menționate, solicitând casarea lor și rejudecarea

cauzei.

În motivarea recursului în anulare s-a invocat împrejurarea

că respectiva condamnare, menținută, în esență și de către instanța de recurs, a

avut ca temei prevederi legale “menite să lipsească pe cetățeanul român de

proprietatea sa în mod abuziv”.

S-a relevat că aceeași finalitate o aveau și

prevederile art. 25 pct. 6 alin. (3) C. pen., anterior referitoare la

confiscarea averii, toate reglementările evocate contravenind dispozițiilor

cuprinse în:

- art. 15 și art. 17 din Constituția României, intrate

în vigoare în anul 1923

- art. 8 si următoarele din Constituția Republicii

Populare Române, intrate în vigoare în anul 1952,

- art. 12 din Constituția Republicii Populare Române, intrate

în vigoare în anul 1952 și respectiv

- art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor

Omului.

În altă ordine de idei s-a relevat că, 8 dintre

monedele aparținând lui S.H. au fost incluse printre cele confiscate, deși făceau

parte din categoria “mahmudelelor”, fiind, conform art. 7 alin. (1), (2) și (3)

din Legea nr. 638/1946 și art. 2 lit. a) din Legea nr. 284/1947, exceptate de

la obligația de predare către stat.

Recursul în anulare este fondat.

Este de principiu că în competența instanței legal

sesizate cu soluționarea unei cauze intră și verificarea concordanței dintre prevederile

legale aplicabile în speță și dispozițiile constituționale corespunzătoare lor,

în măsura în care o astfel de evaluare vizează situații legislative existente

anterior intrării în vigoare a Constituției din 1991.

În cauza de față o astfel de evaluare se impune în

primul rând în ceea ce privește dispozițiile art. 1, 2, 3 și 5 din Legea nr. 284/1947,

prin care s-a instituit obligația predării către B.N.R. a anumitor categorii de

bunuri, inclusiv a unor categorii de obiecte din aur deținute de către

persoanele fizice sau juridice.

Este de amintit că, potrivit acelorași reglementări, termenul

de 15 zile pentru îndeplinirea obligației menționate se calcula, după caz, de

la 15 august 1947, data publicării legii amintite în M. Of., pentru persoanele care

dețineau bunurile supuse predării sau de la data dobândirii lor, în măsura în

care aceasta avea loc ulterior intrării în vigoare a reglementării analizate.

În același timp prin art. 14 din Legea nr. 284/1947,

se prevedea că neîndeplinirea respectivei obligații de predare către B.N.R.

constituia infracțiune care, fiind săvârșită în dauna economiei naționale, era

susceptibilă și de aplicarea pedepsei complimentare, prevăzute de art. 25 pct.

6 alin. (3) C. pen., constând în confiscarea averii celui vinovat.

Curtea reține de asemenea că toate dispozițiile legale

menționate aveau drept scop uzurparea de către stat a dreptului legitim de

proprietate asupra unor categorii de bunuri.

O astfel de concluzie se impune indiferent de împrejurarea

că, prin Legea nr. 284/1947, s-a instituit în sarcina B.N.R. o obligația de a

plăti un echivalent valoric calculat unilateral și exprimat în lei, al

bunurilor predate (și respective preluate) în temeiul acelui act normativ.

Este de remarcat astfel că, în condițiile în care

echivalentului bănesc al compensației nu era negociabil și nici nu putea fi

contestat in fața unei instanțe judecătorești, această măsură reparatorie avea

doar un caracter formal, neoferind garanția unei reparații reale și integrale a

pierderii patrimoniale suferite.

Indiferent însă de nivelul de acoperire prin despăgubire

bănească a prejudiciului este cert că instituirea acestei proceduri, reprezenta

în primul rând o încălcare a dreptului de a dispune liber de bunul ce forma

obiectul obligației de predare către B.N.R., prerogativă care, potrivit art. 480

C. civ., constituie o componentă definitorie a dreptului de proprietate.

Prin urmare reglementările amintite contraziceau în

mod vădit prevederile art. 15 și art. 17 din Constituția României, adoptate în

anul 1923 și aflate încă în vigoare în anul 1947, prin care se statua că “nici

o lege nu poate înființa confiscarea averilor” și respective că “proprietatea este

garantată și nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate

publică”.

Este de asemenea de amintit că acest caracter

spoliator al Legii nr. 287/1947, nu a fost înlăturat cu ocazia modificărilor aduse

respectivei legi prin Decretul nr. 209/1950, obiectivul reglementării rămânând

în continuare acela al subminării dreptului legitim de proprietate.

Concluzia care se impune este deci în sensul că neconstituționalitatea

originară s-a menținut, și acesta cu atât mai mult cu cât legile fundamentale

ulterioare ale României cuprindeau la rândul lor, în formulări mai puțin tranșante,

prevederi referitoare la garantarea proprietății particulare (art. 8 și art. 10

ale Constituției din 1948) sau la ocrotirea proprietății personale (art. 12 al Constituției

din anul 1952).

Întrucât neconstituționalitatea art. 1, 2, 3 și 5, raportate

la art. 14 din Legea nr. 284/1947, a operat atât la data adoptării lor cât și

ulterior, indiferent de modificările survenite în plan legal sau constituțional

respectivele dispoziții nu erau susceptibile de a produce efecte juridice.

Prin urmare nu se poate considera că fapta reținută de

instanțe în sarcina lui S.H., în baza acelor reglementări, ar fi fost prevăzută

de legea penală, aspect care, potrivit art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art.

10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., impunea achitarea inculpatului.

În egală măsură această împrejurare determină incidența

în cauză a prevederilor art. 410 alin. (1) partea I punctul 3 C. proc. pen., care

definesc unul dintre temeiurile legale ale recursului în anulare.

Prin urmare Curtea va face aplicarea art. 414

1

alin. (1), raportat la art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen.,

admițând recursul în anulare.

În acest context nu mai prezintă interes analizarea celorlalte

argumente aduse în susținerea recursului în anulare, ca de exemplu chestiunea

coliziunii dintre prevederile Legii nr. 284/1947 și principiile Declarației

Universale a Drepturilor Omului sau problema exceptării legale de la obligația

de predare a unora dintre monezile confiscate în speță, este irelevantă în măsura

în care nu poate duce la o altă soluționare a cauzei.

Ca urmare a admiterii recursului în anulare, Curtea va

face aplicarea textelor procedurale menționate și în sensul casării hotărârilor

pronunțate, al rejudecării cauzei și al achitării inculpatului.

Pe cale de consecință, urmează fi de asemenea înlăturată

dispoziția de confiscarea a obiectelor din aur care aparțineau inculpatului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat de procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție,

împotriva sentinței penale nr. 520 din 17 aprilie 1958 a Tribunalului Popular

al Raionului Botoșani și deciziei penale nr. 3338 din 4 septembrie 1958 a

Tribunalului Regional Suceava, privind pe inculpatul S.H.

Casează hotărârile atacate cu privire la greșita

condamnare a inculpatului (pentru infracțiunea, prevăzută de art. 1, 2, 3 și 5,

raportate la art. 14 din Legea nr. 284/1947, modificată prin Decretul nr. 209/1950)

și la măsura confiscării corpurilor delicte.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a), combinat cu art. 10

lit. b) C. proc. pen., achită pe inculpat pentru infracțiunea prevăzută de art.

1, 2, 3 și 5, raportate la art. 14 din Legea nr. 248/1997, modificată prin

Decretul nr. 209/1950.

Înlătură măsura de siguranță a confiscării celor 181 de

monezi de aur și a celor 6 plăcuțe de aur în greutate de 135,50 gr., luată

împotriva inculpatului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2004