ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 122/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 13 februarie 2004, reclamanta P.V. a solicitat anularea hotărârii nr. 7650 din 16 ianuarie 2004, emisă de Casa Județeană de Pensii Bihor, să se stabilească faptul că are calitatea de refugiată și să fie obligată pârâta să întocmească documentația necesară dobândirii calității sale de refugiată, cu plata drepturilor ce decurg din această calitate. În motivarea acțiunii, reclamanta arată că împreună cu familia sa, au fost strămutați din localitatea Valea Mare de Criș, în localitatea Zece Hotare, având calitatea de refugiați, în perioada 12 august 1942 - 6 martie 1945, dar că prin hotărârea contestată, i s-a respins nejustificat cererea făcută în acest sens, cu toate că din declarațiile martorilor rezultă că a fost plecată împreună cu părinții săi, iar tatăl a fost găsit în evidența refugiaților români din Ungaria.

Mai arată că între localitățile Valea Mare de Criș și Zece Hotare este o distanță foarte mică și că mama sa a trecut flagrant granița, pentru a vizita pe mama acesteia. Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 196 din 15 martie 2004, a admis acțiunea, în sensul că a anulat hotărârea contestată și a obligat pârâta să recunoască reclamantei, calitatea de beneficiară a O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare. Instanța reține că părinții reclamantei au plecat în refugiu, în luna august 1940, datorită persecuțiilor etnice, că mama acesteia s-a întors în localitatea de domiciliu, pentru a o naște pe reclamantă, iar după două săptămâni s-a reîntors în refugiu, împreună cu reclamanta.

Mai reține că reîntoarcerea reclamantei în localitatea de domiciliu nu înlătură ideea de persecuție etnică, pentru care a plecat, persecuție care era o teroare psihică și materială, fără a pune în pericol însăși integritatea corporală a celor care s-au mai reîntors în localitate, pentru scurte vizite și a celor care au rămas la domiciliu. Pârâta a declarat recurs împotriva sentinței, considerând că este nelegală și netemeinică. Menționează că reclamanta nu a făcut dovada unei persecuții etnice și nici a situației de strămutat sau de refugiat în altă localitate, deoarece nașterea sa a avut loc în localitatea Valea Mare de Criș, de unde părinții săi au plecat în refugiu, în luna octombrie 1940 și nu s-a demonstrat că ulterior nașterii sale, reclamanta a plecat, împreună cu mama sa, în localitatea Zece Hotare.

Consideră că tocmai teroarea psihică și materială i-a forțat pe românii din teritoriul cedat Ungariei să se refugieze în localități aflate sub administrație românească și să nu se mai întoarcă în localitatea de domiciliu, iar reîntoarcerea mamei acesteia, în localitatea de domiciliu, demonstrează că după ce a născut-o pe reclamantă, nu a fost obligată să plece din nou în refugiu. Recursul este fondat. Conform prevederilor art. 1 din O.G. nr. 105/1999, adoptată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, „Beneficiază de prevederile prezentei ordonanțe, persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții din motive etnice, după cum urmează (…) lit. c) a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate”.

Art. 6 1 din ordonanță stabilește că „Dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1, se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege”. Din certificatul de naștere și din buletinul de identitate ale intimatei rezultă că s-a născut la 29 iulie 1942, în comuna Valea Mare, județul Bihor, din părinții G.G. și G.A. În certificatul nr. C/5013 din 8 septembrie 2003, eliberat de către Direcția Județeană Bihor a Arhivelor Naționale, se menționează că G.G. figurează în evidența refugiaților români din Ungaria, începând cu data de 2 noiembrie 1940. Martorii B.I.

și T.F. au menționat în declarațiile notariale depuse la dosar, că soții G. s-au refugiat din localitatea Valea Mare de Criș, cedată Ungariei, în localitatea Zece Hotare, aflată sub administrație românească și că la sfârșitul lunii iulie 1942, mama intimatei a revenit în localitatea de domiciliu, unde a născut-o pe aceasta și împreună cu ea s-a refugiat din nou în localitatea Zece Hotare, după două săptămâni. Se va reține, însă, că în perioada în discuție, în situația în care ar fi suferit persecuții pe criterii etnice, mama intimatei nu ar fi putut reveni în localitatea din care a plecat în refugiu, pentru a naște pe aceasta și apoi a plecat din nou în refugiu, fără ca autoritățile maghiare să o împiedice să circule între cele două localități, ținându-se cont și de atmosfera tensionată existentă în acea perioadă între Ungaria și România.

De altfel, este greu de crezut că mama intimatei, în starea de graviditate avansată în care se afla, a trecut frontiera creată după cedarea Ardealului de Nord Ungariei, a născut-o pe aceasta și după câteva zile au plecat împreună în refugiu. Dar, nici nu s-a dovedit că intimata a plecat în refugiu, cu mama sa, din cauza unor persecuții pe criterii etnice, mai ales că bunica intimatei a rămas în continuare în localitatea de domiciliu. Pentru considerentele menționate mai sus, în temeiul art. 7 alin. (4) din O.G. nr. 105/1999, art. 14 din Legea nr. 129/1990 și art. 312 și 314 C. proc. civ., se va admite recursul, sentința va fi casată, iar pe fond, se va respinge acțiunea, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Bihor împotriva sentinței civile nr. 196 din 15 martie 2004 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ. Casează sentința atacată și, în fond, respinge acțiunea. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2005.