ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7776/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 22 mai 2002, reclamanta SC T. SA București, sucursala E. Borzești, a chemat

în judecată pârâții Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și Casa

Județeană de Pensii Bacău, solicitând anularea deciziei nr. 20 din 15 mai 2002

a Ministerului Muncii și Solidarității Sociale, admiterea contestației și

anularea măsurii de plată a sumei de 9.075.810.182 lei, reprezentând majorări

de întârziere, suspendarea executării măsurii, în baza art. 9 din Legea nr. 29/1990

și obligarea pârâților, la plata cheltuielilor de judecată.

În subsidiar, reclamanta a solicitat

ca în situația în care suma de 9.075.810.182 lei, reprezentând majorări de

întârziere, nu va fi anulată, să fie eșalonată la plată la ultimele rate din

grafic.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că această sumă nu este datorată, întrucât obiectul dosarului de

înlesniri aprobat, viza scutirea majorărilor de întârziere aferente sumei debit,

de 43.640.147.515 lei, iar Casa Județeană de Pensii a calculat corect suma de

94.683.301.485 lei, reprezentând majorări de întârziere care au fost scutite

legal de la plată în cadrul procedurii, conform Ordinului Ministerului Muncii

și Solidarității Sociale nr. 1998/2001.

Totodată, reclamanta a arătat că

prin H.G. nr. 1171/2001, s-au aprobat înlesnirile la plata datoriilor către

Bugetul Asigurărilor Sociale de Stat, iar suma de 43.460.147.515 lei este

precis determinată în dosarul de înlesniri, conform art. 13 din Ordinul Ministerului

Muncii și Solidarității Sociale nr. 198/2001 și decizia nr. 488/2001 a Plenului

Consiliului Concurenței, și nu poate fi majorată cu suma de 9.075.810.182 lei,

scopul înlesnirilor acordate fiind tocmai diminuarea gradului de îndatorare și

dificultate.

Creșterea soldului majorărilor de

întârziere pentru contribuția de 43.640.147.515 lei, aferent perioadei în care

dosarul s-a aflat în curs de avizare prin procesul-verbal de control nr. 5745

din 20 decembrie 2001 al Casei Județene de Pensii Bacău, este, în opinia

reclamantei, un calcul eronat. Aceasta, întrucât nu s-a avut în vedere că

dosarul de înlesnire la plată a fost promovat la 26 iunie 2001, acesta a

parcurs calea procedurală, cu depășirea termenului de 30 de zile de la

soluționare și la data de 21 noiembrie 2001 a fost soluționat, în sensul

aprobării eșalonării la plată pe o perioadă de 5 ani, cu o perioadă de grație

de 6 luni, pentru suma de 43.640.147.515 lei și a scutirii la plată pentru

majorările de întârziere în valoare de 94.683.301.485 lei.

Tribunalul Bacău, secția comercială

și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 81/CA din 3 iulie 2002,

a declinat competența soluționării cauzei, în favoarea Curții de Apel Bacău, în

baza dispozițiilor art. 36 alin. (4) din O.U.G. nr. 96/2001 și cele ale art. 3 pct.

1 C. proc. civ.

Prin sentința nr. 52 din 20 mai

2003, Curtea de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, a

respins ca nefondată, acțiunea reclamantei, reținându-se, în esență, că în

cauză, majorările au fost calculate pentru perioada dintre stabilirea debitului

și aprobarea eșalonării lui, iar nu pentru o perioadă anterioară, neputându-se

reține nici susținerea expertului, că această sumă ar fi fost achitată de

reclamantă și ar urma să se refacă graficul de eșalonare, cu luarea în

considerare a acestor sume.

Totodată, instanța de fond a reținut

că în cauză sunt aplicabile dispozițiile pct. 23 lit. b) din Ordinul Ministerului

Muncii și Solidarității Sociale nr. 198/2001.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, reclamanta SC T. SA, sucursala E. Borzești.

Prin critica formulată, se susține

că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, că instanța de fond a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății, că hotărârea a fost dată cu

aplicarea greșită a legii și că instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de

apărare, care era hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii și se invocă ca

temeiuri de drept, dispozițiile art. 304 pct. 7 - 10 și art. 304

1

C.

proc. civ., coroborate cu cele ale art. 4 din H.G. nr. 1171/2002.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

se mai susține că instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile art. 1 teza

finală din Legea nr. 29/1990 și a omis să analizeze cererea reclamantei, în

temeiul art. 5 din Legea nr. 29/1990, interpretând subiectiv și în defavoarea

sa, H.G. nr. 1171/2001, care reprezintă reglementarea specială în speță. În

opinia recurentei-reclamante, dacă pârâtele ar fi rezolvat cererea, în termenul

legal stabilit de reglementarea specială, iar nu în 149 de zile, suma impusă ar

fi fost de 3.959.249.542 lei, iar nu de 9.075.818.182 lei, cum subiectiv au

stabilit acestea, să fie plătită în perioada de grație.

Pe lângă greșita aplicare a art. 4

din H.G. nr. 1171/2001, recurenta apreciază că a fost lipsită de proba cu

interogatorii, deși expertiza contabilă a confirmat că pârâta Casa Județeană de

Pensii Bacău nu a respectat prevederile art. 2 din H.G. nr. 1171/2001 și că a

stabilit unilateral, ca suma să fie plătită până la primul termen de plată din

eșalonare, aspect ce contravine spiritului art. 4 din H.G. nr. 1171/2001.

Totodată, arată recurenta-reclamantă,

instanța de fond nu a avut în vedere că suma de 3.959.249.542 lei este aferentă

termenului legal de soluționare, de 65 de zile, iar diferența până la

9.075.818.182 lei, nu este datorată, motiv pentru care graficul de plăți

trebuie corectat în mod corespunzător la ultima rată, cererea formulată în

subsidiar, fiind admisibilă.

Printr-un ultim motiv de recurs,

recurenta susține și că în mod greșit instanța de fond a reținut ca fiind

aplicabile, dispozițiile art. 23 lit. b) din Ordinul nr. 198/2001, iar nu cele

ale art. 4 din H.G. nr. 1171/2001, încălcând ierarhia și forța juridică a

actelor normative și nici că, de altfel, pârâtele au încălcat prevederile pct. 22

din Ordinul Ministerului Muncii și Solidarității Sociale nr. 198/2001, de

aprobare a Normelor metodologice.

Examinând soluția atacată, prin

prisma criticilor invocate și în raport cu dispozițiile art. 14 din Legea nr. 29/1990

și cele ale art. 304 și 304

1

C. proc. civ., se constată că recursul

declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în

continuare.

Astfel, pe de o parte, se constată

că prin H.G. nr. 1171/2001 privind acordarea unor înlesniri la plata

obligațiilor restante provenind din creanțe bugetare administrate de Ministerul

Muncii și Solidarității Sociale, s-au acordat înlesniri, și

recurentei-reclamante, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din hotărâre.

Conform art. 2 din aceeași hotărâre,

societățile comerciale prevăzute la art. 1 alin. (1) (deci și

recurenta-reclamantă), „vor achita, până la primul termen de plată din

eșalonare, sumele reprezentând obligații bugetare datorate și neachitate până

la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri și care nu fac obiectul

înlesnirii la plată acordate, împreună cu majorările de întârziere aferente

acestora”, iar potrivit dispozițiilor art. 4, „de la data intrării în vigoare a

prezentei hotărâri, societățile comerciale beneficiare de înlesniri la plată,

pentru sumele eșalonate la plată potrivit art. 1 alin. (1) lit. a), datorează majorări

conform prevederilor legale, plata acestora efectuându-se lunar, inclusiv pe

perioada de grație”, data intrării în vigoare a hotărârii fiind 1 decembrie

2001.

Pe de altă parte, conform pct. 23 lit.

b) din Ordinul Ministerului Muncii și Solidarității Sociale nr. 198/2001 pentru

aprobarea Normelor metodologice privind procedura, criteriile și competențele

de acordare a înlesnirilor la plata creanțelor bugetare (M. Of. nr. 221/2.05.2001),

în termen de 20 de zile de la data primirii deciziei de aprobare a înlesnirilor

la plată, debitorul va face dovada că nu mai are obligații neachitate, altele decât

cele ce fac obiectul înlesnirilor la plată, și va stabili împreună cu organul

teritorial, cuantumul majorărilor datorate de la data ultimului control și până

la data deciziei de acordare a înlesnirilor la plată, sumă care va corecta

graficul ultimelor rate de eșalonare sau va fi achitată în luna următoare

expirării perioadei de amânare.

Totodată, conform pct. 22 din Norme,

decizia de soluționare a cererilor de acordare cuprinde graficul de plată a

obligațiilor pentru care s-au aprobat înlesniri la plată și condițiile care

trebuie îndeplinite pentru menținerea valabilității înlesnirii [lit. a)], iar o,dată

cu transmiterea deciziei de aprobare a înlesnirii la plată, organele

teritoriale calculează și anexează în scris, debitorului, majorările ce trebuie

achitate la fiecare rată.

În cauză, prin cererea nr. C/3231

din 28 iunie 2001, recurenta-reclamantă a depus cerere, în baza art. 13 din

Ordinul Ministerului Muncii și Solidarității Sociale nr. 198/2001, pentru

acordarea înlesnirilor la plată a debitelor restante la C.A.S., datorate conform Legii nr. 49/1992, în sumă de 43.640.147.515 lei, în sensul

eșalonării acestora și a scutirii de plată a majorărilor aferente, în sumă de

94.682.897.257 lei.

Prin procesul-verbal din 4 iulie

2001, s-a stabilit că recurenta-reclamantă are datorii la bugetul asigurărilor

sociale de stat C.A.S. - debit la 31 martie 2001, de 43.640.147.515 lei,

majorare pentru debitul la 31 martie 2001, de 94.682.897.257 lei și majorare de

la 1 aprilie 2001, de 404.228 lei, majorările totalizând 4.683.301.485 lei.

Aceste sume au fost avute în vedere

la emiterea H.G. nr. 1171/2001, situație ce rezultă cu certitudine și din anexa

la hotărâre, din Raportul de analiză al dosarului nr. 2716/2001, din decizia nr.

488 din 6 noiembrie 2001 a Plenului Consiliului Concurenței.

Ulterior, prin procesul-verbal din

20 decembrie 2001 a Serviciului Control și Combatere Fraudă din cadrul Casei

Județene de Pensii Bacău, s-au calculat majorări de întârziere pentru neplata

în termen a C.A.S., pentru perioada 3 iulie - 29 noiembrie 2001, deci majorări

care nu sunt cuprinse în totalul majorărilor pentru care s-a primit scutirea de

la plată.

Prin urmare, majorările care în opinia

recurentei-reclamante nu sunt datorate, se includ, conform dispozițiilor legale

mai sus arătate, în categoria obligațiilor prevăzute de art. 2 din H.G. nr. 1171/2001.

De altfel, atât H.G. nr. 1171/2001,

cât și Ordinul nr. 198/2001 au fost date în aplicarea Ordinului nr. 11/1996,

privind executarea creanțelor bugetare, cu modificările ulterioare, iar prin art.

83 din ordonanță, aplicabilă în cauză, se prevede că pe perioada amânării sau

eșalonării, se datorează majorări, ceea ce constituie un argument juridic de

necontestat în sprijinul interpretării obiective a dispozițiilor H.G. nr. 1171/2001,

în sensul că pe perioada cât nu se beneficiază de înlesniri la plată, se

datorează cu certitudine majorări. În acest sens sunt și dispozițiile art. 4

din H.G. nr. 1171/2001.

Termenul de plată prevăzut de art. 2

este imperativ, fiind nepermisă altă interpretare.

Recurenta-reclamantă este în eroare,

întrucât confundă obligațiile bugetare pentru care facilitățile prevăzute de

H.G. nr. 1171/2001, cu cele născute ulterior și neavute în vedere la calculul

sumelor, pentru care s-au acordat facilitățile.

Pentru aspectele legale de refuzul

nejustificat de soluționare a cererilor sale sau de nesoluționare în termen a

acestora, recurenta-reclamantă avea posibilitatea de a acționa în baza art. 1

teza ultimă din Legea nr. 29/1990, sancțiunea tăcerii neputându-se solicita

ulterior, pe calea unei acțiuni în anulare a unor acte administrative.

Având în vedere dispozițiile legale

și considerentele arătate în cele ce preced, nici cererea formulată în

subsidiar, astfel cum corect a reținut și instanța de fond, nu poate fi admisă.

De altfel, însăși

recurenta-reclamantă recunoaște că majorările calculate pentru perioada

ulterioară controlului, ce a stat la baza dosarului de înlesniri, nu are

același regim juridic, cu înlesnirile acordate și că aceasta ar fi fost totuși

scutită la plată, dacă „ar fi fost prevăzută”, ipoteză ce nu poate fi susținută

nici juridic, nici logic.

Referitor la respingerea probei cu

interogatoriu, se constată că în raport cu dispozițiile Legii nr. 29/1990 și cu

cele ale art. 218 și urm. C. proc. civ., instanța de fond a procedat corect,

amplul material probatoriu administrat în cauză fiind relevant pentru formarea

convingerii acesteia, cu privire la soluția pronunțată.

În aceste condiții, se constată că

instanța de fond a pronunțat o soluție temeinică și legală, corect și amplu

motivată, menținerea deciziei nr. 20 din 15 mai 2002 a Ministerului Muncii și

Solidarității Sociale, prin care s-a respins contestația formulată împotriva

procesului-verbal nr. 5745 din 20 decembrie 2001, fiind legală.

Prin urmare, se va respinge recursul

declarat în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., raportat la

art. 14, 15 și 18 din Legea nr. 29/1990.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC T. SA,

sucursala E. Borzești - Onești, județul Bacău, împotriva sentinței civile nr. 52

din 20 mai 2003 a Curții de Apel Bacău, secția comercială și de contencios

administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 22 octombrie 2004.