ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7776/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 22 mai 2002, reclamanta SC T. SA București, sucursala E. Borzești, a chemat în judecată pârâții Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și Casa Județeană de Pensii Bacău, solicitând anularea deciziei nr. 20 din 15 mai 2002 a Ministerului Muncii și Solidarității Sociale, admiterea contestației și anularea măsurii de plată a sumei de 9.075.810.182 lei, reprezentând majorări de întârziere, suspendarea executării măsurii, în baza art. 9 din Legea nr. 29/1990 și obligarea pârâților, la plata cheltuielilor de judecată. În subsidiar, reclamanta a solicitat ca în situația în care suma de 9.075.810.182 lei, reprezentând majorări de întârziere, nu va fi anulată, să fie eșalonată la plată la ultimele rate din grafic.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că această sumă nu este datorată, întrucât obiectul dosarului de înlesniri aprobat, viza scutirea majorărilor de întârziere aferente sumei debit, de 43.640.147.515 lei, iar Casa Județeană de Pensii a calculat corect suma de 94.683.301.485 lei, reprezentând majorări de întârziere care au fost scutite legal de la plată în cadrul procedurii, conform Ordinului Ministerului Muncii și Solidarității Sociale nr. 1998/2001. Totodată, reclamanta a arătat că prin H.G. nr. 1171/2001, s-au aprobat înlesnirile la plata datoriilor către Bugetul Asigurărilor Sociale de Stat, iar suma de 43.460.147.515 lei este precis determinată în dosarul de înlesniri, conform art. 13 din Ordinul Ministerului Muncii și Solidarității Sociale nr. 198/2001 și decizia nr. 488/2001 a Plenului Consiliului Concurenței, și nu poate fi majorată cu suma de 9.075.810.182 lei, scopul înlesnirilor acordate fiind tocmai diminuarea gradului de îndatorare și dificultate.

Creșterea soldului majorărilor de întârziere pentru contribuția de 43.640.147.515 lei, aferent perioadei în care dosarul s-a aflat în curs de avizare prin procesul-verbal de control nr. 5745 din 20 decembrie 2001 al Casei Județene de Pensii Bacău, este, în opinia reclamantei, un calcul eronat. Aceasta, întrucât nu s-a avut în vedere că dosarul de înlesnire la plată a fost promovat la 26 iunie 2001, acesta a parcurs calea procedurală, cu depășirea termenului de 30 de zile de la soluționare și la data de 21 noiembrie 2001 a fost soluționat, în sensul aprobării eșalonării la plată pe o perioadă de 5 ani, cu o perioadă de grație de 6 luni, pentru suma de 43.640.147.515 lei și a scutirii la plată pentru majorările de întârziere în valoare de 94.683.301.485 lei.

Tribunalul Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 81/CA din 3 iulie 2002, a declinat competența soluționării cauzei, în favoarea Curții de Apel Bacău, în baza dispozițiilor art. 36 alin. (4) din O.U.G. nr. 96/2001 și cele ale art. 3 pct. 1 C. proc. civ. Prin sentința nr. 52 din 20 mai 2003, Curtea de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, a respins ca nefondată, acțiunea reclamantei, reținându-se, în esență, că în cauză, majorările au fost calculate pentru perioada dintre stabilirea debitului și aprobarea eșalonării lui, iar nu pentru o perioadă anterioară, neputându-se reține nici susținerea expertului, că această sumă ar fi fost achitată de reclamantă și ar urma să se refacă graficul de eșalonare, cu luarea în considerare a acestor sume.

Totodată, instanța de fond a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile pct. 23 lit. b) din Ordinul Ministerului Muncii și Solidarității Sociale nr. 198/2001. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, reclamanta SC T. SA, sucursala E. Borzești. Prin critica formulată, se susține că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii și că instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare, care era hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii și se invocă ca temeiuri de drept, dispozițiile art. 304 pct. 7 - 10 și art. 304 1 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 4 din H.G.

nr. 1171/2002. În dezvoltarea motivelor de recurs, se mai susține că instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile art. 1 teza finală din Legea nr. 29/1990 și a omis să analizeze cererea reclamantei, în temeiul art. 5 din Legea nr. 29/1990, interpretând subiectiv și în defavoarea sa, H.G. nr. 1171/2001, care reprezintă reglementarea specială în speță. În opinia recurentei-reclamante, dacă pârâtele ar fi rezolvat cererea, în termenul legal stabilit de reglementarea specială, iar nu în 149 de zile, suma impusă ar fi fost de 3.959.249.542 lei, iar nu de 9.075.818.182 lei, cum subiectiv au stabilit acestea, să fie plătită în perioada de grație. Pe lângă greșita aplicare a art. 4 din H.G. nr. 1171/2001, recurenta apreciază că a fost lipsită de proba cu interogatorii, deși expertiza contabilă a confirmat că pârâta Casa Județeană de Pensii Bacău nu a respectat prevederile art. 2 din H.G.

nr. 1171/2001 și că a stabilit unilateral, ca suma să fie plătită până la primul termen de plată din eșalonare, aspect ce contravine spiritului art. 4 din H.G. nr. 1171/2001. Totodată, arată recurenta-reclamantă, instanța de fond nu a avut în vedere că suma de 3.959.249.542 lei este aferentă termenului legal de soluționare, de 65 de zile, iar diferența până la 9.075.818.182 lei, nu este datorată, motiv pentru care graficul de plăți trebuie corectat în mod corespunzător la ultima rată, cererea formulată în subsidiar, fiind admisibilă. Printr-un ultim motiv de recurs, recurenta susține și că în mod greșit instanța de fond a reținut ca fiind aplicabile, dispozițiile art. 23 lit. b) din Ordinul nr. 198/2001, iar nu cele ale art. 4 din H.G.

nr. 1171/2001, încălcând ierarhia și forța juridică a actelor normative și nici că, de altfel, pârâtele au încălcat prevederile pct. 22 din Ordinul Ministerului Muncii și Solidarității Sociale nr. 198/2001, de aprobare a Normelor metodologice. Examinând soluția atacată, prin prisma criticilor invocate și în raport cu dispozițiile art. 14 din Legea nr. 29/1990 și cele ale art. 304 și 304 1 C. proc. civ., se constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Astfel, pe de o parte, se constată că prin H.G. nr. 1171/2001 privind acordarea unor înlesniri la plata obligațiilor restante provenind din creanțe bugetare administrate de Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, s-au acordat înlesniri, și recurentei-reclamante, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din hotărâre.

Conform art. 2 din aceeași hotărâre, societățile comerciale prevăzute la art. 1 alin. (1) (deci și recurenta-reclamantă), „vor achita, până la primul termen de plată din eșalonare, sumele reprezentând obligații bugetare datorate și neachitate până la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri și care nu fac obiectul înlesnirii la plată acordate, împreună cu majorările de întârziere aferente acestora”, iar potrivit dispozițiilor art. 4, „de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri, societățile comerciale beneficiare de înlesniri la plată, pentru sumele eșalonate la plată potrivit art. 1 alin. (1) lit. a), datorează majorări conform prevederilor legale, plata acestora efectuându-se lunar, inclusiv pe perioada de grație”, data intrării în vigoare a hotărârii fiind 1 decembrie 2001. Pe de altă parte, conform pct. 23 lit. b) din Ordinul Ministerului Muncii și Solidarității Sociale nr. 198/2001 pentru aprobarea Normelor metodologice privind procedura, criteriile și competențele de acordare a înlesnirilor la plata creanțelor bugetare (M. Of.

nr. 221/2.05.2001), în termen de 20 de zile de la data primirii deciziei de aprobare a înlesnirilor la plată, debitorul va face dovada că nu mai are obligații neachitate, altele decât cele ce fac obiectul înlesnirilor la plată, și va stabili împreună cu organul teritorial, cuantumul majorărilor datorate de la data ultimului control și până la data deciziei de acordare a înlesnirilor la plată, sumă care va corecta graficul ultimelor rate de eșalonare sau va fi achitată în luna următoare expirării perioadei de amânare. Totodată, conform pct. 22 din Norme, decizia de soluționare a cererilor de acordare cuprinde graficul de plată a obligațiilor pentru care s-au aprobat înlesniri la plată și condițiile care trebuie îndeplinite pentru menținerea valabilității înlesnirii [lit. a)], iar o,dată cu transmiterea deciziei de aprobare a înlesnirii la plată, organele teritoriale calculează și anexează în scris, debitorului, majorările ce trebuie achitate la fiecare rată.

În cauză, prin cererea nr. C/3231 din 28 iunie 2001, recurenta-reclamantă a depus cerere, în baza art. 13 din Ordinul Ministerului Muncii și Solidarității Sociale nr. 198/2001, pentru acordarea înlesnirilor la plată a debitelor restante la C.A.S., datorate conform Legii nr. 49/1992, în sumă de 43.640.147.515 lei, în sensul eșalonării acestora și a scutirii de plată a majorărilor aferente, în sumă de 94.682.897.257 lei. Prin procesul-verbal din 4 iulie 2001, s-a stabilit că recurenta-reclamantă are datorii la bugetul asigurărilor sociale de stat C.A.S. - debit la 31 martie 2001, de 43.640.147.515 lei, majorare pentru debitul la 31 martie 2001, de 94.682.897.257 lei și majorare de la 1 aprilie 2001, de 404.228 lei, majorările totalizând 4.683.301.485 lei.

Aceste sume au fost avute în vedere la emiterea H.G. nr. 1171/2001, situație ce rezultă cu certitudine și din anexa la hotărâre, din Raportul de analiză al dosarului nr. 2716/2001, din decizia nr. 488 din 6 noiembrie 2001 a Plenului Consiliului Concurenței. Ulterior, prin procesul-verbal din 20 decembrie 2001 a Serviciului Control și Combatere Fraudă din cadrul Casei Județene de Pensii Bacău, s-au calculat majorări de întârziere pentru neplata în termen a C.A.S., pentru perioada 3 iulie - 29 noiembrie 2001, deci majorări care nu sunt cuprinse în totalul majorărilor pentru care s-a primit scutirea de la plată. Prin urmare, majorările care în opinia recurentei-reclamante nu sunt datorate, se includ, conform dispozițiilor legale mai sus arătate, în categoria obligațiilor prevăzute de art. 2 din H.G.

nr. 1171/2001. De altfel, atât H.G. nr. 1171/2001, cât și Ordinul nr. 198/2001 au fost date în aplicarea Ordinului nr. 11/1996, privind executarea creanțelor bugetare, cu modificările ulterioare, iar prin art. 83 din ordonanță, aplicabilă în cauză, se prevede că pe perioada amânării sau eșalonării, se datorează majorări, ceea ce constituie un argument juridic de necontestat în sprijinul interpretării obiective a dispozițiilor H.G. nr. 1171/2001, în sensul că pe perioada cât nu se beneficiază de înlesniri la plată, se datorează cu certitudine majorări. În acest sens sunt și dispozițiile art. 4 din H.G. nr. 1171/2001. Termenul de plată prevăzut de art. 2 este imperativ, fiind nepermisă altă interpretare.

Recurenta-reclamantă este în eroare, întrucât confundă obligațiile bugetare pentru care facilitățile prevăzute de H.G. nr. 1171/2001, cu cele născute ulterior și neavute în vedere la calculul sumelor, pentru care s-au acordat facilitățile. Pentru aspectele legale de refuzul nejustificat de soluționare a cererilor sale sau de nesoluționare în termen a acestora, recurenta-reclamantă avea posibilitatea de a acționa în baza art. 1 teza ultimă din Legea nr. 29/1990, sancțiunea tăcerii neputându-se solicita ulterior, pe calea unei acțiuni în anulare a unor acte administrative. Având în vedere dispozițiile legale și considerentele arătate în cele ce preced, nici cererea formulată în subsidiar, astfel cum corect a reținut și instanța de fond, nu poate fi admisă.

De altfel, însăși recurenta-reclamantă recunoaște că majorările calculate pentru perioada ulterioară controlului, ce a stat la baza dosarului de înlesniri, nu are același regim juridic, cu înlesnirile acordate și că aceasta ar fi fost totuși scutită la plată, dacă „ar fi fost prevăzută”, ipoteză ce nu poate fi susținută nici juridic, nici logic. Referitor la respingerea probei cu interogatoriu, se constată că în raport cu dispozițiile Legii nr. 29/1990 și cu cele ale art. 218 și urm. C. proc. civ., instanța de fond a procedat corect, amplul material probatoriu administrat în cauză fiind relevant pentru formarea convingerii acesteia, cu privire la soluția pronunțată.

În aceste condiții, se constată că instanța de fond a pronunțat o soluție temeinică și legală, corect și amplu motivată, menținerea deciziei nr. 20 din 15 mai 2002 a Ministerului Muncii și Solidarității Sociale, prin care s-a respins contestația formulată împotriva procesului-verbal nr. 5745 din 20 decembrie 2001, fiind legală. Prin urmare, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 14, 15 și 18 din Legea nr. 29/1990.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC T. SA, sucursala E. Borzești - Onești, județul Bacău, împotriva sentinței civile nr. 52 din 20 mai 2003 a Curții de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2004.