ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1397/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 63 din 5 iunie 2006 a Curții de Apel Pitești, pronunțată în dosarul nr. 1412/46/2006, a fost admisă în parte contestația reclamantei SC C.G. SA, formulată în contradictoriu cu A.N. – D.G.A.M.C. și cu M.F.P. – A.N.A.F. A fost anulată, în parte, decizia nr. 3/2003 și procesul-verbal de control în privința majorărilor de întârziere la plata C.A.S. și a majorărilor de întârziere la plata contribuției de asigurări angajator, în sensul reducerii acestor majorări la suma de 6.537.797.695 lei și respectiv 1.903.668.099 lei. Au fost obligați pârâții la 3 milioane lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că prin procesul-verbal de control atacat s-a constatat că reclamanta datorează, pentru perioada controlată aprilie 2001 – februarie 2002, suma totală de 73.358.837.050 lei, reprezentând: 42.819.488 lei contribuție la bugetul asigurărilor sociale de stat (C.A.S.); 29.244.784.366 lei majorări de întârziere C.A.S. și 1.294.564.641 lei penalități de întârziere C.A.S. A mai reținut instanța că același act de control stabilește în sarcina reclamantei obligații bugetare în sumă de 36.514.366.387 lei, reprezentând contribuție angajator, cu majorări de întârziere la plata acesteia de 3.031.437.775 lei și penalități de întârziere aferente, precum și contribuție individuală cu majorările și penalitățile de întârziere aferente acesteia.

De asemenea, a constatat instanța că actul de control a stabilit și obligații la bugetul asigurărilor de șomaj în sumă de 22.986.622.308 lei, reprezentând: 8.066.000.082 lei contribuția de 5 % a angajatorului, penalități de întârziere la plata acesteia de 263.584.066 lei și majorări aferente de 14.637.038.160 lei. A reținut instanța că toate obligațiile accesorii, penalități și majorări de întârziere, au fost calculate de organul de control până la 29 martie 2002, reclamanta contestând acest calcul și invocând dispozițiile H.G. nr. 858/2001, prin care a fost scutită de plata majorărilor de întârziere pentru neplata în termen a obligației la bugetul asigurărilor sociale de stat, rămase în plată la 1 octombrie 2001, stabilită chiar de actul normativ prin raportare la data publicării hotărârii în M. Of., 14 septembrie 2001. Verificând legalitatea deciziei prin care M.M.S.S.

a respins ca neîntemeiată contestația reclamantei, instanța a înlăturat susținerea pârâtei că ar fi scutite la plată numai acele majorări stabilite printr-un act de control anterior intrării în vigoare a H.G. nr. 858/2001. A considerat instanța că atât emitentul deciziei, cât și pârâții actuali, prin interpretarea pe care o dau hotărârii susmenționate, îi atribuie acesteia efecte pe care aceasta nu le-a urmărit. A statuat instanța că efectele H.G. nr. 858/2001 vizează majorările de întârziere pe care reclamanta le avea pentru neplata în termen a obligațiilor către bugetul asigurărilor sociale de stat (C.A.S.) la 1 octombrie 2001, indiferent că acestea au fost sau nu constatate printr-un act de control anterior al organului care administrează bugetul.

Ca urmare, a stabilit instanța că reclamanta datorează majorări de întârziere după data de 1 octombrie 2001, raportate la obligația principală de 42.819.488.043 lei constatată de D.G.M.S.S. la data de 31 martie 2001 și calculate conform H.G. nr. 564/2000 și H.G. nr. 1043/2001. Pe baza expertizei contabile efectuate în cauză la prima rejudecare în fond, instanța a stabilit cuantumul majorărilor datorate la 6.537.797.695 lei În privința penalității de întârziere, a constatat instanța că actul de control invocă drept temei de calcul O.G. nr. 26/2001, cu aplicare de la 1 octombrie 2001, raportat la același debit principal existent la 31 martie 2001 avut în vedere și la calculul majorărilor. A stabilit instanța că data de la care trebuiau calculate penalitățile de întârziere la plata C.A.S.

este chiar data stabilită de organele de control: aprilie 2001, iar nu decembrie 2001, cum a pretins reclamanta, deoarece neachitarea la scadență a datoriilor eșalonate a dus la pierderea eșalonării din luna aprilie 2001. Ca urmare, a apreciat instanța că reclamanta datorează suma de 625.272.320 lei, penalități anteriore datei de 21 decembrie 2001. În privința majorărilor de întârziere calculate pentru neachitarea în termen a contribuției de asigurări sociale datorate de reclamantă ca angajator, instanța a stabilit că ele trebuiau calculate începând cu data de 1 octombrie 2001, conform H.G. nr. 858/2001, astfel încât cuantumul lor nu este de 3.031.437.775 lei cât a stabilit actul de control, ci de 1.903.668.099 lei, conform raportului de expertiză contabilă.

În fine, în ceea ce privește obligațiile la bugetul asigurărilor pentru șomaj, instanța a constatat că: Prin decizia nr. 5943 din 24 septembrie 2001 M.M.P.S. a acordat reclamantei eșalonare pentru debitul de 8.086.000.081 lei constând în contribuție 5 % la fondul pentru plata ajutorului de șomaj, pe perioada 1 octombrie 2001 – 30 septembrie 2006 cu o perioadă de grație de 6 luni cuprinsă între 1 octombrie 2001 – 31 martie 2002. Totodată, s-a acordat eșalonare pe 54 luni pentru suma de 12.939.284.721 lei majorări de întârziere, sub condiția achitării de către reclamantă a tuturor contribuțiilor cuvenite la bugetele administrate de M.M.S.S. și a dovezii că nu mai are alte obligații neachitate decât cele ce fac obiectul înlesnirilor la plată.

Prin procesul verbal de control, contestat în speță, organele pârâților au reținut că nu s-au respectat dispozițiile art. 23 lit. b) din Normele metodologice pentru acordarea înlesnirilor la plată, aprobate prin O.M.M.S.S. nr. 198/2001. Reclamanta a pierdut înlesnirea și instanța a constatat că în mod corect i-au fost recalculate majorările datorate de ea către bugetul asigurărilor pentru șomaj și, de asemenea, în mod corect a fost impusă și la plata penalităților. I. Împotriva acestei sentințe au declarat în termen recurs, înregistrat în cauza de față, D.G.A.M.C. și A.N.A.F. prin mandatara D.G.F.P. Vâlcea, cererea fiind legal scutită de plata taxei de timbru. În motivarea cererii, recurentele arată că potrivit H.G.

nr. 858/2001 „Se aprobă scutirea de la plată a majorărilor de întârziere pentru neplata în termen a obligațiilor la bugetul asigurărilor sociale de stat, datorate de SC C.G. SA, rămase fără în plată la data de întâi a lunii următoare publicării prezentei hotărâri în M. Of. al României, Partea I”. Din conținutul acestui act normativ, pretind recurentele, rezultă faptul că reclamanta a fost scutită de plata majorărilor de întârziere pentru obligațiile rămase în plată la data de 1 octombrie 2001, iar sintagma „rămasă în plată” se referă la acele obligații care erau evidențiate în contabilitatea reclamantei și declarate ca obligație de plată. În speță, consideră recurentele că sumele aflate în litigiu nu pot face obiectul acestui act normativ, întrucât acestea nu au fost evidențiate în contabilitatea reclamantei la data publicării în M. Of.

a acestui act normativ, fiind constatate ulterior prin procesul verbal de control. Susțin recurentele că procedura de solicitare și acordare a înlesnirilor la plată care a stat la baza emiterii H.G. nr. 858/2001 este reglementată de O.U.G. nr. 43/2001 și O.M.M.S.S. nr. 198 din 2 aprilie 2001, iar potrivit art. I alin. (1) din O.U.G. nr. 43/2001 și pct. 1 din O.M.M.S.S. nr. 198/2001, înlesnirile la plata creanțelor bugetare se acordă la cererea temeinic justificată a debitorilor. Totodată, arată recurentele, pct. 8 din O.M.M.S.S. nr. 198/2001 prevede că depunerea acestor cereri este o condiție la care nu se poate renunța, înlesnirile la plată acordându-se numai pe baza cererii motivate a debitorului, însoțită în mod obligatoriu de documente justificative ale acestora.

Consideră recurentele că instanța de fond a greșit interpretând că reclamanta nu datorează obligații bugetare reprezentând majorări de întârziere contribuție asigurări sociale și majorări de întârziere contribuție asigurări sociale angajator decât după data de 1 octombrie 2001. Arată recurentele că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut în ceea ce privește majorările de întârziere la C.A.S. angajator, întrucât prin contestația formulată reclamanta a contestat din totalul sumei de 303.143 RON (3.031.437.775 ROL) doar suma de 48.808 RON (488.088.387 ROL), soluția instanței de a admite în parte acest capăt de cerere și de a diminua obligația bugetară de la 303.143 RON (3.031.437.775 ROL) la 190.366 RON (903.668.099 ROL) fiind nelegală.

În drept sunt invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. II. Împotriva aceleiași sentințe a declarat în termen recurs și reclamanta, cererea fiind legal timbrată.

1. În motivarea cererii, recurenta arată că în mod greșit instanța a respins acțiunea pentru suma de 652.272.320 lei contestată și reprezentând penalități de întârziere la debitul C.A.S., din totalul de 1.294.564.641 lei, întrucât așa cum rezultă și din raportul de expertiză, la data de 25 iulie 2000, societatea, prin cererea din 25 iulie 2000, a solicitat Ministerului Muncii eșalonarea la plată a debitului de 53.891.821.185 lei, datorat în baza Legii nr. 49/1992, și a majorărilor de întârziere în sumă de 96.178.394.543 lei aferente acestui debit, cerere care ne-a fost aprobată, pe o perioadă de 5 ani, cu o perioadă de grație de 6 luni și plata începând cu 1 ianuarie 2001, iar societatea a respectat eșalonarea, a efectuat plăți, ultima plată fiind făcută la data de 21 noiembrie 2001. Arată recurenta că nici instanța prin hotărâre și nici organul de control, prin procesul verbal, nu a ținut cont că societatea a efectuat plata la termenul din 21 noiembrie 2001, nici că termenul următor de plată era 20 decembrie 2001, acesta fiind termenul următor de plată și legal, conform prevederilor O.G.

nr. 26/2001, de la care societatea își pierdea eșalonarea, iar penalitățile se datorau începând cu 1 ianuarie 2002. Arată recurenta că prevederile O.G. nr. 26/2001, se aplică începând cu data de 1 octombrie 2001 așa cum prevede textul de lege, și nu cu data de 1 aprilie 2001, așa cum greșit a statuat instanța în considerentele hotărârii criticate. Arată recurenta că instanța a interpretat greșit dispozițiile O.G.

nr. 26/2001 și Normele de aplicare a ei (aprobate prin O. nr. 2103 din 18 octombrie 2001) care prevăd că: - litera A „în categoria obligațiilor bugetare cu termen de plată în anul curent se cuprind sumele datorate în contul ratelor eșalonate”, - punctul 3.1 „pentru obligațiile bugetare neplătite la termenul de plată legal se datorează o penalitate de 0,5 % pe fiecare lună si/sau fracțiune de lună de întârziere, începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care acestea aveau termen de plată”, precum si dispozițiile Ordinului nr. 198/2001 punctul 29 care precizează că: „Pierderea valabilității înlesnirilor la plată acordate conduce la executarea silită pentru întreaga sumă neplătită și la obligația de plată a majorărilor de întârziere recalculate de la data la care termenele și/sau condițiile nu au fost respectate”.

Susține recurenta că prin decizia nr. 19 din 15 mai 2002 a M.M.S.S. a fost anulat procesul-verbal de control din 2 aprilie 2002, reținând că „referitor la penalitățile de întârziere în sumă de 1.294.564.461 lei, calculate conform O.G. nr. 26/2001, D.G.C.C.A.S.F.P.A.Ș., a constatat modul eronat de calcul al penalităților de întârziere”, dar la controlul (reverificarea) dispus ulterior nu s-a ținut cont de această decizie, calculând-se penalitățile de întârziere identic cu cele din primul proces-verbal. Invocă recurenta raportul de expertiză prin care s-a constatat corect că pierderea eșalonării a avut loc la data de 20 decembrie 2001, ca dată a următorului termen de plată, iar penalitățile se datorează începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care acestea aveau termen de plată și anume 1 ianuarie 2002 și a calculat corect aceste penalități, începând cu această din urmă dată, suma fiind 428.194.880 lei.

2. Al doilea motiv de recurs vizează majorările și penalitățile de întârziere calculate la contribuția de 5 % la fondul de șomaj a angajatorului, în sumă de 8.134.322.969 lei și respectiv 263.584.066 lei. Arată recurenta că prin decizia nr. 5943 din 24 septembrie 2001, M.M.S.S. a acordat societății noastre eșalonarea debitului la contribuția de 5 % fond șomaj în sumă de 8.086.000.081 lei, aferentă perioadei până la data de 31 martie 2001 pe o perioadă de 60 de luni cu o perioadă de grație de 6 luni și scutirea de majorări de întârziere în sumă de 12.939.284.721 lei, lunar, pe măsura achitării ratelor eșalonate și că, în termenul de 20 de zile de la primirea deciziei, organele de control din cadrul A.J.O.F.M.

Vâlcea au încheiat procesul verbal de control din 9 octombrie 2001, care face dovada că societatea nu avea alte obligații neachitate. Susține recurenta că prin acest proces-verbal s-au calculat majorările datorate pe perioada eșalonării (0,1 %), achitate de la termenele prevăzute în anexa 3 la acest act și în cadrul perioadei de grație, precum și contribuția de 5 % pentru perioada aprilie – august 2001 în suma de 1.260.243.997 lei și majorări de întârziere în sumă de 146.670.506 lei, sume pe care organul de control a stabilit a fi virate în perioada de grație (6 luni) începând cu data de 1 octombrie 2001, în rate egale, respectiv 210.040.666 lei debit și 24.445.084 lei majorări, sume care au fost achitate în această perioadă, așa cum s-a stabilit prin acest proces-verbal.

Susține, de asemenea, recurenta că debitul stabilit prin graficul de eșalonare, a fost achitat până la data de 12 septembrie 2002, când A.J.O.F.M. Vâlcea prin adresa din 6 septembrie 2002, din 12 septembrie 2002, comunica următoarele: „prin H.G. nr. 874 din 16 august 2002, s-au modificat majorările datorate pe perioada eșalonării de la 0,1 % la 0,07 %, începând cu data de 1 septembrie 2002”, întocmind un alt grafic de efectuare a plăților, pe care societatea l-a respectat. Consideră astfel recurenta că a respectat termenele fixate atât pentru majorările de întârziere, cât și pentru contribuțiile la fondul de șomaj, dovadă fiind viramentele aflate în anexa 7 a actului de control contestat, dar că organul de control a considerat în mod greșit că acele sume s-ar fi plătit în contul debitului eșalonat.

Susține recurenta că perioada supusă controlului era aprilie 2001 – februarie 2002, astfel încât nu puteau fi calculate majorări și penalități de întârziere pentru acest interval care se situa în perioada de grație până la 1 aprilie 2002, nefiind obligată până la acest termen-limită, să facă plăți, ci doar ulterior, conform graficului de eșalonare. Ca urmare, consideră recurenta că organele de control au verificat o perioadă care nu făcea obiectul controlului, având în vedere că prin decizia nr. 543 din 24 septembrie 2001 a M.M.S.S.

s-a aprobat eșalonarea debitului la șomaj, pe perioada 1 octombrie 2001 – 30 septembrie 2006, cu o perioadă de grație de 6 luni, astfel încât plățile trebuiau efectuate după 1 aprilie 2002. Invocă recurenta contradicția dintre constatările procesului-verbal de control din 2 aprilie 2002 și cel din 29 noiembrie 2002, contestat acum, în ceea ce privește majorările și penalitățile de întârziere la contribuția pentru șomaj, întrucât primul act nu a constatat vreo încălcare a deciziei de eșalonare și nu a calculat majorări și penalități de întârziere, în timp ce al doilea act calculează majorări și penalități menționând că în primul proces-verbal condițiile nu sunt în conformitate cu punctul 28 din Ordinul nr. 198/2001.

3. În fine, consideră recurenta că instanța a respins în mod greșit acțiunea cu privire la penalitățile de întârziere calculate la fondul de șomaj, în sumă de 263.584.066 lei, întrucât ele nu erau datorate, debitul restant de 8.086.000.081 lei fiind eșalonat, termenele de eșalonare respectate, iar debitele curente achitate și ele la termen. Recursurile nu se fondează, urmând a fi respinse ca atare, pentru următoarele considerente: I. Asupra recursului pârâtelor: 1. Deși recurentele recunosc scutirea reclamantei de plata majorărilor de întârziere pentru obligațiile rămase în plată la 1 octombrie 2001, ele consideră că intră în regimul de scutire numai acele obligații evidențiate în contabilitatea reclamantei și declarate ca atare până la data publicării în M. Of.

a H.G. nr. 858/2001, adică 29 septembrie 2001 și anume cele înregistrate până la 1 aprilie 2001. Raționamentul pârâtelor-recurente are la bază ideea că sumele constatate ulterior, prin procesul-verbal de control din 29 noiembrie 2002, trebuiau, pentru a fi scutite la plată, să fie supuse procedurii de solicitare și acordare a înlesnirilor prevăzute de pct. 8 din Ordinul nr. 198/2001 al M.M.S.S. și, aprobate fiind, să fie propuse guvernului pentru elaborarea unei noi hotărâri de acordare a înlesnirilor. Instanța de fond a stabilit în mod corect că acest raționament este eronat, iar problema juridică ce se pune în speță este una de interpretare a articolului unic din H.G. nr. 858/2001 (M. Of. nr. 577 din 14 septembrie 2001) care are următorul conținut: „Se aprobă scutirea de la plată a majorărilor de întârziere pentru neplata în termen a obligațiilor la bugetul asigurărilor sociale de stat, datorate de SC C.G.

SA, județul Vâlcea, rămase în plată la data de întâi a lunii următoare publicării prezentei hotărâri în M. Of. al României, Partea I.” Așadar, majorările de întârziere existente în sarcina reclamantei pentru neplata în termen a obligațiilor la bugetul asigurărilor sociale de stat la data de 1 octombrie 2001 vor fi scutite, independent de existența sau nu a unui act de control anterior care să le fi constatat. Această interpretare echivalează cu stabilirea unei date–limită pentru scutirea de plata majorărilor calculate pentru intervalul: de la data stabilirii obligației principale, în viitor, până la data de întâi a lunii următoare celei în care a fost publicat actul de scutire.

Câtă vreme obligația principală a fost stabilită ca fiind în sumă de 42.819.488.043 lei calculată până la 31 martie 2001, majorările la această sumă rămase în plată la data de 1 octombrie 2001 nu pot fi decât cele calculate pentru intervalul 31 martie 2001 – 1 octombrie 2001 și ele vor fi scutite la plata pe temeiul hotărârii de scutire, iar nu ca urmare a unui act de control anterior acestei hotărâri. De altfel, după apariția O.U.G. nr. 43/2001 care a modificat art. 82 din O.G. nr. 11/1996, prevăzând scutiri sau reduceri de majorări de întârziere și în conformitate cu alin. (12) din acest articol, a avut loc o verificare la societatea reclamantă, prin procesul-verbal din 4 mai 2001, stabilindu-se cuantumul obligației principale C.A.S.

la data de 31 martie 2001. Și chiar dacă prin decizia nr. 19 din 15 mai 2002 a fost anulat acest proces-verbal, dispunându-se o reverificare, cuantumul obligației principale nu a fost contestat și a rămas neschimbat și după întocmirea procesului-verbal din 29 noiembrie 2002. Pe de altă parte, interpretarea dată de pârâte articolului unic al H.G.

nr. 858/2001, ar putea fi primită numai dacă acest act administrativ individual ar fi prevăzut expres cuantumul majorărilor scutite, pe baza actului de control anterior prin care au fost calculate aceste obligații accesorii pentru perioada până la 1 aprilie 2001. Dar hotărârea nu prevede expres cuantumul majorărilor scutite, iar în lipsa acestuia se poate presupune – pertinent, intenția emitentului de a stabili, în principiu, dreptul societății de a beneficia de scutirea majorărilor și perioada de scutire: de la momentul întârzierii în plata obligației principale până la 1 octombrie 2001. Acest mod de a statua scutirea infirmă susținerea pârâtelor că scutirea pentru perioada ulterioară datei de 1 aprilie 2001 ar trebui să se fundamenteze pe un act de control nou, dar anterior hotărârii guvernului.

În fond, scopul unui asemenea act de scutire nu este de a stabili valoarea majorărilor scutite, ci de a oferi organelor de control, ulterior emiterii hotărârii, un reper temporal pentru calcularea corectă a majorărilor pentru perioada care nu a făcut obiectul scutirii, adică ulterior emiterii hotărârii. O interpretare contrară ar lipsi de efectele urmărite de emitent această hotărâre al cărei scop a fost acordarea de înlesni la plata creanțelor bugetare unui mare contribuabil pentru a-i redresa situația financiară precară, iar nu pentru a o agrava. 2. Nu se poate reține «plus petita» cu privire la majorările de întârziere la contribuția datorată de angajator. În contestația formulată împotriva procesului-verbal din 29 noiembrie 2002, la pct. III al acesteia, reclamanta susține că au fost calculate greșit majorările de întârziere la C.A.S.

datorat de angajator 23,33 %, conform Legii nr. 19/2000, deoarece data de la care ele sunt datorate este după 1 octombrie 2001, pe temeiul H.G. nr. 858/2001, iar nu după 1 aprilie 2001, cum au fost stabilite de organele de control. Reclamanta solicită explicit reducerea majorărilor de la suma de 3.031.437.775 lei, calculată începând cu 1 aprilie 2001, la suma de 2.543.349.388 lei, calculată începând cu data de 1 octombrie 2001. Diferența dintre acestea este chiar suma de 488.088.387 lei pe care contestatoarea consideră că nu o datorează.

Dar aceste majorări, indiferent de perioada pentru care s-au calculat s-au raportat la o obligație principală în valoare de 21.888.412.842 lei înregistrată la 1 aprilie 2001 în evidențele societății, iar valoarea majorărilor datorate, stabilită de raportul de expertiză în anexa nr. 16 și preluată ca atare de instanță, calculată la acest debit principal, este de 1.903.668.099 lei, dar include și perioada anterioară datei de 1 octombrie 2001, fiind calculată pentru perioada aprilie 2001 – februarie 2002, deci pe o perioadă mai mare decât cea solicitată de reclamantă. II. Asupra recursului reclamantei. 1. Prin procesul-verbal nr. 4831 din 29 noiembrie 2002 organul de control, verificând constituirea și virarea C.A.S.

datorată până la 31 martie 2001, a stabilit că, în raport cu obligația principală de 42.819.488.043 lei, societatea datorează majorări de întârziere de 29.244.784.366 lei și penalități de întârziere în valoare de 1.294.564.641 lei. În contestația sa, reclamanta susține că din această din urmă obligație suma de 652.272.320 lei nu este datorată, întrucât penalitățile au fost calculate greșit începând cu 1 aprilie 2001, în loc de 1 ianuarie 2002. Consideră reclamanta că aceasta este data de la care penalitățile se datorează ca urmare a pierderii eșalonării la data de 20 decembrie 2001. Dar dispozițiile pct. 3.1 din O.G. nr. 26/2001, invocate în sprijinul acestui termen de început la calculul penalităților, nu se aplică în speță.

În realitate, prin O.G. nr. 26/2001 pct. 3 a fost modificat art. 13 1 din O.G. nr. 11/1996 privind executarea creanțelor. Textul invocat de reclamantă în recurs este de fapt alin. (3) al art. 13 1 și are următorul conținut: „Plata cu întârziere a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor venituri bugetare, cu excepția majorărilor de întârziere, a penalităților și a amenzilor, se sancționează cu o penalitate de întârziere de 0,5 % pentru fiecare lună și/sau pentru fiecare fracțiune de lună de întârziere, începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care acestea aveau termene de plată. Penalitatea de întârziere nu înlătură obligația de plată a majorărilor de întârziere și/sau a penalităților.

Sancțiunea prevăzută la alin. (1) și (2) se aplică de către organele competente, o singură dată pentru aceeași sumă reținută și nevirată, respectiv, nereținută, iar aceasta nu înlătură obligația de plată a majorărilor de întârziere și a penalităților de întârziere, conform legii”. Așadar, „penalitatea” prevăzută de acest text ca sancțiune pentru plata cu întârziere a obligației principale nu se confundă cu penalitățile de întârziere stabilite prin procesul-verbal în cauză, iar aplicarea ei, potrivit frazei ultime din textul sus-citat, nu înlătură obligația de plată a majorărilor de întârziere și a penalităților de întârziere. Pe de altă parte, decizia nr. 19 din 15 mai 2002 a M.M.S.S., invocată de recurentă ca având autoritate de lucru judecat cu privire la suma de 1.294.564.461 lei, reprezentând penalități de întârziere, nu poate avea acest efect juridic.

Aceasta deoarece decizia nu a statuat cu privire la nedatorarea acestor penalități, ci, anulând integral procesul-verbal din 2 aprilie 2002, a dispus reverificarea tuturor obligațiilor contribuabilei, inclusiv a penalităților de întârziere calculate asupra obligației principale de plată a C.A.S. în sumă de 42.819.488.043 lei. Invocă recurenta și dispozițiile pct. 29 din O. nr. 198/2001 al M.M.S.S. de aprobare a Normelor metodologice privind procedura, criteriile și competențele de acordare a înlesnirilor la plată. Dar acest text se referă la recalcularea majorărilor, în raport cu data la care termenele nu au fost respectate în cadrul înlesnirilor la plată, nefiind aplicabil pentru penalitățile de întârziere.

În raport cu aceste argumente de ordin teoretic, situația că expertul a calculat o sumă mai mică cu titlu de „penalizări de 0,5 %” nu este relevantă juridic, câtă vreme premisa legală de calcul este greșită. 2. Prin procesul-verbal din 29 noiembrie 2002 a fost verificată și contribuția angajatorului la bugetul asigurărilor pentru șomaj, de 5 %, constatându-se că obligația principală a fost corect stabilită la 8.086.000.082 lei și că societatea nu a înregistrat în contabilitate majorările de întârziere în plata obligației principale, în sumă de 14.637.038.160 lei și nici penalitățile de întârziere calculate la aceeași obligație principală, în sumă de 263.584.066 lei.

Reclamantul susține că deși M.M.S.S., prin decizia nr. 5943 din 24 septembrie 2001, a acordat societății eșalonarea sumei de 8.086.000.082 lei reprezentând și scutirea de plata majorărilor de întârziere în sumă de 12.939.284.721 lei, ulterior, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2003, nu a analizat pe fond contestația sa, ci s-a mulțumit să constate că societatea nu ar fi respectat Ordinul nr. 198/2001 al M.M.S.S., constatare nereală. Invocă recurenta, în sprijinul acestei susțineri, procesul-verbal de control al A.J.O.F.M. din 9 octombrie 2001 care nu constată neachitarea altor obligații ale contribuabilei.

Într-adevăr, prin procesul-verbal susmenționat (dosar fond I) s-a stabilit că societatea datorează contribuția de 5 % în sumă de 1.260.243.997 lei și majorări de întârziere aferente acestei sume, în valoare de 146.670.506 lei și că virarea lor va începe cu data de 1 octombrie 2001, dar acestea au fost calculate numai pentru perioada aprilie – august 2001. Or, obligația principală și majorările pentru contribuția de 5 % la fondul de șomaj stabilite prin procesul-verbal din 29 noiembrie 2002 au fost calculate pentru perioada până la 31 martie 2001. Faptul că procesul-verbal de control din 2 aprilie 2002 constată respectarea condițiile stabilite pentru eșalonarea obligațiile (prin procesul-verbal din 9 octombrie 2001) nu are relevanță juridică în a dovedi că societatea nu datorează majorările stabilite prin ultimul proces-verbal, întrucât primul a fost integral anulat prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2003. Atât procesul-verbal de verificare din 2 aprilie 2002, cât și cel de reverificare din 29 noiembrie 2002 conțin un capitol special: „Respectarea condițiilor de menținere a valabilității înlesnirilor la plata obligațiilor către bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetul asigurărilor pentru șomaj”.

Și este adevărat că, în vreme ce primul menționează: „se respectă condițiile puse în procesul-verbal încheiat cu ocazia comunicării deciziei de obținere a înlesnirilor la fondul de șomaj”, al doilea proces-verbal consemnează: „pentru C.A.S. nu au fost respectate condițiile pct. 28 din Ordinul nr. 198/2001 (nu au fost achitate înlesnirile curente), înlesnirile au fost pierdute; s-a făcut aplicarea H.G. nr. 858/2001; s-a scutit suma de 80.148.494.543 lei ce reprezintă majorări eșalonate și neachitate la data apariției acesteia”. Aceste consemnări diferite nu reprezintă în sine o contradicție logică și nu pot avea ca efect admiterea cererii recurentei cu privire la nedatorarea penalităților de întârziere la contribuția de 5 % pentru șomaj, având în vedere că cele două acte au fost întocmite într-un interval de aproape 8 luni unul față de altul, astfel încât au existat situații de fapt care să ducă la constatări diferite în ultimul act.

Relevant este însă faptul că ambele procese-verbale stabilesc aceleași valori ale penalităților de întârziere în plata contribuției de 5 % și în raport cu aceeași perioadă de referință 263.584.06 lei. 3. În fine, nici argumentul recurentei privind anularea primului proces-verbal prin decizia nr. 3/2003 nu subzistă, ca motiv de autoritate de lucru judecat, întrucât decizia a anulat actul, dar a dispus reverificarea tuturor obligațiilor la bugetul asigurărilor sociale, inclusiv contribuția pentru fondul de șomaj și nu a statuat că penalitățile contestate nu ar fi fost datorate și nu ar mai trebui să facă obiectul unui nou control.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de D.G.F.P. Vâlcea în numele A.N.A.F. din cadrul M.F.P. și al D.G.A.F.M.C., precum și recursul declarat de SC C.G. SA Râmnicu-Vâlcea, împotriva sentinței civile nr. 63/ F-C din 5 iunie 2006 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondate. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2007.