ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1397/2007

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1397/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 63

din 5 iunie 2006 a Curții de Apel Pitești, pronunțată în dosarul nr. 1412/46/2006,

a fost admisă în parte contestația reclamantei SC C.G. SA, formulată în

contradictoriu cu A.N. – D.G.A.M.C. și cu M.F.P. – A.N.A.F.

A fost anulată, în parte,

decizia nr. 3/2003 și procesul-verbal de control în privința majorărilor de

întârziere la plata C.A.S. și a majorărilor de întârziere la plata contribuției

de asigurări angajator, în sensul reducerii acestor majorări la suma de 6.537.797.695

lei și respectiv 1.903.668.099 lei.

Au fost obligați pârâții la

3 milioane lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut că prin procesul-verbal de control atacat s-a constatat că

reclamanta datorează, pentru perioada controlată aprilie 2001 – februarie 2002,

suma totală de 73.358.837.050 lei, reprezentând: 42.819.488 lei contribuție la

bugetul asigurărilor sociale de stat (C.A.S.); 29.244.784.366 lei majorări de

întârziere C.A.S. și 1.294.564.641 lei penalități de întârziere C.A.S.

A mai reținut instanța că

același act de control stabilește în sarcina reclamantei obligații bugetare în

sumă de 36.514.366.387 lei, reprezentând contribuție angajator, cu majorări de

întârziere la plata acesteia de 3.031.437.775 lei și penalități de întârziere

aferente, precum și contribuție individuală cu majorările și penalitățile de

întârziere aferente acesteia.

De asemenea, a constatat

instanța că actul de control a stabilit și obligații la bugetul asigurărilor de

șomaj în sumă de 22.986.622.308 lei, reprezentând: 8.066.000.082 lei

contribuția de 5 % a angajatorului, penalități de întârziere la plata acesteia

de 263.584.066 lei și majorări aferente de 14.637.038.160 lei.

A reținut instanța că toate obligațiile

accesorii, penalități și majorări de întârziere, au fost calculate de organul

de control până la 29 martie 2002, reclamanta contestând acest calcul și

invocând dispozițiile H.G. nr. 858/2001, prin care a fost scutită de plata

majorărilor de întârziere pentru neplata în termen a obligației la bugetul

asigurărilor sociale de stat, rămase în plată la 1 octombrie 2001, stabilită

chiar de actul normativ prin raportare la data publicării hotărârii în M. Of., 14

septembrie 2001.

Verificând legalitatea

deciziei prin care M.M.S.S. a respins ca neîntemeiată contestația reclamantei,

instanța a înlăturat susținerea pârâtei că ar fi scutite la plată numai acele

majorări stabilite printr-un act de control anterior intrării în vigoare a H.G.

nr. 858/2001.

A considerat instanța că

atât emitentul deciziei, cât și pârâții actuali, prin interpretarea pe care o

dau hotărârii susmenționate, îi atribuie acesteia efecte pe care aceasta nu

le-a urmărit.

A statuat instanța că efectele

H.G. nr. 858/2001 vizează majorările de întârziere pe care reclamanta le avea pentru

neplata în termen a obligațiilor către bugetul asigurărilor sociale de stat

(C.A.S.) la 1 octombrie 2001, indiferent că acestea au fost sau nu constatate

printr-un act de control anterior al organului care administrează bugetul.

Ca urmare, a stabilit

instanța că reclamanta datorează majorări de întârziere după data de 1

octombrie 2001, raportate la obligația principală de 42.819.488.043 lei

constatată de D.G.M.S.S. la data de 31 martie 2001 și calculate conform H.G. nr.

564/2000 și H.G. nr. 1043/2001.

Pe baza expertizei contabile

efectuate în cauză la prima rejudecare în fond, instanța a stabilit cuantumul

majorărilor datorate la 6.537.797.695 lei

În privința penalității de

întârziere, a constatat instanța că actul de control invocă drept temei de calcul

O.G. nr. 26/2001, cu aplicare de la 1 octombrie 2001, raportat la același debit

principal existent la 31 martie 2001 avut în vedere și la calculul majorărilor.

A stabilit instanța că data

de la care trebuiau calculate penalitățile de întârziere la plata C.A.S. este

chiar data stabilită de organele de control: aprilie 2001, iar nu decembrie

2001, cum a pretins reclamanta, deoarece neachitarea la scadență a datoriilor

eșalonate a dus la pierderea eșalonării din luna aprilie 2001. Ca urmare, a apreciat

instanța că reclamanta datorează suma de 625.272.320 lei, penalități anteriore

datei de 21 decembrie 2001.

În privința majorărilor de

întârziere calculate pentru neachitarea în termen a contribuției de asigurări

sociale datorate de reclamantă ca angajator, instanța a stabilit că ele

trebuiau calculate începând cu data de 1 octombrie 2001, conform H.G. nr. 858/2001,

astfel încât cuantumul lor nu este de 3.031.437.775 lei cât a stabilit actul de

control, ci de 1.903.668.099 lei, conform raportului de expertiză contabilă.

În fine, în ceea ce privește

obligațiile la bugetul asigurărilor pentru șomaj, instanța a constatat că:

Prin decizia nr. 5943 din 24

septembrie 2001 M.M.P.S. a acordat reclamantei eșalonare pentru debitul de

8.086.000.081 lei constând în contribuție 5 % la fondul pentru plata ajutorului

de șomaj, pe perioada 1 octombrie 2001 – 30 septembrie 2006 cu o perioadă de

grație de 6 luni cuprinsă între 1 octombrie 2001 – 31 martie 2002. Totodată,

s-a acordat eșalonare pe 54 luni pentru suma de 12.939.284.721 lei majorări de

întârziere, sub condiția achitării de către reclamantă a tuturor contribuțiilor

cuvenite la bugetele administrate de M.M.S.S. și a dovezii că nu mai are alte

obligații neachitate decât cele ce fac obiectul înlesnirilor la plată.

Prin procesul verbal de

control, contestat în speță, organele pârâților au reținut că nu s-au respectat

dispozițiile art. 23 lit. b) din Normele metodologice pentru acordarea

înlesnirilor la plată, aprobate prin O.M.M.S.S. nr. 198/2001.

Reclamanta a pierdut înlesnirea

și instanța a constatat că în mod corect i-au fost recalculate majorările

datorate de ea către bugetul asigurărilor pentru șomaj și, de asemenea, în mod

corect a fost impusă și la plata penalităților.

I. Împotriva acestei

sentințe au declarat în termen recurs, înregistrat în cauza de față, D.G.A.M.C.

și A.N.A.F. prin mandatara D.G.F.P. Vâlcea, cererea fiind legal scutită de

plata taxei de timbru.

În motivarea cererii,

recurentele arată că potrivit H.G. nr. 858/2001 „Se aprobă scutirea de la plată

a majorărilor de întârziere pentru neplata în termen a obligațiilor la bugetul

asigurărilor sociale de stat, datorate de SC C.G. SA, rămase fără în plată la

data de întâi a lunii următoare publicării prezentei hotărâri în M. Of. al

României, Partea I”.

Din conținutul acestui act

normativ, pretind recurentele, rezultă faptul că reclamanta a fost scutită de

plata majorărilor de întârziere pentru obligațiile rămase în plată la data de 1

octombrie 2001, iar sintagma „rămasă în plată” se referă la acele obligații

care erau evidențiate în contabilitatea reclamantei și declarate ca obligație

de plată.

În speță, consideră

recurentele că sumele aflate în litigiu nu pot face obiectul acestui act

normativ, întrucât acestea nu au fost evidențiate în contabilitatea reclamantei

la data publicării în M. Of. a acestui act normativ, fiind constatate ulterior

prin procesul verbal de control.

Susțin recurentele că procedura

de solicitare și acordare a înlesnirilor la plată care a stat la baza emiterii

H.G. nr. 858/2001 este reglementată de O.U.G. nr. 43/2001 și O.M.M.S.S. nr. 198

din 2 aprilie 2001, iar potrivit art. I alin. (1) din O.U.G. nr. 43/2001 și pct.

1 din O.M.M.S.S. nr. 198/2001, înlesnirile la plata creanțelor bugetare se

acordă la cererea temeinic justificată a debitorilor.

Totodată, arată recurentele,

pct. 8 din O.M.M.S.S. nr. 198/2001 prevede că depunerea acestor cereri este o

condiție la care nu se poate renunța, înlesnirile la plată acordându-se numai

pe baza cererii motivate a debitorului, însoțită în mod obligatoriu de

documente justificative ale acestora.

Consideră recurentele că instanța

de fond a greșit interpretând că reclamanta nu datorează obligații bugetare

reprezentând majorări de întârziere contribuție asigurări sociale și majorări

de întârziere contribuție asigurări sociale angajator decât după data de 1

octombrie 2001.

Arată recurentele că instanța

a acordat mai mult decât s-a cerut în ceea ce privește majorările de întârziere

la C.A.S. angajator, întrucât prin contestația formulată reclamanta a contestat

din totalul sumei de 303.143 RON (3.031.437.775 ROL) doar suma de 48.808 RON

(488.088.387 ROL), soluția instanței de a admite în parte acest capăt de cerere

și de a diminua obligația bugetară de la 303.143 RON (3.031.437.775 ROL) la

190.366 RON (903.668.099 ROL) fiind nelegală.

În drept sunt invocate

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

II. Împotriva aceleiași

sentințe a declarat în termen recurs și reclamanta, cererea fiind legal

timbrată.

recurenta arată că în mod greșit instanța a respins acțiunea pentru suma de

652.272.320 lei contestată și reprezentând penalități de întârziere la debitul

C.A.S., din totalul de 1.294.564.641 lei, întrucât așa cum rezultă și din

raportul de expertiză, la data de 25 iulie 2000, societatea, prin cererea din

25 iulie 2000, a solicitat Ministerului Muncii eșalonarea la plată a debitului

de 53.891.821.185 lei, datorat în baza Legii nr. 49/1992, și a majorărilor de

întârziere în sumă de 96.178.394.543 lei aferente acestui debit, cerere care

ne-a fost aprobată, pe o perioadă de 5 ani, cu o perioadă de grație de 6 luni

și plata începând cu 1 ianuarie 2001, iar societatea a respectat eșalonarea, a

efectuat plăți, ultima plată fiind făcută la data de 21 noiembrie 2001.

Arată recurenta că nici

instanța prin hotărâre și nici organul de control, prin procesul verbal, nu a

ținut cont că societatea a efectuat plata la termenul din 21 noiembrie 2001,

nici că termenul următor de plată era 20 decembrie 2001, acesta fiind termenul

următor de plată și legal, conform prevederilor O.G. nr. 26/2001, de la care

societatea își pierdea eșalonarea, iar penalitățile se datorau începând cu 1

ianuarie 2002.

Arată recurenta că prevederile

O.G. nr. 26/2001, se aplică începând cu data de 1 octombrie 2001 așa cum

prevede textul de lege, și nu cu data de 1 aprilie 2001, așa cum greșit a

statuat instanța în considerentele hotărârii criticate.

Arată recurenta că instanța

a interpretat greșit dispozițiile O.G. nr. 26/2001 și Normele de aplicare a ei

(aprobate prin O. nr. 2103 din 18 octombrie 2001) care prevăd că:

- litera A „în categoria

obligațiilor bugetare cu termen de plată în anul curent se cuprind sumele

datorate în contul ratelor eșalonate”,

- punctul 3.1

„pentru obligațiile bugetare neplătite la termenul de plată legal se datorează

o penalitate de 0,5 % pe fiecare lună si/sau fracțiune de lună de întârziere,

începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care acestea aveau termen

de plată”, precum si dispozițiile Ordinului nr. 198/2001 punctul 29 care

precizează că: „Pierderea valabilității înlesnirilor la plată acordate conduce

la executarea silită pentru întreaga sumă neplătită și la obligația de plată a

majorărilor de întârziere recalculate de la data la care termenele și/sau

condițiile nu au fost respectate”.

Susține recurenta că prin

decizia nr. 19 din 15 mai 2002 a M.M.S.S. a fost anulat procesul-verbal de

control din 2 aprilie 2002, reținând că „referitor la penalitățile de

întârziere în sumă de 1.294.564.461 lei, calculate conform O.G. nr. 26/2001, D.G.C.C.A.S.F.P.A.Ș.,

a constatat modul eronat de calcul al penalităților de întârziere”, dar la

controlul (reverificarea) dispus ulterior nu s-a ținut cont de această decizie,

calculând-se penalitățile de întârziere identic cu cele din primul proces-verbal.

Invocă recurenta raportul de

expertiză prin care s-a constatat corect că pierderea eșalonării a avut loc la

data de 20 decembrie 2001, ca dată a următorului termen de plată, iar penalitățile

se datorează începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care acestea

aveau termen de plată și anume 1 ianuarie 2002 și a calculat corect aceste

penalități, începând cu această din urmă dată, suma fiind 428.194.880 lei.

vizează majorările și penalitățile de întârziere calculate la contribuția de 5 %

la fondul de șomaj a angajatorului, în sumă de 8.134.322.969 lei și respectiv

263.584.066 lei.

Arată recurenta că prin

decizia nr. 5943 din 24 septembrie 2001, M.M.S.S. a acordat societății noastre eșalonarea debitului la contribuția de 5 % fond șomaj în sumă de

8.086.000.081 lei, aferentă perioadei până la data de 31 martie 2001 pe o

perioadă de 60 de luni cu o perioadă de grație de 6 luni și scutirea de

majorări de întârziere în sumă de 12.939.284.721 lei, lunar, pe măsura

achitării ratelor eșalonate și că, în termenul de 20 de zile de la primirea

deciziei, organele de control din cadrul A.J.O.F.M. Vâlcea au încheiat procesul

verbal de control din 9 octombrie 2001, care face dovada că societatea nu avea

alte obligații neachitate.

Susține recurenta că prin

acest proces-verbal s-au calculat majorările datorate pe perioada eșalonării

(0,1 %), achitate de la termenele prevăzute în anexa 3 la acest act și în

cadrul perioadei de grație, precum și contribuția de 5 % pentru perioada

aprilie – august 2001 în suma de 1.260.243.997 lei și majorări de întârziere în

sumă de 146.670.506 lei, sume pe care organul de control a stabilit a fi virate

în perioada de grație (6 luni) începând cu data de 1 octombrie 2001, în rate

egale, respectiv 210.040.666 lei debit și 24.445.084 lei majorări, sume care au

fost achitate în această perioadă, așa cum s-a stabilit prin acest

proces-verbal.

Susține, de asemenea,

recurenta că debitul stabilit prin graficul de eșalonare, a fost achitat până

la data de 12 septembrie 2002, când A.J.O.F.M. Vâlcea prin adresa din 6

septembrie 2002, din 12 septembrie 2002, comunica următoarele: „prin H.G. nr. 874

din 16 august 2002, s-au modificat majorările datorate pe perioada eșalonării

de la 0,1 % la 0,07 %, începând cu data de 1 septembrie 2002”, întocmind un alt grafic de efectuare a plăților, pe care societatea l-a respectat.

Consideră astfel recurenta

că a respectat termenele fixate atât pentru majorările de întârziere, cât și

pentru contribuțiile la fondul de șomaj, dovadă fiind viramentele aflate în

anexa 7 a actului de control contestat, dar că organul de control a considerat

în mod greșit că acele sume s-ar fi plătit în contul debitului eșalonat.

Susține recurenta că perioada

supusă controlului era aprilie 2001 – februarie 2002, astfel încât nu puteau fi

calculate majorări și penalități de întârziere pentru acest interval care se

situa în perioada de grație până la 1 aprilie 2002, nefiind obligată până la

acest termen-limită, să facă plăți, ci doar ulterior, conform graficului de

eșalonare.

Ca urmare, consideră

recurenta că organele de control au verificat o perioadă care nu făcea obiectul

controlului, având în vedere că prin decizia nr. 543 din 24 septembrie 2001 a M.M.S.S. s-a aprobat eșalonarea debitului la șomaj, pe perioada 1 octombrie 2001 – 30

septembrie 2006, cu o perioadă de grație de 6 luni, astfel încât plățile

trebuiau efectuate după 1 aprilie 2002.

Invocă recurenta contradicția

dintre constatările procesului-verbal de control din 2 aprilie 2002 și cel din

29 noiembrie 2002, contestat acum, în ceea ce privește majorările și

penalitățile de întârziere la contribuția pentru șomaj, întrucât primul act nu

a constatat vreo încălcare a deciziei de eșalonare și nu a calculat majorări și

penalități de întârziere, în timp ce al doilea act calculează majorări și

penalități menționând că în primul proces-verbal condițiile nu sunt în

conformitate cu punctul 28 din Ordinul nr. 198/2001.

recurenta că instanța a respins în mod greșit acțiunea cu privire la

penalitățile de întârziere calculate la fondul de șomaj, în sumă de 263.584.066

lei, întrucât ele nu erau datorate, debitul restant de 8.086.000.081 lei fiind

eșalonat, termenele de eșalonare respectate, iar debitele curente achitate și

ele la termen.

Recursurile nu se fondează,

urmând a fi respinse ca atare, pentru următoarele considerente:

I. Asupra recursului

pârâtelor:

scutirea reclamantei de plata majorărilor de întârziere pentru obligațiile

rămase în plată la 1 octombrie 2001, ele consideră că intră în regimul de

scutire numai acele obligații evidențiate în contabilitatea reclamantei și

declarate ca atare până la data publicării în M. Of. a H.G. nr. 858/2001, adică

29 septembrie 2001 și anume cele înregistrate până la 1 aprilie 2001.

Raționamentul

pârâtelor-recurente are la bază ideea că sumele constatate ulterior, prin

procesul-verbal de control din 29 noiembrie 2002, trebuiau, pentru a fi scutite

la plată, să fie supuse procedurii de solicitare și acordare a înlesnirilor

prevăzute de pct. 8 din Ordinul nr. 198/2001 al M.M.S.S. și, aprobate fiind, să

fie propuse guvernului pentru elaborarea unei noi hotărâri de acordare a

înlesnirilor.

Instanța de fond

a stabilit în mod corect că acest raționament este eronat, iar problema

juridică ce se pune în speță este una de interpretare a articolului unic din H.G.

nr. 858/2001 (M. Of. nr. 577 din 14 septembrie 2001) care are următorul

conținut: „Se aprobă scutirea de la plată a majorărilor de întârziere pentru

neplata în termen a obligațiilor la bugetul asigurărilor sociale de stat,

datorate de SC C.G. SA, județul Vâlcea, rămase în plată la data de întâi a

lunii următoare publicării prezentei hotărâri în M. Of. al României, Partea I.”

Așadar,

majorările de întârziere existente în sarcina reclamantei pentru neplata în

termen a obligațiilor la bugetul asigurărilor sociale de stat la data de 1

octombrie 2001 vor fi scutite, independent de existența sau nu a unui act de

control anterior care să le fi constatat.

Această

interpretare echivalează cu stabilirea unei date–limită pentru scutirea de

plata majorărilor calculate pentru intervalul: de la data stabilirii obligației

principale, în viitor, până la data de întâi a lunii următoare celei în care a

fost publicat actul de scutire.

Câtă vreme

obligația principală a fost stabilită ca fiind în sumă de 42.819.488.043 lei

calculată până la 31 martie 2001, majorările la această sumă rămase în plată la

data de 1 octombrie 2001 nu pot fi decât cele calculate pentru intervalul 31

martie 2001 – 1 octombrie 2001 și ele vor fi scutite la plata pe temeiul

hotărârii de scutire, iar nu ca urmare a unui act de control anterior acestei

hotărâri.

De altfel, după

apariția O.U.G. nr. 43/2001 care a modificat art. 82 din O.G. nr. 11/1996,

prevăzând scutiri sau reduceri de majorări de întârziere și în conformitate cu alin.

(12) din acest articol, a avut loc o verificare la societatea reclamantă, prin

procesul-verbal din 4 mai 2001, stabilindu-se cuantumul obligației principale

C.A.S. la data de 31 martie 2001. Și chiar dacă prin decizia nr. 19 din 15 mai 2002 a fost anulat acest proces-verbal, dispunându-se o reverificare, cuantumul obligației principale

nu a fost contestat și a rămas neschimbat și după întocmirea procesului-verbal

din 29 noiembrie 2002.

Pe de altă

parte, interpretarea dată de pârâte articolului unic al H.G. nr. 858/2001, ar

putea fi primită numai dacă acest act administrativ individual ar fi prevăzut

expres cuantumul majorărilor scutite, pe baza actului de control anterior prin

care au fost calculate aceste obligații accesorii pentru perioada până la 1

aprilie 2001.

Dar hotărârea nu

prevede expres cuantumul majorărilor scutite, iar în lipsa acestuia se poate

presupune – pertinent, intenția emitentului de a stabili, în principiu, dreptul

societății de a beneficia de scutirea majorărilor și perioada de scutire: de la

momentul întârzierii în plata obligației principale până la 1 octombrie 2001.

Acest mod de a

statua scutirea infirmă susținerea pârâtelor că scutirea pentru perioada

ulterioară datei de 1 aprilie 2001 ar trebui să se fundamenteze pe un act de

control nou, dar anterior hotărârii guvernului.

În fond, scopul

unui asemenea act de scutire nu este de a stabili valoarea majorărilor scutite,

ci de a oferi organelor de control, ulterior emiterii hotărârii, un reper

temporal pentru calcularea corectă a majorărilor pentru perioada care nu a

făcut obiectul scutirii, adică ulterior emiterii hotărârii.

O interpretare

contrară ar lipsi de efectele urmărite de emitent această hotărâre al cărei

scop a fost acordarea de înlesni la plata creanțelor bugetare unui mare

contribuabil pentru a-i redresa situația financiară precară, iar nu pentru a o

agrava.

reține «plus petita» cu privire la majorările de întârziere la contribuția datorată

de angajator.

În contestația

formulată împotriva procesului-verbal din 29 noiembrie 2002, la pct. III al

acesteia, reclamanta susține că au fost calculate greșit majorările de

întârziere la C.A.S. datorat de angajator 23,33 %, conform Legii nr. 19/2000,

deoarece data de la care ele sunt datorate este după 1 octombrie 2001, pe

temeiul H.G. nr. 858/2001, iar nu după 1 aprilie 2001, cum au fost stabilite de

organele de control.

Reclamanta solicită

explicit reducerea majorărilor de la suma de 3.031.437.775 lei, calculată

începând cu 1 aprilie 2001, la suma de 2.543.349.388 lei, calculată începând cu

data de 1 octombrie 2001.

Diferența dintre

acestea este chiar suma de 488.088.387 lei pe care contestatoarea consideră că

nu o datorează.

Dar aceste

majorări, indiferent de perioada pentru care s-au calculat s-au raportat la o

obligație principală în valoare de 21.888.412.842 lei înregistrată la 1 aprilie

2001 în evidențele societății, iar valoarea majorărilor datorate, stabilită de

raportul de expertiză în anexa nr. 16 și preluată ca atare de instanță,

calculată la acest debit principal, este de 1.903.668.099 lei, dar include și

perioada anterioară datei de 1 octombrie 2001, fiind calculată pentru perioada

aprilie 2001 – februarie 2002, deci pe o perioadă mai mare decât cea solicitată

de reclamantă.

II. Asupra

recursului reclamantei.

procesul-verbal nr. 4831 din 29 noiembrie 2002 organul de control, verificând

constituirea și virarea C.A.S. datorată până la 31 martie 2001, a stabilit că, în raport cu obligația principală de 42.819.488.043 lei, societatea datorează

majorări de întârziere de 29.244.784.366 lei și penalități de întârziere în

valoare de 1.294.564.641 lei.

În contestația

sa, reclamanta susține că din această din urmă obligație suma de 652.272.320

lei nu este datorată, întrucât penalitățile au fost calculate greșit începând

cu 1 aprilie 2001, în loc de 1 ianuarie 2002. Consideră reclamanta că aceasta

este data de la care penalitățile se datorează ca urmare a pierderii eșalonării

la data de 20 decembrie 2001.

Dar dispozițiile

pct. 3.1 din O.G. nr. 26/2001, invocate în sprijinul acestui termen de început

la calculul penalităților, nu se aplică în speță.

În realitate,

prin O.G. nr. 26/2001 pct. 3 a fost modificat art. 13

1

din O.G. nr. 11/1996

privind executarea creanțelor.

Textul invocat

de reclamantă în recurs este de fapt alin. (3) al art. 13

1

și are

următorul conținut:

„Plata cu

întârziere a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor venituri bugetare,

cu excepția majorărilor de întârziere, a penalităților și a amenzilor, se

sancționează cu o penalitate de întârziere de 0,5 % pentru fiecare lună și/sau

pentru fiecare fracțiune de lună de întârziere, începând cu data de întâi a

lunii următoare celei în care acestea aveau termene de plată. Penalitatea de

întârziere nu înlătură obligația de plată a majorărilor de întârziere și/sau a

penalităților.

Sancțiunea

prevăzută la alin. (1) și (2) se aplică de către organele competente, o singură

dată pentru aceeași sumă reținută și nevirată, respectiv, nereținută, iar

aceasta nu înlătură obligația de plată a majorărilor de întârziere și a

penalităților de întârziere, conform legii”.

Așadar,

„penalitatea” prevăzută de acest text ca sancțiune pentru plata cu întârziere a

obligației principale nu se confundă cu penalitățile de întârziere stabilite

prin procesul-verbal în cauză, iar aplicarea ei, potrivit frazei ultime din

textul sus-citat, nu înlătură obligația de plată a majorărilor de întârziere și

a penalităților de întârziere.

Pe de altă

parte, decizia nr. 19 din 15 mai 2002 a M.M.S.S., invocată de recurentă ca

având autoritate de lucru judecat cu privire la suma de 1.294.564.461 lei,

reprezentând penalități de întârziere, nu poate avea acest efect juridic.

Aceasta deoarece decizia nu a statuat cu privire la nedatorarea acestor

penalități, ci, anulând integral procesul-verbal din 2 aprilie 2002, a dispus reverificarea tuturor obligațiilor contribuabilei, inclusiv a penalităților de întârziere

calculate asupra obligației principale de plată a C.A.S. în sumă de

42.819.488.043 lei.

Invocă recurenta

și dispozițiile pct. 29 din O. nr. 198/2001 al M.M.S.S. de aprobare a Normelor

metodologice privind procedura, criteriile și competențele de acordare a înlesnirilor

la plată.

Dar acest text

se referă la recalcularea majorărilor, în raport cu data la care termenele nu

au fost respectate în cadrul înlesnirilor la plată, nefiind aplicabil pentru

penalitățile de întârziere.

În raport cu

aceste argumente de ordin teoretic, situația că expertul a calculat o sumă mai

mică cu titlu de „penalizări de 0,5 %” nu este relevantă juridic, câtă vreme

premisa legală de calcul este greșită.

procesul-verbal din 29 noiembrie 2002 a fost verificată și contribuția angajatorului

la bugetul asigurărilor pentru șomaj, de 5 %, constatându-se că obligația

principală a fost corect stabilită la 8.086.000.082 lei și că societatea nu a

înregistrat în contabilitate majorările de întârziere în plata obligației

principale, în sumă de 14.637.038.160 lei și nici penalitățile de întârziere

calculate la aceeași obligație principală, în sumă de 263.584.066 lei.

Reclamantul

susține că deși M.M.S.S., prin decizia nr. 5943 din 24 septembrie 2001, a acordat societății eșalonarea sumei de 8.086.000.082 lei reprezentând și scutirea de plata

majorărilor de întârziere în sumă de 12.939.284.721 lei, ulterior, prin decizia

nr. 3 din 20 ianuarie 2003, nu a analizat pe fond contestația sa, ci s-a

mulțumit să constate că societatea nu ar fi respectat Ordinul nr. 198/2001 al

M.M.S.S., constatare nereală.

Invocă

recurenta, în sprijinul acestei susțineri, procesul-verbal de control al

A.J.O.F.M. din 9 octombrie 2001 care nu constată neachitarea altor obligații

ale contribuabilei.

Într-adevăr,

prin procesul-verbal susmenționat (dosar fond I) s-a stabilit că societatea

datorează contribuția de 5 % în sumă de 1.260.243.997 lei și majorări de

întârziere aferente acestei sume, în valoare de 146.670.506 lei și că virarea

lor va începe cu data de 1 octombrie 2001, dar acestea au fost calculate numai

pentru perioada aprilie – august 2001.

Or, obligația

principală și majorările pentru contribuția de 5 % la fondul de șomaj stabilite

prin procesul-verbal din 29 noiembrie 2002 au fost calculate pentru perioada

până la 31 martie 2001.

Faptul că

procesul-verbal de control din 2 aprilie 2002 constată respectarea condițiile

stabilite pentru eșalonarea obligațiile (prin procesul-verbal din 9 octombrie

2001) nu are relevanță juridică în a dovedi că societatea nu datorează majorările

stabilite prin ultimul proces-verbal, întrucât primul a fost integral anulat

prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2003.

Atât

procesul-verbal de verificare din 2 aprilie 2002, cât și cel de reverificare

din 29 noiembrie 2002 conțin un capitol special: „Respectarea condițiilor de

menținere a valabilității înlesnirilor la plata obligațiilor către bugetul

asigurărilor sociale de stat și bugetul asigurărilor pentru șomaj”.

Și este adevărat

că, în vreme ce primul menționează: „se respectă condițiile puse în procesul-verbal

încheiat cu ocazia comunicării deciziei de obținere a înlesnirilor la fondul de

șomaj”, al doilea proces-verbal consemnează: „pentru C.A.S. nu au fost

respectate condițiile pct. 28 din Ordinul nr. 198/2001 (nu au fost achitate

înlesnirile curente), înlesnirile au fost pierdute; s-a făcut aplicarea H.G. nr.

858/2001; s-a scutit suma de 80.148.494.543 lei ce reprezintă majorări

eșalonate și neachitate la data apariției acesteia”.

Aceste

consemnări diferite nu reprezintă în sine o contradicție logică și nu pot avea

ca efect admiterea cererii recurentei cu privire la nedatorarea penalităților

de întârziere la contribuția de 5 % pentru șomaj, având în vedere că cele două

acte au fost întocmite într-un interval de aproape 8 luni unul față de altul, astfel

încât au existat situații de fapt care să ducă la constatări diferite în

ultimul act.

Relevant este

însă faptul că ambele procese-verbale stabilesc aceleași valori ale

penalităților de întârziere în plata contribuției de 5 % și în raport cu

aceeași perioadă de referință 263.584.06 lei.

argumentul recurentei privind anularea primului proces-verbal prin decizia nr. 3/2003

nu subzistă, ca motiv de autoritate de lucru judecat, întrucât decizia a anulat

actul, dar a dispus reverificarea tuturor obligațiilor la bugetul asigurărilor

sociale, inclusiv contribuția pentru fondul de șomaj și nu a statuat că

penalitățile contestate nu ar fi fost datorate și nu ar mai trebui să facă

obiectul unui nou control.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat

de D.G.F.P. Vâlcea în numele A.N.A.F. din cadrul M.F.P. și al D.G.A.F.M.C.,

precum și recursul declarat de SC C.G. SA Râmnicu-Vâlcea, împotriva sentinței

civile nr. 63/ F-C din 5 iunie 2006 a Curții de Apel Pitești, secția comercială

și de contencios administrativ, ca nefondate.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 martie 2007.