ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6798/2004

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În baza art. 409 și art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 C. proc. pen., procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curtea de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare împotriva deciziei penale nr. 613/ R din 31 octombrie 2003 a Curții de Apel Târgu Mureș pentru motivul că instanța de recurs a comis o gravă eroare de fapt în aprecierea probelor administrate cu consecința greșitei achitări a inculpatului G.B.

Prin sentința penală nr. 1093 din 14 iulie 2003, Judecătoria Târgu Mureș l-a condamnat pe inculpatul G.B. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. i) C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen.

În baza art. 350 C. proc. pen., s-a dispus prelungirea duratei măsurii arestării preventive a inculpatului pe o perioadă de 30 zile, începând cu data de 14 iulie 2003 până la 12 august 2003.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din durata pedepsei aplicate inculpatului, perioada reținerii și arestării preventive, începând cu data de 5 martie 2003 până la zi.

În baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen., art. 14 alin. (3) lit. b) C. proc. pen. și art. 998 C. civ., s-a dispus admiterea acțiunii civile formulată în cauză și obligarea inculpatului la plata despăgubirilor civile în sumă de 6.500.000 lei către părțile civile N.M. și N.B.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 1.500.000 lei, din care 300.000 lei, reprezintă onorariul apărătorului din oficiu avansat din fondul Ministerului Justiției.

S-a reținut că, la data de 10 februarie 2003, prin escaladare și efracție, inculpatul G.B. a pătruns în locuința părților vătămate N.B. și N.M. de unde au sustras bunuri în valoare de 6,5 milioane lei.

Situația de fapt și vinovăția inculpatului au fost stabilite pe baza materialului probator administrat în cauză: proces-verbal de consemnare a plângerii, proces-verbal de cercetare la fața locului, planșe fotografice, raport de constatare tehnico-științifică dactiloscopică, declarațiile părților vătămate, declarațiile martorilor V.K., L.E., declarațiile inculpatului care a negat săvârșirea infracțiunii reținute în sarcina sa.

Tribunalul Mureș, prin decizia penală nr. 454 din 2 octombrie 2003, a respins ca nefondat apelul declarat de inculpat.

Curtea de Apel Târgu Mureș, prin decizia penală menționată, a admis recursul declarat de inculpat și, în baza art. 11 pct. 2, art. 10 alin. 1) lit. c) C. proc. pen., a dispus achitarea acestuia.

Instanța de control judiciar a constatat că singura probă care îl incriminează pe inculpat ca fiind autorul faptei este raportul de constatare tehnic-științifică dactiloscopică, în condițiile în care celelalte probe demonstrează că față de acesta este pe deplin incidentă prezumția de nevinovăție.

Prin recursul în anulare, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat casarea hotărârii instanței de recurs ca fiind contrară legii și menținerea hotărârilor instanțelor de fond și de apel.

S-a susținut că interpretarea corectă a probelor administrate dovedește indubitabil că inculpatul a săvârșit fapta dedusă judecății, impunându-se condamnarea acestuia în baza art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. i) C. pen.

Recursul în anulare este fondat.

Aflarea adevărului, dublată de rolul activ al organelor judiciare, constituie două dintre regulile de bază ale procesului penal, a căror respectare condiționează în mod esențial normala desfășurare a acestuia. Ambele reguli au valoare de principii fundamentale și sunt consacrate în art. 3 și 4 C. proc. pen., texte legale ce prevăd expres obligația aflării adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, prin implicarea activă a organelor judiciare.

Art. 62 C. proc. pen., reglementează obligația lămurii cauzei sub toate aspectele, pe bază de probe. Cu alte cuvinte, atât organul de urmărire penală, cât și instanța de judecată sunt obligate să clarifice pe deplin cauza, bazându-se pe elementele de fapt care servesc la constatarea existenței sau inexistenței infracțiunii, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea tuturor împrejurărilor necesare pronunțării unei juste soluții în proces.

În cauză, în baza trimiterii în judecată a stat Raportul de constatare tehnico-științifică de natură dactiloscopică ale cărui concluzii sunt categorice în sensul că, cele două urme papilare descoperite cu ocazia cercetării locului faptei au fost create de inculpat, așa cum atestă procesul-verbal de cercetare la fața locului și planșa foto, coroborate cu declarațiile părților vătămate.

Este adevărat că inculpatul G.B. nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii, susținând la urmărirea penală că nu cunoaște familia părților vătămate și nu își poate explica prezența urmelor sale papilare pe cele două obiecte din locuința acesteia, fără să propună probe în apărarea sa.

În ședința publică din 31 octombrie 2003, instanța de recurs, în timpul dezbaterilor „a efectuat un experiment în sala de ședință, respectiv, s-a măsurat talpa piciorului încălțat a inculpatului G.B., constatând că aceasta măsoară 28 cm, pentru a fi comparată cu urma de încălțăminte luată de la fața locului.

Pe baza acestor elemente noi din cursul judecății, instanța de recurs a apreciat că, în cauză, singura probă care îl incriminează pe inculpat este raportul de expertiză dactiloscopică, restul probatoriului demonstrând însă incidența deplină a prezumției de nevinovăție, ceea ce creează un dubiu care îi profită inculpatului, astfel încât, a dispus achitarea acestuia, în temeiul art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul judiciar sau de instanța de judecată în urma tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Dacă probele sunt contradictorii, instanța poate să rețină pe unele ca fiind expresia adevărului, cu obligația de a motiva înlăturarea celorlalte. Indiferent de numărul și natura probelor administrate în cauză, pentru stabilirea adevărului nu se face o paritate a lor. Din ansamblul probelor administrate într-o cauză este posibil ca doar una sau unele să confirme concluzia că inculpatul este autorul faptei, restul probelor putând fi nerelevante sau neconvingătoare.

Astfel, în prezenta cauză, conform procesului-verbal, cu ocazia efectuării cercetării la fața locului s-au descoperit și ridicat trei urme papilare de pe cutia de lemn ornamental din camera mică și de pe un obiect ceramic din camera mare. Fotografiile efectuate cu ocazia cercetării atestă starea și descrierea de ansamblu și în detaliu a locului săvârșirii faptei, prin întocmirea acestor fotografii, vizate și anexate procesului-verbal, ilustrându-se fidel împrejurările comiterii faptei.

Totodată, procesul-verbal încheiat cu această ocazie, și căruia legea îi recunoaște, potrivit art. 90 C. proc. pen., caracterul de mijloc de probă, a fost întocmit cu respectarea condițiilor prevăzute de lege. Astfel, cercetarea la fața locului s-a efectuat în prezența a doi martori asistenți și cuprinde toate mențiunile cerute de lege, în conformitate cu art. 129 alin. (2), art. 92 alin. (1), art. 91 C. proc. pen.

De asemenea, potrivit concluziilor cuprinse în raportul de constatare tehnico-științifică, urmele papilare descoperite și ridicate cu ocazia cercetării la fața locului au fost create de degetul mare de la mâna stângă a inculpatului G.B.

Identificarea acestor urme papilare la locul săvârșirii faptei dovedesc cu certitudine prezența inculpatului în locuința părților vătămate și contactul material al acestuia cu suportul în care se păstrau bunurile furate. Tot cu certitudine rezultă din probele dosarului că prezența acestor urme papilare nu se pot justifica în alt mod, deoarece părțile vătămate neagă că îl cunosc pe inculpat și că acesta ar mai fi fost vreodată în locuința lor, iar imposibilitatea transferării unor urme papilare ridicate anterior de pe un obiect, pe un alt obiect, este evidentă. Astfel, se înlătură și apărarea inculpatului că prezența urmelor sale papilare în locuința părților vătămate se datorează stăruinței organelor locale ale poliției de a-i înscena o faptă penală.

Pentru a proba lipsa de temeinicie a învinuirii, inculpatul a propus, și instanța a încuviințat, audierea martorei L.D., tema probatorie (consemnată în încheierea din 23 aprilie 2003) fiind prezența inculpatului la data de 10 februarie 2003 la locuința acesteia, unde a executat lucrări de tinichigerie.

Martora încuviințată de instanță nu s-a prezentat, instanța admițând, la data la care urma să fie audiată, înlocuirea ei cu altă martoră (fiica sa L.E.), domiciliată la altă adresă decât prima martoră. Noua martoră susține, în declarația dată în fața instanței că, la 10 februarie 2003, inculpatul a executat lucrări de tinichigerie la locuința ei, de dimineață și până după-masă și își amintește cu exactitate data, deoarece a încasat alocația de copii, deși admite că alocația nu se plătește la o dată fixă în fiecare lună, ci în jurul anumitei date.

Față de împrejurările relatate, este adevărat că declarația martorei L.E. nu poate inspira încredere, nefiind de natură să înlăture împrejurarea probată convingător cu urmele papilare ale inculpatului pe obiecte din locuința părților vătămate, că el a fost la data de 10 februarie 2003 în acea locuință, cu atât mai mult cu cât, cu ocazia propunerii și încuviințării probelor, prin încheierea din 23 aprilie 2003, inculpatul a susținut că, la data săvârșirii faptei, se afla la domiciliul lui L.D., iar nu la cel al lui L.E.

În consecință, dispunând achitarea inculpatului, Curtea de Apel Târgu Mureș a comis o eroare gravă de fapt.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să admită recursul în anulare, să caseze hotărârea atacată și să mențină hotărârile instanțelor de fond și de apel.

Onorariul apărătorului din oficiu se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Văzând dispozițiile art. 414

1

C. proc. pen., art. 189 și art. 192 alin. (3) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei penale nr. 613 din 31 octombrie 2003 a Curții de Apel Târgu Mureș, privind pe intimatul inculpat G.B.

Casează hotărârea atacată și menține sentința penală nr. 1093 din 14 iulie 2003 a Judecătoriei Târgu Mureș și decizia penală nr. 454 din 2 octombrie 2003 a Tribunalului Mureș.

Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a intimatului inculpat, în sumă de 400.000 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 15 decembrie 2004.