ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2914/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la 29 iunie 2004, reclamantul C.I. a solicitat anularea hotărârii nr. 12511/12020

din 18 mai 2004, emisă de pârâta Casa de Pensii a municipiului București,

recunoașterea și acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că în anul 1940, ca urmare a cedării Ardealului de Nord,

s-a refugiat împreună cu familia sa, în România, situație pe care a dovedit-o

cu actele depuse la dosar.

Curtea de Apel București, secția

de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 2199 din 18 octombrie

2004, a admis acțiunea, a anulat actul administrativ atacat și a obligat pârâta

să emită o nouă hotărâre, prin care să recunoască reclamantului, drepturile

prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru perioada noiembrie 1940 - 6 martie

1945, începând cu data de 1 ianuarie 2004.

Instanța a reținut că

reclamantul, cu actele prezentate, a făcut dovada că s-a refugiat din

localitatea Olpret (Ardealul de Nord), în noiembrie 1940, în București, de unde

nu s-a mai întors în localitatea de origine, astfel că îndeplinește cerințele

prevăzute de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, pentru a i se acorda

drepturile reglementate de acest act normativ.

Împotriva sentinței de mai

sus, a declarat recurs în termen, pârâta Casa de Pensii a municipiului

București, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ.

Recurenta a susținut, în

esență, că reclamantul nu a făcut dovada persecuției etnice potrivit art. 3 și

4 din H.G. nr. 127/2002, instanța de fond apreciind eronat probele dosarului și

aplicând greșit legea.

Recursul este nefondat.

Potrivit prevederilor art. 1

lit. c) din O.G. nr. 105/1999, așa cum a fost modificată și completată prin

Legea nr. 189/2000, de dispozițiile acestei ordonanțe beneficiază persoana,

cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6

septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții etnice,

fiind strămutată în altă localitate, decât cea de domiciliu.

Prin persoană strămutată în

altă localitate, conform dispozițiilor H.G. nr. 127/2002 privind Normele de

aplicare a O.G. nr. 105/1999, se înțelege persoana care a fost mutată sau care

a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate, din motive

etnice.

Potrivit art. 4 alin. (2)

din H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G.

nr. 105/1999, se poate face, în lipsa actelor oficiale, prin declarație cu

martori.

În cauză, așa cum în mod

corect a reținut instanța de fond, prin actele de stare civilă și declarația

autentică a martorelor C.D. și C.A., intimatul-reclamant a dovedit că se

încadrează în prevederile legale mai sus citate, strămutarea sa din localitatea

Olpret, în București, din noiembrie 1940, constituind o modalitate de

persecuție etnică în accepțiunea actului normativ în discuție.

Cât privește data de început

a acordării drepturilor, se apreciază că în mod corect, instanța, față de

caracterul reparator al legii, a dispus acordarea în raport cu data depunerii

cererii de către reclamant, chiar dacă probele au fost completate ulterior.

În consecință, pentru

considerentele arătate, se constată că hotărârea atacată este legală și

temeinică, iar recursul fiind nefondat, urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr.

2199 din 18 octombrie 2004, a Curții de Apel București, secția comercială și de

contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 mai 2005.