ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2470/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

pe calea contenciosului administrativ, reclamanta M.V. a solicitat anularea

hotărârii nr. 12087/11504 din 28 aprilie 2004 a Comisiei pentru aplicarea Legii

nr. 189/2000 din cadrul Casei de Pensii a municipiului București și acordarea

drepturilor prevăzute de legea sus menționată.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că în anul 1940, împreună cu familia, s-a refugiat din

localitatea de domiciliu, orașul Bălți, Basarabia, în București, datorită

persecuției etnice.

Curtea de Apel București, secția

de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1908 din 29 septembrie

2004, a admis acțiunea formulată de reclamanta M.V., a anulat hotărârea nr. 12087/11594

din 28 aprilie 2004, obligând pârâta să emită o nouă hotărâre prin care să-i

recunoască reclamantei, drepturile prevăzute de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000,

pe perioada 1 octombrie 1940 - 6 martie 1945, începând cu data de 1 iulie 2004.

Curtea, analizând actele și

lucrările dosarului, în raport cu dispozițiile legale aplicabile și criticile

formulate, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 1

din Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile prezentei legi, persoana,

cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6

septembrie 1940, la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții din motive

etnice.

Dovedirea acestor situații

se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere,

de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil,

prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

În cauză, reclamanta a

dovedit împrejurările refugiului său cu declarațiile autentificate ale martorilor

S.E. și F.P.

Din aceste declarații,

rezultă că reclamanta, născută la 3 august 1920, în orașul Bălți - Basarabia,

s-a refugiat în septembrie 1940, împreună cu mama și tatăl său, la părinții

mamei sale, în București, unde au rămas definitiv.

Aceste împrejurări se

coroborează cu cele atestate prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei,

respectiv adeverința eliberată de Spitalul „Sf. Sava” din București, din care

rezultă că, în anul 1941, reclamanta, studentă fiind la medicină, a fost

mobilizată la acest spital.

Ținând cont de probele

administrate, precum și de contextul general istoric din perioada respectivă,

se apreciază că reclamanta a făcut dovada persecuției etnice și a refugiului

datorat acestora, motiv pentru care recursul se vădește a fi nefondat și va fi

respins în consecință.

Împrejurarea că martorii în

declarațiile lor nu au relatat ziua exactă a refugiului, ci numai luna și anul,

nu poate fi folosită în defavoarea reclamantei.

Având în vedere că aceste

evenimente au avut loc în anul 1941, cu peste 60 de ani în urmă, în lipsa unui

înscris cert, datat, neindicarea expresă a zilei refugiului nu poate reprezenta

un argument pentru respingerea acțiunii în contra celor existente la dosarul

cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței nr. 1908 din 29

septembrie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 aprilie 2005.