ÎCCJ, Decizia nr. 124/2004

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 3 ianuarie 2003, reclamanta SC A.S. SRL Vlăhița a chemat în judecată Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor și Regia Națională a Pădurilor, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să dispună obligarea pârâților la eliberarea autorizației de funcționare a unității denumite „Ocolul silvic particular H.D.”, în cadrul societății comerciale reclamante, cu respectarea regulilor silvice. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, la data de 10 aprilie 2000, s-a adresat Inspectoratului de Regim Silvic din cadrul Direcției de Regim Silvic Brașov, solicitând eliberarea autorizației de funcționare a unității specializate în administrarea fondului forestier particular, cu denumirea precizată.

Această instituție a apreciat că structura silvică, a cărei autorizare se solicită, nu este structură silvică proprie și a propus autorizarea acesteia ca unitate specializată. Drept urmare, reclamanta s-a adresat cu aceeași cerere Direcției Generale a Pădurilor din cadrul Ministerului Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului, la data de 27 iunie 2000. Prin adresa nr. 302.678 din 20 septembrie 2000, ministerul a răspuns reclamantei că un ocol silvic particular nu poate funcționa în cadrul unei societăți comerciale și a precizat etapele ce urmează a fi parcurse în vederea constituirii unui ocol silvic. Totodată, a informat-o pe aceasta că, până la înființarea ocoalelor silvice particulare, serviciile specifice vor fi prestate proprietarilor de păduri de către Regia Națională a Pădurilor.

Reclamanta a arătat că, prin adresa menționată, ministerul de resort nu a refuzat eliberarea autorizației, dar nici nu a dispus în sensul admiterii cererii și eliberării autorizației solicitate. În raport de această situație, reclamanta a reiterat cererea, la data de 16 octombrie 2000, a cărei soluționare favorabilă a fost din nou refuzată. Reclamanta a apreciat că refuzul ministerului este nelegal, în raport de dispozițiile O.G. nr. 96/1998, republicată. Prin întâmpinare, Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor a solicitat respingerea acțiunii reclamantei, susținând că refuzul de eliberare a autorizației nu încalcă prevederile actului normativ la care face trimitere reclamanta, deoarece fondul forestier național este supus regimului silvic, indiferent de proprietar și că un agent economic înființat în baza legii societăților comerciale nu poate înfăptui, pe ansamblu, protecția acestuia.

Prin sentința nr. 177 din 3 septembrie 2001, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială și de contencios administrativ, a admis acțiunea și a obligat ministerul menționat la eliberarea autorizației de funcționare solicitată, în termen de 40 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta este autorizată să funcționeze ca societate comercială, obiectul de activitate aprobat privește și activități de administrare a fondurilor forestiere particulare. Din probatoriul administrat în cauză, a rezultat că persoane fizice și composesorate, din zona Munților Harghitei, și-au manifestat intenția administrării mai bune a pădurilor, proprietatea lor, cu respectarea regulilor silvice în materie, prin Ocolul silvic particular H.D., unitate specializată din structura reclamantei.

Prin avizele nr. 5 și 6 din 4 mai 2001, Inspectoratul teritorial de regim silvic și cinegetic Harghita și-a data acordul referitor la încadrarea de către reclamantă a doi ingineri silvici, care să asigure respectarea legislației silvice în materie. Ca atare, în raport de cele reținute, instanța de fond a constatat că pârâții au refuzat, în mod nejustificat, autorizarea înființării ocolului silvic menționat. Împotriva hotărârii primei instanțe, pârâții au declarat recurs. Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 3574 din 21 noiembrie 2002, a respins, ca tardiv declarat, recursul formulat de pârâtul Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor. Prin aceeași decizie, secția comercială a Curții Supreme de Justiție a admis recursul declarat de pârâta Regia Națională a Pădurilor și, în fond, a respins acțiunea față de aceasta, pentru lipsa calității procesuale pasive.

Împotriva celor două hotărâri pronunțate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ. S-a susținut că instanțele au făcut o greșită interpretare a dispozițiilor legale, care reglementează domeniul silvic, respectiv O.G. nr. 96/1998, republicată și H.G. nr. 997/1999, cu ignorarea regulilor de interpretare logică și sistematică a acestora. Potrivit prevederilor O.G. nr. 96/1998, republicată, pentru administrarea fondului forestier proprietate privată, persoanele fizice se pot constitui în asociații cu personalitate juridică, angajând personal silvic de specialitate, în conformitate cu prevederile art. 13. În acest sens, pădurile se organizează pe cantoane silvice conduse de pădurari, iar în situația existenței mai multor cantoane, se constituie districte sau brigăzi silvice, conduse de ingineri silvici sau de tehnicieni silvici.

În cazul mai multor brigăzi sau districte se constituie ocoale silvice. Dacă, pentru persoanele fizice, constituirea în asociații și organizarea pădurilor în cantoane, districte și ocoale este facultativă, pentru foștii proprietari composesori, constituirea în asociații cu personalitate juridică și crearea structurilor silvice proprii sunt obligatorii. În acest context, punerea în aplicare a prevederilor regimului silvic poate fi făcută numai de unități specializate, autorizate de autoritatea publică centrală, care răspunde de silvicultură, al cărei obiect principal de activitate este administrarea și gospodărirea fondului forestier și care nu poate fi, în nici un caz, asimilată activității de comerț desfășurată de o societate comercială.

Astfel, nu se poate elibera de către autoritatea publică centrală, care răspunde de silvicultură, autorizația pentru o unitate specializată, în conformitate cu prevederile O.G. nr. 96/1998, republicată, întrucât nu sunt îndeplinite prevederile H.G. nr. 997/1999, pentru aprobarea Regulamentului, privind constituirea, organizarea și funcționarea terenurilor silvice proprii, necesare pentru gospodărirea pădurilor proprietate publică, aparținând unităților administrativ-teritoriale și a celor proprietate privată. Această hotărâre de guvern prevede, la art. 3 alin. (1), faptul că, pentru realizarea lucrărilor de gospodărire a pădurilor în regim silvic, personalul de specialitate, ce urmează a fi încadrat în structurile de administrare a fondului forestier, trebuie să fie autorizat de inspectoratele de regim silvic și cinegetic.

Obligativitatea respectării regimului silvic impune asigurarea administrării pădurilor, prin personal calificat și autorizat, precum și prin crearea unor structuri organizatorice adecvate pentru îndeplinirea tuturor obligațiilor și prin realizarea lucrărilor de gospodărire necesare. În aceste condiții, prin interpretarea per a contrario , rezultă că ocolul silvic nu poate funcționa în subordinea unei societăți comerciale, ci ca o structură proprie de administrare a pădurilor, care aparține proprietarilor de păduri. Numai în cazul în care nu-și pot crea structurile proprii de administrare, proprietarii apelează la Regia Națională a Pădurilor sau la unități specializate. Or, în speță, chiar proprietarii doresc să-și creeze structuri silvice proprii de administrare și să angajeze personal de specialitate, structură ce nu poate fi realizată în cadrul unei societăți comerciale care nu este, în nici un fel, deținătoare de păduri.

Rezultă, așadar, că legiuitorul a dorit înființarea de structuri silvice asimilate cu cele ale statului și nu de unități specializate. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât prin Legea nr. 75/2002, de modificare și completare a O.G. nr. 96/1998, s-a dorit ca administrarea să se facă de către proprietari, prin structurile silvice proprii, similare cu cele ale statului sau, la cerere, prin structurile silvice de stat existente, pe baza unor contracte convenite de părți. S-a mai susținut că fondul forestier național, indiferent de forma de proprietate, este supus regimului silvic, care reprezintă un sistem de norme cu caracter tehnic silvic, economic și juridic, referitoare la amenajarea, paza, protecția contra dăunătorilor, exploatarea și regenerarea pădurilor, în vederea asigurării gestionării durabile a ecosistemelor forestiere.

Ca atare, s-a apreciat că instanțele au interpretat și aplicat greșit dispozițiile imperative ale O.G. nr. 96/1998, republicată, reținând că refuzul Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor este nejustificat. În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate și, pe fond, respingerea acțiunii. Recursul în anulare este nefondat, pentru următoarele considerente: Din actele dosarului, rezultă că instanțele au fost învestite cu soluționarea cererii reclamantei SC A.S.

SRL Vlăhița, având, între altele, ca obiect de activitate înscris la Oficiul registrului comerțului: conservarea și dezvoltarea fondului forestier, exploatare forestieră, economia vânatului, servicii anexe silviculturii și exploatării forestiere (dosarul de fond, activități reglementate în C.A.E.N., cu simbolurile 0211, 0221, 0230 și 0240), privitoare la controlul judiciar al refuzului Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor de a autoriza funcționarea unui ocol silvic particular. Prin recursul în anulare, procurorul general a susținut că, în mod greșit, instanțele au apreciat că refuzul este nejustificat, ca urmare a interpretării eronate a legii. În calea extraordinară de atac, titularul acesteia a susținut că, prin interpretarea per a contrario a dispozițiilor legale menționate, rezultă o interdicție legală, cu privire la funcționarea unui ocol silvic privat, în structura unei societăți comerciale.

Ca atare, hotărârile judecătorești criticate au fost pronunțate, cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond. În susținerea acestui punct de vedere, procurorul general propune o altă interpretare a dispozițiilor O.G. nr. 96/1998, republicată, în sensul existenței unei interdicții de administrare a fondului forestier de către o structură organizată în cadrul unei societăți comerciale, decurgând din regimul silvic al fondului forestier, care impune anumite obligații în sarcina titularilor dreptului de proprietate. Or, din dispoziția art. 330 pct. 2 teza I C. proc. civ., invocat de procurorul general, rezultă că o hotărâre judecătorească irevocabilă poate fi desființată pentru nelegalitate.

Cale extraordinară de atac, fiind, recursul în anulare, întemeiat pe acest motiv de casare, nu poate provoca controlul judiciar al unei hotărâri irevocabile și desființarea acesteia, motivat de o posibilă altă interpretare a unui act normativ, ci acesta este cantonat restrictiv la constatarea nesocotirii unor norme legale imperative, care a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond. Ca atare, admisibilitatea recursului în anulare, pe acest temei, este condiționată de precizarea de către titularul acestei căi extraordinare de atac a normelor legale imperative încălcate și de dovedirea împrejurării că aceasta a determinat pronunțarea unei hotărâri judecătorești greșite pe fond.

Or, în cauză nu s-a invocat eroarea de judecată, consecință a încălcării esențiale a legii, care are alte valențe decât o posibilă altă interpretare a legii, propusă prin recursul în anulare, așa încât hotărârile atacate nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 teza I C. proc. civ. În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul în anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, împotriva sentinței nr. 177 din 3 septembrie 2001 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială și de contencios administrativ și deciziei nr. 3574 din 21 noiembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 15 martie 2004.