ÎCCJ, Decizia nr. 124/2004

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 3 ianuarie 2003,

reclamanta SC A.S. SRL Vlăhița a chemat în judecată Ministerul Agriculturii,

Alimentației și Pădurilor și Regia Națională a Pădurilor, pentru ca, prin

hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să dispună obligarea

pârâților la eliberarea autorizației de funcționare a unității denumite „Ocolul

silvic particular H.D.”, în cadrul societății comerciale reclamante, cu

respectarea regulilor silvice.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că, la data de 10 aprilie 2000, s-a adresat Inspectoratului de Regim

Silvic din cadrul Direcției de Regim Silvic Brașov, solicitând eliberarea

autorizației de funcționare a unității specializate în administrarea fondului

forestier particular, cu denumirea precizată.

Această instituție a apreciat că

structura silvică, a cărei autorizare se solicită, nu este structură silvică

proprie și a propus autorizarea acesteia ca unitate specializată.

Drept urmare, reclamanta s-a adresat

cu aceeași cerere Direcției Generale a Pădurilor din cadrul Ministerului Apelor,

Pădurilor și Protecției Mediului, la data de 27 iunie 2000.

Prin adresa nr. 302.678 din 20

septembrie 2000, ministerul a răspuns reclamantei că un ocol silvic particular

nu poate funcționa în cadrul unei societăți comerciale și a precizat etapele ce

urmează a fi parcurse în vederea constituirii unui ocol silvic. Totodată, a

informat-o pe aceasta că, până la înființarea ocoalelor silvice particulare,

serviciile specifice vor fi prestate proprietarilor de păduri de către Regia

Națională a Pădurilor.

Reclamanta a arătat că, prin adresa

menționată, ministerul de resort nu a refuzat eliberarea autorizației, dar nici

nu a dispus în sensul admiterii cererii și eliberării autorizației solicitate.

În raport de această situație,

reclamanta a reiterat cererea, la data de 16 octombrie 2000, a cărei

soluționare favorabilă a fost din nou refuzată.

Reclamanta a apreciat că refuzul ministerului

este nelegal, în raport de dispozițiile O.G. nr. 96/1998, republicată.

Prin întâmpinare, Ministerul

Agriculturii, Alimentației și Pădurilor a solicitat respingerea acțiunii

reclamantei, susținând că refuzul de eliberare a autorizației nu încalcă

prevederile actului normativ la care face trimitere reclamanta, deoarece fondul

forestier național este supus regimului silvic, indiferent de proprietar și că

un agent economic înființat în baza legii societăților comerciale nu poate

înfăptui, pe ansamblu, protecția acestuia.

Prin sentința nr. 177 din 3

septembrie 2001, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială și de contencios

administrativ, a admis acțiunea și a obligat ministerul menționat la eliberarea

autorizației de funcționare solicitată, în termen de 40 zile de la rămânerea

irevocabilă a hotărârii.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că reclamanta este autorizată să funcționeze ca societate

comercială, obiectul de activitate aprobat privește și activități de

administrare a fondurilor forestiere particulare.

Din probatoriul administrat în cauză,

a rezultat că persoane fizice și composesorate, din zona Munților Harghitei,

și-au manifestat intenția administrării mai bune a pădurilor, proprietatea lor,

cu respectarea regulilor silvice în materie, prin Ocolul silvic particular H.D.,

unitate specializată din structura reclamantei.

Prin avizele nr. 5 și 6 din 4 mai

2001, Inspectoratul teritorial de regim silvic și cinegetic Harghita și-a data

acordul referitor la încadrarea de către reclamantă a doi ingineri silvici,

care să asigure respectarea legislației silvice în materie.

Ca atare, în raport de cele reținute,

instanța de fond a constatat că pârâții au refuzat, în mod nejustificat,

autorizarea înființării ocolului silvic menționat.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

pârâții au declarat recurs.

Curtea Supremă de Justiție, secția

de contencios administrativ, prin decizia nr. 3574 din 21 noiembrie 2002, a

respins, ca tardiv declarat, recursul formulat de pârâtul Ministerul

Agriculturii, Alimentației și Pădurilor.

Prin aceeași decizie, secția

comercială a Curții Supreme de Justiție a admis recursul declarat de pârâta

Regia Națională a Pădurilor și, în fond, a respins acțiunea față de aceasta,

pentru lipsa calității procesuale pasive.

Împotriva celor două hotărâri

pronunțate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C.

proc. civ.

S-a susținut că instanțele au făcut

o greșită interpretare a dispozițiilor legale, care reglementează domeniul

silvic, respectiv O.G. nr. 96/1998, republicată și H.G. nr. 997/1999, cu

ignorarea regulilor de interpretare logică și sistematică a acestora.

Potrivit prevederilor O.G. nr. 96/1998,

republicată, pentru administrarea fondului forestier proprietate privată,

persoanele fizice se pot constitui în asociații cu personalitate juridică,

angajând personal silvic de specialitate, în conformitate cu prevederile art. 13.

În acest sens, pădurile se organizează pe cantoane silvice conduse de pădurari,

iar în situația existenței mai multor cantoane, se constituie districte sau

brigăzi silvice, conduse de ingineri silvici sau de tehnicieni silvici. În

cazul mai multor brigăzi sau districte se constituie ocoale silvice.

Dacă, pentru persoanele fizice,

constituirea în asociații și organizarea pădurilor în cantoane, districte și

ocoale este facultativă, pentru foștii proprietari composesori, constituirea în

asociații cu personalitate juridică și crearea structurilor silvice proprii

sunt obligatorii.

În acest context, punerea în

aplicare a prevederilor regimului silvic poate fi făcută numai de unități

specializate, autorizate de autoritatea publică centrală, care răspunde de

silvicultură, al cărei obiect principal de activitate este administrarea și

gospodărirea fondului forestier și care nu poate fi, în nici un caz, asimilată

activității de comerț desfășurată de o societate comercială.

Astfel, nu se poate elibera de către

autoritatea publică centrală, care răspunde de silvicultură, autorizația pentru

o unitate specializată, în conformitate cu prevederile O.G. nr. 96/1998,

republicată, întrucât nu sunt îndeplinite prevederile H.G. nr. 997/1999, pentru

aprobarea Regulamentului, privind constituirea, organizarea și funcționarea

terenurilor silvice proprii, necesare pentru gospodărirea pădurilor proprietate

publică, aparținând unităților administrativ-teritoriale și a celor proprietate

privată.

Această hotărâre de guvern prevede,

la art. 3 alin. (1), faptul că, pentru realizarea lucrărilor de gospodărire a

pădurilor în regim silvic, personalul de specialitate, ce urmează a fi încadrat

în structurile de administrare a fondului forestier, trebuie să fie autorizat

de inspectoratele de regim silvic și cinegetic.

Obligativitatea respectării

regimului silvic impune asigurarea administrării pădurilor, prin personal

calificat și autorizat, precum și prin crearea unor structuri organizatorice

adecvate pentru îndeplinirea tuturor obligațiilor și prin realizarea lucrărilor

de gospodărire necesare.

În aceste condiții, prin

interpretarea

per a contrario

, rezultă că ocolul silvic nu poate

funcționa în subordinea unei societăți comerciale, ci ca o structură proprie de

administrare a pădurilor, care aparține proprietarilor de păduri. Numai în

cazul în care nu-și pot crea structurile proprii de administrare, proprietarii

apelează la Regia Națională a Pădurilor sau la unități specializate.

Or, în speță, chiar proprietarii

doresc să-și creeze structuri silvice proprii de administrare și să angajeze

personal de specialitate, structură ce nu poate fi realizată în cadrul unei societăți

comerciale care nu este, în nici un fel, deținătoare de păduri.

Rezultă, așadar, că legiuitorul a

dorit înființarea de structuri silvice asimilate cu cele ale statului și nu de

unități specializate.

Aceasta, cu atât mai mult, cu cât

prin Legea nr. 75/2002, de modificare și completare a O.G. nr. 96/1998, s-a dorit

ca administrarea să se facă de către proprietari, prin structurile silvice

proprii, similare cu cele ale statului sau, la cerere, prin structurile silvice

de stat existente, pe baza unor contracte convenite de părți.

S-a mai susținut că fondul forestier

național, indiferent de forma de proprietate, este supus regimului silvic, care

reprezintă un sistem de norme cu caracter tehnic silvic, economic și juridic, referitoare

la amenajarea, paza, protecția contra dăunătorilor, exploatarea și regenerarea

pădurilor, în vederea asigurării gestionării durabile a ecosistemelor

forestiere.

Ca atare, s-a apreciat că instanțele

au interpretat și aplicat greșit dispozițiile imperative ale O.G. nr. 96/1998,

republicată, reținând că refuzul Ministerului Agriculturii, Alimentației și

Pădurilor este nejustificat.

În concluzie, procurorul general a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate și, pe

fond, respingerea acțiunii.

Recursul în anulare este nefondat,

pentru următoarele considerente:

Din actele dosarului, rezultă că

instanțele au fost învestite cu soluționarea cererii reclamantei SC A.S. SRL

Vlăhița, având, între altele, ca obiect de activitate înscris la Oficiul

registrului comerțului: conservarea și dezvoltarea fondului forestier, exploatare

forestieră, economia vânatului, servicii anexe silviculturii și exploatării

forestiere (dosarul de fond, activități reglementate în C.A.E.N., cu

simbolurile 0211, 0221, 0230 și 0240), privitoare la controlul judiciar al

refuzului Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor de a autoriza

funcționarea unui ocol silvic particular.

Prin recursul în anulare, procurorul

general a susținut că, în mod greșit, instanțele au apreciat că refuzul este

nejustificat, ca urmare a interpretării eronate a legii.

În calea extraordinară de atac, titularul

acesteia a susținut că, prin interpretarea

per a contrario

a

dispozițiilor legale menționate, rezultă o interdicție legală, cu privire la

funcționarea unui ocol silvic privat, în structura unei societăți comerciale.

Ca atare, hotărârile judecătorești

criticate au fost pronunțate, cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a

determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

În susținerea acestui punct de

vedere, procurorul general propune o altă interpretare a dispozițiilor O.G. nr.

96/1998, republicată, în sensul existenței unei interdicții de administrare a

fondului forestier de către o structură organizată în cadrul unei societăți

comerciale, decurgând din regimul silvic al fondului forestier, care impune

anumite obligații în sarcina titularilor dreptului de proprietate.

Or, din dispoziția art. 330 pct. 2

teza I C. proc. civ., invocat de procurorul general, rezultă că o hotărâre

judecătorească irevocabilă poate fi desființată pentru nelegalitate.

Cale extraordinară de atac, fiind,

recursul în anulare, întemeiat pe acest motiv de casare, nu poate provoca

controlul judiciar al unei hotărâri irevocabile și desființarea acesteia,

motivat de o posibilă altă interpretare a unui act normativ, ci acesta este

cantonat restrictiv la constatarea nesocotirii unor norme legale imperative, care

a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

Ca atare, admisibilitatea recursului

în anulare, pe acest temei, este condiționată de precizarea de către titularul

acestei căi extraordinare de atac a normelor legale imperative încălcate și de

dovedirea împrejurării că aceasta a determinat pronunțarea unei hotărâri

judecătorești greșite pe fond.

Or, în cauză nu s-a invocat eroarea

de judecată, consecință a încălcării esențiale a legii, care are alte valențe

decât o posibilă altă interpretare a legii, propusă prin recursul în anulare,

așa încât hotărârile atacate nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 330

pct. 2 teza I C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Înalta Curte va respinge recursul în anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul în anulare

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție, împotriva sentinței nr. 177 din 3 septembrie 2001 a Curții de Apel

Târgu Mureș, secția comercială și de contencios administrativ și deciziei nr. 3574

din 21 noiembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios

administrativ, ca nefondat.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi,

15 martie 2004.