ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3117/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

I.Circumstantele

cauzei

Prin sentința nr. 223 din 13 octombrie

2010, Curtea de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul Sindicatul S. Vâlcea, împotriva

pârâtului Ministerul Mediului și Pădurilor; a anulat dispozițiile art. 15-20 Ordinul

nr. 904/2010 al Ministrului Mediului și Pădurilor și a dispus suspendarea aplicării

acestor dispoziții legale, până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

Pentru a pronunța această soluție, prima

instanță a reținut, în esență, următoarele:

Reclamantul invocă o contradicție între

prevederile art. 15-20 din Ordinul nr. 904/2010 al Ministrului Mediului și

Pădurilor privind constituirea și autorizarea ocoalelor silvice și atribuțiile acestora,

modelul documentelor de constituire, organizare și funcționare, precum și conținutul

Registrului național al administratorilor de păduri și al ocoalelor silvice și reglementările

actelor normative cu putere juridică superioară, în speță, art. 20 din O.U.G.

nr. 59/2000, art. 1, 5, 8,17, 48-54 din Statutul personalului silvic, art. 1

alin. (2), 11, 30, 52, 263-268 Legea nr. 53/2003, art. 1 alin. (1) Legea nr. 130/1996

privind Contractul colectiv de muncă, H.G. nr. 333/2005 privind reorganizarea direcțiilor

teritoriale de regim silvic și vânătoare în inspectorate teritoriale de regim silvic

și de vânătoare, art. 2 alin. (2) Legea nr. 46/2008 C. silv., art. 127 alin.

(3) din același act normativ.

Analizând textele criticate (art. 15 și

următoarele din Ordinul nr. 904/2010), prima instanță a constatat că acestea instituie

în sarcina personalului silvic angajat, obligația de a-și solicita autorizarea în

vederea exercitării profesiei (activități specifice administrării pădurilor, serviciilor

silvice).

Textele legale cu care se susține că intră

în contradicție prevederile din Ordinul atacat, în speță, art. 1, 5, 8, 17, 20,

48-54 din O.U.G. nr. 59/2000, privind Statutul personalului silvic, au în vedere

condițiile de ocupare a unui post în cadrul structurilor silvice, pentru exercitarea

în mod efectiv a profesiunii specifice activității în domeniul silviculturii.

Statutul impune cerința ca personalul să

aibă pregătire de specialitate silvică atestată prin actul de absolvire a unei forme

de învățământ recunoscute în România, admiterea în Corpul silvic putându-se realiza

dacă persoana este cetățean român, are vârsta de 18 ani împliniți, pregătire profesională

și angajarea cu contract individual de muncă, nu are condamnări penale pentru săvârșirea

cu intenție a unei infracțiuni.

De asemenea, Ordonanța stabilește că modalitatea

de admitere în Corpul silvic, precum și evidența membrilor acestui corp se stabilesc

prin instrucțiunile aprobate prin ordin al conducătorului autorității publice centrale

(art. 5 alin. (2)), care răspunde de silvicultură.

Concluzionând, prima instanță a reținut

că ordinul, emis în executarea legii, nu poate impune condiții suplimentare pentru

admiterea în Corpul silvic, altele decât cele prevăzute de ordonanță și cu atât

mai mult, nu poate impune condiții suplimentare pentru cei aflați deja în acest

corp, dacă actul normativ cu putere superioară nu prevede.

Pe de altă parte, a reținut că prin H.G.

nr. 333/2005, invocată a fi de asemenea încălcată de ordinul atacat, se instituie

competența inspectoratelor silvice în eliberarea, suspendarea și retragerea autorizației

de practică a personalelor silvice angajate în cadrul ocoalelor silvice private

(art. 7 pct. 39), cu excluderea de la autorizare a personalului silvic angajat în

cadrul R.S..

Ordinul nr. 904/2010 a fost emis de Ministerul

Mediului și Pădurilor în baza prevederilor art. 13 alin. (3) și art. 15 alin.

(4) Legea nr. 46/2008 (C. silv.).

Titulatura ordinului vizează procedura

de constituire și autorizare a ocoalelor silvice, fără a face distincție între ocoalele

silvice publice și cele private, așa cum arată și art. 1 din ordin, care se referă

expres la „ocoale silvice autorizate".

Art.13 alin. (3) C. silv., la care face

trimitere ordinul, ca temei al emiterii sale, se referă expres la structurile silvice

de rang superior, iar art. 15 alin. (4) din același act normativ, invocat de asemenea,

are în vedere conținutul Registrului național al administratorilor de păduri și

al ocoalelor silvice, modelul documentelor de constituire, organizare și funcționare,

procedura de constituire și autorizare pentru „toate ocoalele silvice".

Art. 15 alin. (1), care reprezintă ipoteza

textului sus menționat face trimitere la ocoalele silvice prevăzute în art. 10

alin. (2) C. silv., respectiv, atât ocoale silvice de stat (din structura Regiei

Naționale a Pădurilor R.S., care administrează păduri proprietate publică a statului

și care sunt înființate de aceasta), cât și ocoale silvice private (care sunt înființate,

în condițiile legii, de unitățile administrativ-teritoriale, de persoanele fizice

ori de persoanele juridice care au în proprietate fond forestier sau de asociații

constituite de către acestea).

Rezultă ca atare că ordinul atacat se referă

la procedura de autorizare și constituire, precum și la atribuțiile tuturor categoriilor

de ocoale silvice, indiferent de natura acestora: de stat, respectiv private.

Or, dacă în privința personalului din ocoalele

silvice private se poate reține obligația solicitării acestei autorizări, în vederea

angajării, pentru personalul angajat în cadrul ocoalelor silvice de stat, o asemenea

obligație nu este reglementată în actele normative cu forță juridică superioară.

Astfel, H.G. nr. 333/2005, pentru reorganizarea

direcțiilor teritoriale de regim silvic și de vânătoare în inspectorate teritoriale,

prevede la art. 7 pct. 39 necesitatea autorizării în vederea angajării personalului

silvic de toate gradele, altul decât cel pentru structurile Regiei Naționale a

Pădurilor R.S., conform prevederilor legale.

Potrivit art. 127 alin. (3) C. silv., gradele

profesionale, drepturile și îndatoririle personalului silvic se stabilesc prin statutul

personalului silvic, aprobat prin lege specială.

De asemenea, art. 2 O.U.G. nr. 59/2000,

Statutul personalului silvic, prevede că personalul silvic își poate desfășura activitatea

în oricare din structurile constituite potrivit legii, pentru administrarea fondului

forestier, indiferent de forma de proprietate a acestuia.

Condițiile de intrare în corpul silvic

sunt reglementate în art. 5 din actul normativ sus menționat, printre acestea nefiind

enumerată cerința autorizării în vederea practicării profesiei și exercitării atribuțiilor

specifice. Cerința autorizării de practică a personalului nu este prevăzută de statutul

personalului silvic.

Chiar autoritatea pârâtă arată în răspunsul

la plângerea prealabilă, că art. 15-20 din Ordinul nr. 904/2010 sunt completare

la art. 1, 5, 8, 17, 48-54 O.U.G. nr. 59/2000.

Ca atare, prin coroborarea cu H.G. nr.

333/2005, la care trimite art. 58 alin. (2) din Statut și art. 9 alin. (2), art.

11 alin. (2) și art. 127 alin. (4) C. silv., rezultă că legile cu forță juridică

superioară ordinului ministrului, instituie necesitatea autorizării de practică

a personalului silvic angajat, numai în ce privește personalul ocoalelor silvice

private.

Extinderea acestei obligații prin art.

15 și următoarele din ordinul atacat pentru toate categoriile de personal, fără

distincție, printr-un act cu forță juridică inferioară celui care reglementează

statutul personalului în discuție și la care nu se face trimitere, nu se poate face

decât dacă acesta este în conformitate cu actul normativ cu forță superioară.

Or, a impune prin ordin, o cerință suplimentară

în vederea exercitării profesiei de către personalul deja angajat, în ocolul silvic,

structura de rang superior, direcția silvică sau în aparatul central al Regiei Naționale

a Pădurilor R.S., fără ca actul normativ în temeiul căruia a fost emis ordinul (art.

13 alin. (3) și art. 15 alin. (4) Legea nr. 46/2008 și art. 2 și 5 O.U.G. nr. 59/2000)

să prevadă asemenea cerință, reprezintă adăugare la lege, sau completare, cu încălcarea

prevederilor art. 58, 77 și 78 Legii nr. 24/ 2000.

Chiar dacă cerințele prevăzute în art.

17 Ordin, pentru obținerea autorizației de către personalul angajat sunt similare

cu cele din art. 5 O.U.G. nr. 59/2000, însăși autorizarea personalului deja angajat,

reprezintă o etapă și o cerință suplimentară, care nu este prevăzută de actul normativ

cu forță juridică superioară, pentru personalul R.S., din care fac parte și reclamanții.

În ceea ce privește suspendarea aplicării

dispozițiilor atacate, prima instanță a apreciat că cerințele art. 14 la care face

trimitere art. 15 Legea nr. 554/2004 sunt îndeplinite, existând posibilitatea producerii

unei pagube iminente personalului pentru care legea nu cere autorizarea de practică,

dar impune cerința solicitării acesteia în termen de 90 de zile de la intrarea în

vigoare a Ordinului nr. 904/2010, iar art. 20 prevede că în lipsa autorizației nu

poate fi exercitată profesia.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs

pârâtul Ministerul Mediului și Pădurilor, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

Recurentul-pârât a criticat hotărârea primei

instanțe sub următoarele aspecte:

Referitor la suspendarea aplicării dispozițiilor

art. 15-20 Ordinul nr. 904/2010 emis de Ministerul Mediului și Pădurilor., recurentul

a arătat că soluția este greșită, instanța de fond nu a motivat acest capăt de cerere,

ci doar a constatat că textele în discuție din ordinul atacat pot produce o pagubă

iminentă personalului.

Referitor la anularea acelorași dispoziții

legale, recurentul a susținut că dispozițiile criticate sunt în concordanță cu prevederile

actelor normative de nivel superior, iar prin ordinul criticat Ministerul Mediului

și Pădurilor nu a făcut altceva decât să își exercite funcțiile astfel cum a fost

investit prin H.G. nr. 1635/2009, îndeplinind rolul de autoritate de stat, de sinteză,

coordonare, inspecție și control.

Intimatul-reclamant Sindicatul S. Vâlcea

nu a formulat întâmpinare în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., dar a

depus concluzii scrise, solicitând respingerea recursului. A susținut că prevederilor

art. 15-20 Ordinul nr. 904/2010 al Ministrului Mediului și Pădurilor au fost abrogate

prin Ordinul nr. 1920/2010, publicat în M. Of. nr. 862/22.12.2010.

II.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza, Înalta Curte reține că

recursul de față este lipsit de interes și îl va respinge pentru acest motiv, conform

celor ce vor fi arătate în continuare:

Prevederile art. 15-20 Procedura privind

constituirea și autorizarea ocoalelor silvice și atribuțiile acestora modelul documentelor

de constituire, organizare și funcționare, precum și conținutul Registrului național

al administratorilor de păduri și ocoale silvice, aprobată prin Ordinul ministrului

mediului și pădurilor nr. 904/2010, publicat în M. Of. nr. 435/29.06.2010, cu modificările

ulterioare, ce fac obiectul prezentei cauze, au fost abrogate prin Ordinul nr.

1920/2010 emis de Ministrul Mediului și Pădurilor, publicat în M. Of. nr. 862/22.12.2010.

Așa cum s-a cristalizat atât în doctrina

de specialitate cât și în jurisprudență, una din condițiile necesare pentru existența

dreptului la acțiune este aceea ca reclamantul să justifice în persoana sa interesul

de a promova acțiune. Această condiție generală se impune a fi îndeplinită în cadrul

oricărui proces civil, deci nu doar cu prilejul introducerii acțiunii ci și pe tot

parcursul soluționării unei cauze.

Interesul trebuie să fie legitim, personal

și direct și de asemenea să fie născut și actual, sub acest ultim aspect deci să

existe la momentul în care este formulată cererea.

În speță, prin abrogarea expresă a dispozițiilor

legale în discuție, interesul autorității administrației publice centrale în exercitarea

căii extraordinare de atac prevăzute de art. 299 și următoarele din C. proc. civ.

a fost depășit și nu mai este actual, astfel că el nu mai poate fi luat în considerare.

De altfel, ordinul de abrogare a fost emis

chiar de către autoritatea publică recurentă, după cum rezultă din înscrisul aflat

la dosar.

În consecință, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va

respinge recursul ca lipsit de de interes, soluție ce face de prisos cercetarea

celorlalte motive de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul

Mediului și Pădurilor împotriva Sentinței nr. 223 din 13 octombrie 2010 a Curții

de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca lipsit

de interes.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 27 mai 2011.