ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3163/2004

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3163/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta R.N. SRL Remetea Mare a

chemat în judecată pârâtele R.N.P., Direcția Silvică Târgu Jiu și Ocolul Silvic

Calafat și a solicitat ca, prin sentința care se va pronunța, să fie obligate

în solidar la plata sumei de 1.107.408.314 lei, daune precizate ulterior la

suma de 3.321.125.060 lei, cu motivarea că, datorită nerespectării obligațiilor

contractuale asumate de pârâtă prin contractele nr. 17612, nr. 18534 și nr. 18004/2000,

reclamanta a fost obligată să achiziționeze material lemnos de la alți

parteneri pentru a-și onora obligațiile față de partenerul extern SC V.N. Italia.

După mai multe cicluri procesuale,

Tribunalul Gorj, secția comercială, prin sentința nr. 1372 din 12 septembrie

2003, a respins excepțiile invocate de Direcția Silvică Gorj și Direcția Silvică

Dolj, în fond, a admis acțiunea precizată, formulată de reclamanta SC R.N. SRL

iar pe pârâte le-a obligat în solidar la plata sumei de 3.328.377.846 lei,

despăgubiri și la 78.582.168 lei, cheltuieli de judecată.

Instanța de fond a reținut, prin

sentința nr. 1372 din 12 septembrie 2003, că pârâtele nu și-au respectat obligațiile

contractuale și, în raport de prevederile art. 969 C. civ., au fost obligate la

plata garanției achitată de reclamantă, la diferența de preț rezultată din

achiziționarea buștenilor de la alte firme, la dobânda aferentă acestor sume,

la penalitățile achitate de reclamantă partenerului extern

I.N.

și la restituirea avansului plătit

cu O.P. nr. 61/2001.

Apelurile declarate de pârâtele Direcția

Silvică Dolj și Direcția Silvică Gorj au fost admise de Curtea de Apel Craiova

care, prin decizia nr. 72 din 11 februarie 2004, a schimbat în parte sentința

apelată, în sensul admiterii în parte a acțiunii numai față de Direcția Silvică

Dolj

,

care a fost obligată la

plata sumelor de 80.920.000 lei daune, 33.115.360 lei penalități de întârziere

și 7.197.569 lei cheltuieli de judecată.

Față de Direcția Silvică Gorj

acțiunea a fost respinsă, iar reclamanta a fost obligată să plătească

46.685.972 lei, cheltuieli de judecată către pârâta menționată mai sus și

62.685.972 lei, cheltuieli de judecată către pârâta Direcția Silvică Dolj

.

În considerentele deciziei, instanța

de apel a reținut că intimata apelantă Direcția Silvică Gorj, prin reorganizarea

R.N.P.

, a predat Direcției

Silvice Dolj contractele încheiate cu reclamanta, conform procesului verbal din

23 februarie 2001 și, ca atare, nu poate fi considerată răspunzătoare pentru

neexecutarea sau întârzierea executării obligațiilor contractuale.

În ce privește criticile ce vizau

fondul, instanța de apel a reținut că nu poate fi angajată răspunderea pârâtei

apelante Direcția Silvică Dolj, pentru obligațiile stabilite prin contractele nr.

18004 și nr. 18534/2000, întrucât, în cauză, nu s-a stabilit un grafic de

eșalonare a livrării lemnului contractat.

Față de aceste constatări, curtea de

apel a angajat răspunderea pârâtei Direcția Silvică Dolj pentru nerespectarea

contractului nr. 17612/2000, apreciind că numai pentru acesta a existat grafic

de eșalonare a livrării lemnului.

Împotriva deciziei nr. 72 din 11 februarie

2004, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, a declarat recurs R.N.P R.A., Direcția

Silvică Craiova, prin care a criticat numai partea din decizie care se referă

la obligarea sa la plata penalităților și a cheltuielilor de judecată.

În argumentarea acestei critici,

neîncadrată în motivele de casare, recurenta a susținut că Direcția Silvică

Craiova s-a înființat prin H.G. nr. 173 din 29 ianuarie 2001 și nu la data de

18 ianuarie 2001, cum s-a reținut prin decizia recurată.

A mai susținut că derularea

contractelor trebuia realizată în anul 2001, deoarece obiectul contractelor îl

constituia livrarea de material lemnos fasonat pregătit „la drum auto gata de

încărcare”.

Din greșeala instanței de apel, s-a

mai susținut de recurentă că, atât penalitățile cât și daunele care privesc

contractul nr. 17612/2000, au fost puse în sarcina sa fără să se ia act de

eșalonare și de faptul că vina pentru neexecutare aparține reclamantei și

celeilalte pârâte, Direcția Silvică Gorj

.

Recurenta s-a referit la adresele nr.

7450 din 7 noiembrie 2000 și 7437 din 6 noiembrie 2000, prin care a

înștiințat-o pe reclamantă despre sortimentele existente pe teren și a

considerat că nu are nici o culpă pentru neexecutarea contractului

nr,17612/2000. Aceste motive, a conchis recurenta, o îndreptățesc să solicite

modificarea deciziei și, în fond, respingerea acțiunii față de Direcția Silvică

Craiova

,

Dolj.

Recursul pârâtei este nefondat.

Prin H.G. nr. 173 din 18 ianuarie

2001, s-au luat măsuri de înființare, organizare/reorganizare, după caz, a unor

ministere, organe de specialitate ale administrației publice centrale și a

altor instituții publice.

Art

.

1 din această hotărâre stabilește că

R.N.P.

este persoană juridică, ce are în componența sa unități fără personalitate

juridică și că patrimoniul acesteia se constituie prin însumarea patrimoniilor

unităților din structura sa.

Prin urmare, din conținutul actului

normativ citat, nu rezultă dacă a avut loc o reorganizare a regiei prin

divizare, ci doar că s-au luat măsuri în ce privește reorganizarea structurii

acesteia, prin unități fără personalitate juridică.

Faptul că, prin decizia recurată s-a

reținut ca dată a înființării 18 ianuarie 2001, în loc de 29 ianuarie 2001, nu

prezintă nici o relevanță sub aspectul antrenării răspunderii, câtă vreme

subunitățile din anexa 2 preluau prin protocol contractele în derulare, iar

dovada trebuia să fie concretă, cu referire la fiecare contract în parte.

Din acest punct de vedere este nefondată

și critica ce vizează faptul că derularea contractelor era anterioară

înființării Direcției Silvice Dolj, a cărei răspundere, pentru acest motiv, nu

poate fi angajată.

Și ultima critică ce privește

nerespectarea obligației de livrare din contractul nr. 17612/2000 este

nefondată, întrucât, prin preluarea acestui contract, necontestată, de altfel,

în care nu se contestă nici eșalonările, recurenta pârâtă răspunde pentru

nederularea acestuia.

Prin ultimul motiv, recurenta pârâtă

a încercat să justifice faptul că Ocolul Silvic Calafat a înștiințat Direcția

Silvică Gorj despre existența în teren a unei cantități de lemn rotund și

furnir, numai că nu acesta era obiectul contractului, așa încât această apărare

nu vine în sprijinul susținerii că nu poate fi angajată răspunderea sa, pentru

nici o sumă la care a fost obligată, în legătură cu contractul nr. 17612/2000.

- Reclamanta SC R.N. SRL Remetea

Mare, prin recursul declarat, a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8

și 9 C. proc. civ. și a susținut că decizia nr. 72 din 11 februarie 2004,

pronunțată de Curtea de Apel Craiova, este netemeinică și nelegală, pentru că

aceasta cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii deduse

judecății, iar instanța de apel a interpretat greșit actele deduse judecății și

a aplicat greșit legea.

În esență, în argumentarea motivului

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susținut că, deși

instanța de apel ajunge la concluzia că Direcția Silvică Dolj a cunoscut că

avea obligația respectării contractelor după preluarea ocolurilor silvice, cu

activ și pasiv, nu a acordat despăgubirile solicitate, contradicția între

constatările instanței, potrivit actelor analizate și soluția pronunțată, fiind

evidentă.

Recurenta a mai susținut că actul

dedus judecății a fost interpretat greșit, motiv prevăzut de art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., întrucât, așa cum rezultă din art. 8, stipulat în fiecare dintre

cele 3 contracte încheiate în cauză, în calitate de beneficiară, a achitat cu

titlu de avans 171 milioane lei, sumă care a intrat în bugetul furnizoarei,

fără ca societatea recurentă să primească lemnul contractat. A considerat

recurenta că neîncheierea graficelor de eșalonare a livrărilor la două dintre

contracte s-a datorat culpei pârâtelor, și că această obligație nu trebuia

reținută în sarcina sa.

A mai susținut recurenta că instanța

a făcut o gravă eroare, atunci când a reținut că s-a contractat lemn „pe

picior” și nu lemn de plop fasonat, care presupune defrișare, curățare și

transport într-un loc accesibil pentru a fi ridicat de cumpărător, toate aceste

obligații revenindu-i furnizorului.

Tot eronat, consideră recurenta, s-a

reținut și faptul că, pentru avansul de 171.325.000 lei, s-a livrat o cantitate

de 385 metri cubi, atâta vreme cât suma respectivă privea avansul pentru

întreaga cantitate de lemn contractată.

În fine, prin ultima critică ce

privește aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta a apreciat că s-au încălcat prevederile art. 129 alin. (5) C.

proc. civ. și art. 969, 970, 998 C. civ., potrivit cărora convențiile legal

făcute trebuie executate cu bună credință, iar dacă s-a cauzat un prejudiciu,

acesta trebuie reparat.

În consecință, a solicitat admiterea

recursului, modificarea deciziei pronunțată în apel, în sensul respingerii

apelurilor declarate de pârâte și, în fond, menținerea sentinței primei

instanțe ca legală și temeinică.

Recursul reclamantei este întemeiat.

Pentru analiza criticilor aduse

deciziei pronunțată în recurs, se impune mai întâi precizarea că raporturile

juridice dintre părțile în proces sunt contractuale și că reclamanta a invocat

încălcarea obligațiilor ce au fost asumate de vânzător.

Din conținutul clauzelor stipulate

în contractele aflate în dosarul de fond, rezultă reciprocitatea și

interdependența obligațiilor ce revin părților. Cu alte cuvinte, fiecare obligație

asumată prin contract constituie cauza juridică a obligației corelative.

În acest context, recurenta a

invocat prin cele trei motive, în alți termeni, faptul că instanța de apel a

analizat excepția de neexecutare invocată de apărare și a stabilit, fără să

existe corespondent în obligațiile contractuale, că nelivrarea masei lemnoase

în cantitățile stabilite în contractele aflate la dosar s-a datorat recurentei

reclamante, care nu a întocmit graficele de eșalonare a livrărilor.

Dacă, pentru contractul nr. 17612

din 22 noiembrie 2000, s-a admis că a existat grafic de eșalonare care, însă,

nu a fost respectat de vânzător, pentru contractele nr. 18004 și nr. 18534/2000,

în mod greșit, s-a apreciat că această obligație îi revenea recurentei

reclamante și că neîndeplinirea îndatoririi contractuale asumată de către

aceasta are drept consecință faptul că nu poate să pretindă și să obțină sumele

reclamate.

În realitate, sumele pretinse sunt

rezultatul direct al nerespectării contractului de către intimatele pârâte,

care nu pot pune în sarcina recurentei reclamante obligațiile pe care și le-au

asumat.

Prin art. 8 din contract, părțile au

convenit ca reclamanta să achite avansul sub formă de garanție (al cărui

cuantum nu a fost contestat) pentru fiecare contract în parte, sume care au

fost achitate de recurentă, iar prin art. 20 s-au stabilit sancțiuni pentru

nerespectarea obligației de pregătire a produselor pentru livrare, conform graficului

de eșalonare întocmit de vânzător.

Interpretând clauzele contractului

unele prin altele și potrivit finalității urmărită de părți, cu ocazia

încheierii contractului, este evident că obligația de întocmire a graficelor

revenea vânzătorului.

Revenind la motivele de recurs

formulate de reclamantă, prin care aceasta s-a angajat într-o acțiune în

răspundere contractuală, este de reținut că, în cauză, s-a dovedit existența

contractului și faptul că obligația nu a fost executată.

În aceste condiții, debitorul este

dator să acopere integral prejudiciul cauzat creditorului, prin neexecutarea

obligației contractuale, previzibil, de altfel, încă de la momentul încheierii

contractului.

În acest context, solicitarea de a

se restitui garanția cât și sumele rezultate din plata dobânzilor și a

diferențelor de preț achitate pentru procurarea mărfii, cu scopul de a onora

contractele cu partenerul extern, sunt consecința directă a neexecutării de

către vânzător a obligației de a livra la termen marfa contractată.

Așadar, decizia pronunțată în apel

care nesocotește celelalte cereri ale recurentei reclamante este netemeinică și

nelegală, câtă vreme convenția, legal făcută, așa cum dispune art. 969 C. civ.,

are putere de lege între părțile contractante.

Recurenta a invocat în sprijinul

criticilor aduse deciziei pronunțată în apel prevederile art. 970 C. civ., care

dispune că orice convenție obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele,

dar și la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după

natura sa. Privită și din acest punct de vedere, solicitarea recurentei de a se

repara paguba produsă, prin încălcarea obligațiilor contractuale este în

termenii dispozițiilor citate, tocmai pentru că vizează echitatea.

Nu poate fi primită, însă,

trimiterea la art. 998 C. civ., pe care a făcut-o recurenta, întrucât aceasta

nu are opțiunea între răspunderea contractuală pe care și-a bazat acțiunea și

răspunderea delictuală și, de asemenea, nu poate, de principiu, să combine cele

două acțiuni, cu atât mai mult cu cât, din cele 3 contracte, nu rezultă că

aceasta a fost voința părților sau că răspunderea derivă dintr-un fapt ce se

situează în afara contractului.

Și solicitarea recurentei reclamante

de a se menține soluția instanței de fond, prin care pârâtele au fost obligate

în solidar, este întemeiată, întrucât, din procesul verbal încheiat la data de

23 februarie 2001, nu rezultă distinct care sunt contractele predate de

vânzătoare, potrivit H.G. nr. 173/2001.

În fine, Direcția Silvică Dolj a

contestat preluarea contractelor iar singura probă certă este cea în legătură

cu păstrarea, conform H.G. nr.173/2001, în structura R.N.P., a unităților fără

personalitate juridică Dolj și Gorj ca Direcții silvice, așa încât, în mod

judicios, instanța de fond a reținut răspunderea solidară a acestora.

În consecință, recursul se va admite,

conform dispozitivului, cu cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursul declarat de

reclamanta SC R.N. SRL Remetea Mare, împotriva deciziei nr. 72 din 11 februarie

2004 a Curții de Apel Craiova, secția comercială.

Modifică decizia atacată, în sensul

că respinge apelurile pârâților, împotriva sentinței nr. 1372 din 12 septembrie

2003 a Tribunalului Gorj, pe care o menține.

Respinge recursul declarat de pârâta

R.N.P. R.A., Direcția Silvică Craiova, împotriva aceleiași decizii.

Obligă pârâții, în solidar, la plata

sumei de 109.264.667 lei, cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 30 septembrie 2004.