ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2591/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în data de 6 august 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Silvică Maramureș și Garda Forestieră Cluj, anularea în tot a adresei nr. x/24.06.2019 a pârâtei Garda Forestieră Cluj, anularea în tot a adresei nr. x/29.05.2019 a pârâtei Direcției Silvice Maramureș, obligarea pârâtelor la repararea pagubei cauzate, în sensul obligării pârâtelor în solidar la acordarea despăgubirilor pentru cele 9790 cioate găsite în suprafața de pădure din proprietatea reclamantului, conform actului de control parțial nr. 598/28.12.2018 al Gărzii Forestiere Cluj, în sumă de 574.676,65 RON, pentru cele 161 cioate în valoare de 43.695 RON conform actului de control de fond nr. 1115/18.03.2019 întocmit de Ocolul Silvic Șomcuta Mare, semnat de delegatul Gărzii Forestiere Cluj, precum și pentru cele 3477 cioate în valoare de 115.374,61 RON conform actului parțial de control nr. 1159 din 20.03.2019 întocmit de Ocolul Silvic Șomcuta Mare, semnat de delegatul Gărzii Forestiere Cluj, precum și obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale aferente sumelor indicate și la suportarea cheltuielilor de judecată. În drept, reclamantul a invocat art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Prin sentința civilă nr. 360 din 23 martie 2020, Tribunalului Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Baia Mare. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Baia Mare, în data de 7 aprilie 2020, sub nr. x/2020. Învestită prin declinare, Judecătoria Baia Mare, prin sentința civilă nr. 7013/2020 din 18 septembrie 2020, a admis excepția de necompetență materială, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Maramureș, secția I civilă. Prin sentința civilă nr. 1252 din 9 decembrie 2020, Tribunalul Maramureș, secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale procesuale a secției I civile a Tribunalului Maramureș și a declinat competența de soluționare, în favoarea Tribunalului Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a constatat ivit conflictul negativ de competență și, suspendând cauza, a înaintat dosarul Curții de Apel Cluj în vederea soluționării conflictului. Prin sentința civilă nr. 22/F/CC/2021 din 27 ianuarie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș, secția I civilă. Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Maramureș, secția I civilă, în data de 28 mai 2021, sub nr. x/2020*.

Sentința pronunțată de Tribunalul Maramureș Prin sentința civilă nr. 1560 din 3 noiembrie 2022 pronunțată de Tribunalul Maramureș, secția I civilă a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul A., împotriva pârâtelor Garda Forestieră Cluj și Direcția Silvică Maramureș, care au fost obligate, în solidar, să achite reclamantului suma de 210.616,67 RON cu titlu de despăgubiri, cu dobânda legală ce se va calcula de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la achitarea efectivă, precum și suma de 6317 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 294/A/2023 din 26 octombrie 2023, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins apelurile formulate de apelantele-pârâte Garda Forestieră Cluj și Direcția Silvică Maramureș. A admis, în parte, apelul formulat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 1560/03.11.2022 pronunțate de Tribunalul Maramureș, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a obligat pârâtele Garda Forestieră Cluj și Direcția Silvică Maramureș, în solidar, să achite reclamantului suma de 318.356,53 RON, cu titlu de despăgubiri, cu acordarea dobânzii legale, de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la achitarea efectivă. A menținut celelalte dispoziții care nu sunt contrare prezentei.

Cererea de recurs Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A. și pârâtele Garda Forestieră Cluj și Direcția Silvică Maramureș, căi de atac cu a căror soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. 4.1. Recursul declarat de reclamantul A. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și obligarea intimatelor la plata sumei totale de 733.746,26 RON, precum și a dobânzii legale aferente celor trei componente ale sumei totale, începând cu data întocmirii proceselor-verbale. În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității reglementat de art. 14 C. proc. civ. și dreptul la apărare, pentru că nu a pus în discuție la ultimul termen de judecată, cu ocazia dezbaterilor pe fond, incidența în speță a prevederilor art. 8 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 85/2006, chestiune ce apare doar în cuprinsul deciziei recurate. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că sunt contradictorii considerentele instanței de apel pentru că, deși a reținut fapta ilicită a pârâtei Garda Forestieră de Mediu și faptul că reclamantul nu a avut contract de prestări servicii silvice în perioada 01.01.2017-19.03.2019, a respins totuși despăgubirile pentru întregul prejudiciu produs. Referindu-se la dispozițiile art. 7 și art. 22 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a scutit reclamantele de la repararea integrală a prejudiciului prin aplicarea reducerii cu 50% a despăgubirilor datorate de acestea, soluție care este mai echitabilă decât cea a primei instanțe, care a acordat 28,7% din prejudiciu, dar este nelegală. Astfel, instanța de apel a reținut aplicabilitatea art. 8 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 85/2006, dar a omis reținerea prevederilor art. 33 din Codul silvic care reglementează acel fond de conservare și regenerare a pădurilor, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Nivelul prejudiciului a fost stabilit de personalul silvic, în condițiile legii, cele trei acte de control fiind întocmite de consilieri superiori din cadrul Gărzii Forestiere Cluj, iar aceste acte sunt în vigoare, astfel că instanțele de judecată nu pot să le cenzureze, să refacă calcule ori să micșoreze sumele reținute cu titlu de prejudiciu, de vreme ce actele de control au fost întocmite în deplină cunoștință de cauză de către personalul silvic superior. Întregul prejudiciu aferent celor 9800 cioate (9790 solicitate ca despăgubiri, iar 10 s-au dovedit justificate) s-a datorat lipsei de preluare în pază a pădurii de la Ocolul Silvic Someș Silva către Ocolul Silvic de Stat Șomcuta, așa cum partea a solicitat în mod repetat intimatelor, astfel că reclamantul se consideră îndreptățit să primească despăgubiri atât pentru cele 1356 cioate calificate ca fiind vechi, în valoare de 53.013,09 RON (conform calculelor din pag. 2 a actului de control parțial nr. 598/28.12.2018 a Gărzii Forestiere Cluj), cât și pentru cele 8434 de cioate noi în valoare de 521.294,76 RON (conform calculelor din același act de control). Concluzionând, recurentul a susținut că este îndreptățit a primi despăgubiri nu doar în privința celor 8434 de cioate, cum au stabilit instanțele de fond, și nu doar în privința cotei de 50% din suma rezultată prin calculele efectuate de Garda Forestieră, ci pentru întregul prejudiciu constatat și inventariat cu ocazia întocmirii actului de control și a celor două care au urmat. Cu privire la momentul de la care instanța de apel a stabilit că se acordă dobânda legală, recurentul a susținut că s-a stabilit greșit că se datorează de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la achitarea efectivă, având în vedere decizia nr. 1910/24.11.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, prin care s-a stabilit că "în cazul răspunderii civile delictuale, conform art. 1381 alin. (2) și (3) coroborat cu art. 1535 alin. (1) C. civ., dobânda curge de drept, de la data producerii faptei ilicite, iar nu de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești prin care au fost stabilite despăgubirile civile. Așadar, în privința reparării prejudiciului produs printr-un accident de circulație trebuie avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului, or, acest prejudiciu s-a produs în patrimoniul persoanei păgubite la data producerii accidentului și trebuie reparat chiar cu începere de la această dată." 4.2. Recursul declarat de pârâta Direcția Silvică Maramureș Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată. În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a încălcat normele de drept material cuprinse în art. 10 și art. 12 din Regulamentul de pază al fondului forestier aprobat prin H.G. nr. 1076/2009, apreciind eronat că există raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu, în condițiile în care partea nu avea obligația de a efectua vreun demers în vederea preluării în pază a unei suprafețe pentru care, așa cum reclamantul i-a adus la cunoștință prin adresa nr. x/21.03.2017, exista încheiat contract de administrare cu o altă structură silvică, astfel că suprafața nu se afla în una din ipotezele prevăzute de art. 10 din Regulament. Dispozițiile art. 11 și 12 din Regulamentul de pază a fondului forestier, aprobat prin H.G. nr. 1076/2009, stabilesc că un reprezentant al structurii teritoriale de specialitate din subordinea autorității publice care răspunde de silvicultură, efectuează controlul de fond, în prezența proprietarului sau a unui împuternicit al acestuia, a unui delegat al ocolului silvic care urmează să asigure administrarea sau serviciile silvice, împuternicit de către șeful de ocol, a pădurarului care preia și, după caz, a pădurarului care predă suprafața de fond forestier, în cel mult 30 de zile de la data solicitării. Contrar celor interpretate de Curtea de Apel Cluj cu ocazia analizării dispozițiilor legale (art. 10 și art. 12 din Regulamentul de pază a fondului forestier), în privința lipsei promptitudinii în efectuarea demersurilor pentru preluarea în pază a proprietății reclamantului, recurenta-pârâtă a învederat că nu s-a putut da curs instant cererii reclamantului din luna februarie 2018, din cauza stratului de zăpadă existent în luna respectivă, ceea ce a condus la imposibilitatea identificării cioatelor existente pe suprafața aflată în proprietatea reclamantului. Or, la momentul în care condițiile climatologice au permis identificarea cioatelor, în luna aprilie a anului 2018, pârâta, prin Ocolul Silvic Șomcuta Mare, a solicitat Ocolului Silvic Someș Silva, prin adresa înregistrată sub nr. x/11.04.2018, predarea suprafeței aflate în proprietatea reclamantului, punând în vedere structurii silvice private de a se prezenta la data de 16.04.2018 orele 09:00 în U.P. IV Fersig în vederea predării suprafeței cu vegetație forestieră, proprietatea reclamantului. Instanța a reținut eronat în sarcina pârâtei că a trenat activitatea de preluare a suprafeței reclamantului și a încheierii convenției de preluare în pază, întrucât nu s-a dat curs solicitării formulate de pârâtă (prin Ocolul Silvic Șomcuta Mare), sens în care Ocolul Silvic Someș Silva nu s-a prezentat la data precizată prin adresa anterior invocată, în vederea predării suprafeței, iar prin adresa înregistrată la Direcția Silvică Maramureș sub nr. x/25.04.2018 s-a revenit cu o nouă solicitare în atenția structurii silvice private de a se prezenta la data de 03.05.2018. Instanța de apel nu a luat în considerare și a nesocotit dispozițiile art. 12 din Regulamentul de pază a fondului forestier aprobat prin Hotărârea nr. 1076 din 23 septembrie 2009, având în vedere că Ocolul Silvic Someș Silva nu a dat curs solicitării pârâtelor de a trimite un delegat, conform solicitării din adresa nr. x/25.04.2018 în vederea participării la controlul de fond ce viza predarea suprafeței reclamantului. Dispozițiile legale invocate anterior prevăd că "controlul de fond se efectuează în prezența proprietarului sau a unui împuternicit al acestuia", iar din documentele depuse rezultă că reclamantul l-a mandatat pe numitul B. să participe la controlul de fond, a cărui prezență a fost de doar 7 zile din numărul de 20 zile lucrătoare în luna iunie, respectiv 6 zile în luna iulie, a absentat în lunile august și octombrie, în luna septembrie a fost prezent în teren doar 4 zile, iar în luna noiembrie a participat la inspecție o singură zi. Preluarea în administrare sau în pază a suprafeței terenului forestier proprietatea reclamantului de către Ocolul Silvic Șomcuta Mare nu se putea realiza fară parcurgerea procedurilor stabilite prin art. 10-13 din Anexa la H.G. nr. 1076/2009 pentru aprobarea Regulamentului de pază a fondului forestier, respectiv efectuarea controlului de fond de către reprezentatul Gărzii Forestiere Cluj pe suprafața de fond forestier aflată în proprietatea reclamantului și întocmirea contractului de administrare sau de servicii silvice, care se semnează odată cu procesul-verbal de predare-primire a suprafeței încheiat în baza controlului de fond finalizat. În atare situație, contrar celor interpretate prin decizia recurată, durata controlului în vederea preluării suprafeței reclamantului nu îi poate fi imputată pârâtei, având în vedere că durata controlului a fost cauzată de întinderea suprafeței (73,92 ha) și de necesitatea parcurgerii în întregime a acesteia, prin identificarea, măsurarea și amprentarea tuturor cioatelor aflate pe suprafața în cauză, dar și de imposibilitatea reclamantului de a se prezenta la efectuarea controlului ori de condițiile climatologice care au făcut imposibilă identificarea cioatelor nemarcate până la topirea stratului de zăpadă. Concluzionând, recurenta-pârâtă a susținut că nu îi poate fi imputat faptul că Ocolul Silvic Someș Silva nu a procedat la predarea suprafeței către Ocolul Silvic Șomcuta Mare, ceea ce nici nu declanșează incidența dispozițiilor art. 12 din Regulamentul de pază, cu atât mai mult cât această sarcină îi revenea structurii teritoriale de specialitate din subordinea autorității publice care răspunde de silvicultură și structurii silvice care a avut în pază proprietatea reclamantului, în condițiile în care Direcția Silvică Maramureș a solicitat prin adresa din 05.04.2018, înregistrată la Garda Forestieră Cluj cu nr. 7847/05.04.2018, demararea controlului pe suprafața de pădure, proprietatea reclamantului. 4.3. Recursul declarat de pârâta Garda Forestieră Cluj Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată. În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel, în acord cu prima instanță, a apreciat că fapta ilicită a pârâtei constă în efectuarea cu întârziere a controlului de fond, cu referire la art. 12 din Regulamentul de pază a fondului forestier aprobat prin H.G. nr. 1076/2009, prevederi legale pe care instanța de apel le-a interpretat în sensul că finalizarea controlului de fond se impunea a fi făcută în termen de cel mult 30 zile de la data solicitării și nu inițierea acestuia în intervalul vizat. Ca atare, instanța de apel a făcut o interpretare eronată a dispozițiilor legale incidente prin raportare exclusiv la acest termen cu ignorarea susținerilor pârâtei care a învederat că față de situația concretă, numărul părților implicate, numărul foarte mare de cioate inventariate (9750), condițiile specifice impuse pentru identificarea cioatelor de pe terenul forestier, era imposibilă respectarea unui astfel de termen. A mai arătat că Ocolul Silvic Someș Silva nu a participat la controlul de fond dispus de Garda Forestieră Cluj, deși i s-a solicitat acest lucru, iar reclamantul A. nu a participat la control, ci 1-a mandatat pe B. care a participat sporadic la control, fapt ce rezultă din procesele-verbale întocmite la fața locului. Instanța de apel a stabilit că există un raport de cauzalitate între fapta pârâtei și prejudiciu, întrucât operațiunea de tăiere a avut loc și ulterior expirării termenului de 30 de zile calculat de la data solicitării privind efectuarea controlului de fond, respectiv 05.04.2018. Însă, concluziile instanței de apel sunt contrare prevederilor legale incidente, pentru că se raportează doar la dispozițiile art. 12 din Regulamentul de pază aprobat de H.G. nr. 1076/2009 și ignoră elementele esențiale ale cauzei supuse analizei acesteia, ținand cont de faptul că efectuarea unui control de fond nu golește de substanță obligația ca, pe perioada derulării acestuia cu respectarea sau nu a termenului de 30 de zile, să fie asigurată paza fondului forestier supus controlului. Or, o asemenea obligație nu incumbă pârâtei, iar instanța de apel nu face nicio referire la situația fondului forestier sub aspectul asigurării pazei acestuia în situațiile menționate până la preluarea în administrare de la fostul ocol silvic de către noul ocol silvic după efectuarea controlului de fond. vechiul contract de administrare trebuie socotit încetat ca urmare a retragerii autorizației de funcționare a Ocolului Silvic Someș Silva la data de 19.01.2018 când, prin Decizia DPSS/14074/19.01.2018 emisă de Ministerul Apelor și Pădurilor, a fost retrasă autorizația de funcționare a Ocolului Silvic Someș Silva. Ceea ce se impune însă reținut este faptul că, nici în cazul retragerii autorizației de funcționare, obligația de pază a fondului forestier de către acest ocol silvic nu încetează anterior finalizării controlului de fond efectuat în scopul preluării suprafeței de fond forestier de către un ocol silvic autorizat, concluzie care se desprinde din chiar prevederile art. 12 din Regulamentul de pază aprobat de H.G. nr. 1076/2009 invocate și de către instanța de apel. În continuare, făcând referire la dispozițiile art. 1 și art. 5 din H.G. nr. 1076/2009, recurenta-pârâtă a susținut că paza fondului forestier presupune continuitatea acesteia, astfel că nu i se putea imputa durata excesivă a efectuării controlului, în condițiile în care paza fondului trebuia asigurată de o altă persoană juridică, atât anterior controlului, cât și pe durata acestuia până la momentul preluării suprafeței de către noul ocol silvic. În esență, paza fondului forestier trebuia asigurată de către Ocolul Silvic Someș Silva în mod continuu până la predarea acestuia către noul ocol silvic, în condițiile în care Ocolului Silvic Someș Silva i-a fost retrasă autorizația de funcționare întrucât acesta a încheiat cu proprietarul fondului forestier un contract de prestări servicii silvice începând cu data de 01.07.2014. Ca urmare a contractului încheiat și văzând dispozițiile legale incidente, Ocolul Silvic Someș Silva putea proceda la predarea suprafeței de pădure doar pe baza unui control de fond, indiferent de modalitatea de încetare a contractului, până la momentul respectiv, răspunderea pentru prejudiciile cauzate ca urmare a unei paze deficitare revenind acestuia. Încetarea pazei de către ocolul silvic, în mod unilateral, fără a se realiza predarea suprafeței de pădure sau exercitarea unei activități de pază deficitară nu-l exonerează pe aceasta de răspundere, având în vedere dispozițiile art. 3, art. 6 și art. 14 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic. Raportat la art. 10-12 din Regulamentul de pază a fondului forestier aprobat prin H.G. nr. 1076/2009, Ocolul Silvic Someș Silva avea o obligație legală de asigurare a pazei fondului forestier până la încheierea de către proprietar a unui alt contract de prestări servicii silvice cu o altă structură silvică și/sau predarea-preluarea suprafeței aflate în pază, această obligație fiind transferată asupra sa în momentul preluării în pază a pădurii și subzistă până la data predării întrucât aceasta a devenit deținătoare de fond forestier în temeiul prevederilor pct. 14 al Anexei 1 la Legea 46/2008. Prin urmare, prejudiciul cauzat de executarea necorespunzătoare a obligației de a asigura paza și integritatea fondului forestier este culpa exclusivă a prestatorului, fiind consecința directă a modului defectuos în care acesta și-a îndeplinit obligațiile, iar instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material, motiv pentru care partea a considerat că se impune admiterea recursului. Privitor la despăgubirile acordate de instanța de apel, în cuantum de 318.365,53 RON, recurenta-pârâtă a susținut că intanța a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale incidente, respectiv art. 8 alin. (1) și (2) lit. b) din O.U.G. nr. 85/2006 și art. 105 din Legea nr. 46/2008, când a reținut că prin actele de control efectuate, pentru numărul de 8434 cioate s-a identificat valoarea de 521.294,76 RON, pentru numărul de 161 cioate valoarea de 43.695 RON, iar pentru numărul de 3452 cioate valoarea de 115.374,61 RON, totalizând suma de 636.713.065, iar în condițiile în care proprietarului pădurii în care s-a produs paguba i se cuvine 50% din despăgubiri, reclamantul ar fi îndreptățit să primească suma de 318.356,53 RON. Concluzionând, recurenta a susținut că aceste sume, stabilite prin actele de control, reprezintă valoarea prejudiciului care, potrivit pct. 33 din anexa 1 la Legea nr. 46/2008 și art. 105 din Legea nr. 46/2008, are două componente: paguba produsă pădurii sau vegetației forestiere din afara fondului forestier național, componentă evaluabilă ca valoare materială și valoarea funcțiilor pădurii nerealizate, componentă care se evaluează convențional, în funcție de valoarea pagubei produse pădurii, în condițiile art. 105 alin. (2 2 ) din Legea nr. 46/2008. Or, potrivit art. 8 din O.U.G. nr. 85/2006, proprietarului pădurii i se cuvine doar un procent de 50% din contravaloarea pagubelor evaluate, și nu din valoarea funcțiilor pădurii nerealizate, care potrivit prevederilor art. 105 alin. (4) din Legea nr. 46/2008 sunt destinate integral fondului de ameliorare a fondului funciar cu destinație silvică.

Apărările formulate în cauză În 20 februarie 2024, recurentul-reclamant a depus întâmpinare la recursurile declarate de pârâte, prin care a solicitat respingerea, ca nefondate. Cu privire la critica recurentei-pârâte Garda Forestieră Cluj privind încălcarea art. 12 din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 1076/2009, a susținut că, în realitate, se critică neluarea în considerare de către instanța de apel a unor stări de fapt și își invocă propria culpă în nerespectarea termenului prevăzut de lege, aspecte care nu pot fi valorificate în fața instanței de recurs. Referitor la aplicabilitatea art. 8 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 85/2006, a arătat că își susține punctul de vedere exprimat prin recursul propriu, iar reducerea de către instanța de apel a cuantumului despăgubirilor datorate de recurente s-a făcut prin analogie, iar nu prin aplicarea unui text legal direct aplicabil, dar și cu neobservarea prevederilor legale incidente. Astfel, s-a constatat aplicabilitatea prevederilor art. 8 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 85/2006, care se referă la fondul de conservare și regenerare a pădurilor, cu toate că starea de fapt dedusă judecății face acele prevederi inaplicabile. În 26 februarie 2024, recurenta-pârâtă Garda Forestieră Cluj a depus întâmpinare la recursul reclamantului, solicitând respingerea, ca nefondat, iar în 3 martie 2024 a depus răspuns la întâmpinarea reclamantului. Prin întâmpinare, a susținut că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (1) și (2) lit. b) din O.U.G. nr. 85/2006 și art. 105 din Legea nr. 46/2008, dar nu în sensul celor arătate de recurent, ci în sensul expus de recurenta-pârâtă în cererea de recurs și reluat în întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Înalta Curte constată că au fost deduse spre analiză recursul declarat de recurentul-reclamant și recursurile declarate de recurentele-pârâte, iar parte din criticile formulate vizează aceleași aspecte, astfel că vor fi grupate criticile similare și analizate în cadrul unor considerente comune. II.1. Printr-o primă critică, circumscrisă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității reglementat de art. 14 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a pus în discuție, la ultimul termen de judecată, chestiunea ce ține de incidența în cauză a prevederilor art. 8 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 85/2006. Astfel, recurentul a învederat că acest text legal se regăsește în motivarea instanței de apel, însă nu a fost pus în discuția părților, ceea ce în opinia părții atrage nulitatea hotărârii recurate. Înalta Curte constată că, deși critica recurentului-reclamant se circumscrie motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., punând în discuție o pretinsă încălcare a normelor de procedură ce reglementează dreptul la apărare și principiul contradictorialității procesului civil, este nefondată. Demersul judiciar, astfel cum a fost configurat prin elementele cererii de chemare în judecată și supus judecății instanțelor de fond, are ca obiect solicitarea reclamantului de anulare a două adrese, emise sub nr. x/24.06.2019, de pârâta Garda Forestieră Cluj, respectiv nr. 9841/29.05.2019, de pârâta Direcția Silvică Maramureș, precum și obligarea pârâtelor la plata unor despăgubiri bănești, menite să acopere prejudiciul suportat prin tăierea și furtul unor arbori de pe suprafețele de pădure aflate în proprietatea sa privată, reclamantul susținând că pârâtele sunt culpabile pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat prin tăierea și furtul arborilor din pădurea aflată în proprietatea sa privată, întrucât nu au asigurat serviciile silvice de pază în această pădure, iar inactivitatea pârâtelor este cauza prejudiciului produs, ele fiind culpabile de încălcarea dispozițiilor art. 10 și art. 16 din Codul silvic. Prima instanță a admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat pârâtele la plata, în solidar, către reclamant a sumei de 210.616,67 RON cu titlu de despăgubiri, cu dobânda legală ce se va calcula de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la achitarea efectivă, reținând, în esență, că pârâtele și-au îndeplinit cu întârziere atribuțiile care le reveneau conform legii (efectuarea controlului de fond, predarea respectiv, preluarea în pază a pădurii reclamantului), iar faptele acestora le angajează răspunderea civilă solidară, conform art. 1382 C. civ.. Cu privire la prejudiciu, a apreciat prima instanță că nu se poate determina în conformitate cu prevederile art. 51 alin. (2 1 ), art. 105 din Legea nr. 46/2008 sau O.U.G. nr. 85/2006, deoarece aceste modalități vizează alte tipuri de prejudicii materiale, iar reclamantul este îndreptățit la compensarea prejudiciului suferit urmare a neefectuării de către pârâte cu celeritate a tuturor demersurilor necesare pentru preluarea în pază a pădurii proprietatea reclamantului, neasigurării serviciilor silvice, prejudiciu ce corespunde prețului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, stabilit prin art. II din Legea nr. 265/2017. În apel, prin decizia recurată, cu privire la apelul reclamantului, instanța a obervat că prima instanță a plecat de la premisa inaplicabilității prevederilor art. 51 alin. (2 1 ), art. 105 din Legea nr. 46/2008 și a O.U.G. nr. 85/2006, și în acest sens a apreciat că un punct de reper în identificarea dispozițiilor legale incidente în materia calculului despăgubirilor este reprezentat de art. 8 din O.U.G. nr. 85/2006 care relevă intenția legiuitorului de a acorda despăgubiri în proporție de 50% proprietarului pădurii în care s-a produs paguba. Revenind la critica formulată de recurentul-reclamant, se observă, contrar argumentelor acestuia, că instanța de apel nu avea obligația de a pune în dezbaterea părților aspectele de drept pe baza cărora a argumentat soluția pronunțată și a realizat analiza juridică în cauză, acestea fiind de esența considerentelor deciziei judecătorului cauzei și a rolului instanței de judecată în înfăptuirea justiției, anume soluționarea litigiului conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, astfel cum stabilește art. 22 alin. (1) din C. proc. civ. Mai mult decât atât, împrejurările de fapt la care s-au raportat, deopotrivă, pretențiile afirmate, apărările corelative, probatoriul propus și administrat, precum și dezbaterile contradictorii, au vizat și dispozițiile din O.U.G. nr. 85/2006, precum și chestiunea litigioasă a suportării de către proprietar a valorii de 50% din contravaloarea pagubei. În acest sens, chiar instanța de apel a menționat în cuprinsul deciziei că aplicabilitatea dispozițiilor O.U.G. nr. 85/2016, cu modificările ulterioare, a fost în mod expres reținută și valorificată prin procesul-verbal nr. x/15.01.2019 de constatare a faptelor ce pot fi calificate ca infracțiuni. Potrivit acestui proces-verbal aflat la dosarul primei instanțe, ce face referire la dispozițiile O.U.G. nr. 85/2006, valoarea prejudiciului se stabilește prin însumarea valorii pagubei produse pădurii cu valoarea funcțiilor pădurii nerealizate, iar în temeiul art. 8 alin. (5) din O.U.G. nr. 85/2006 se impune ca jumătatea pagubelor să se suporte de proprietar. Prin urmare, nu se poate susține cu temei că decizia instanței de apel ar fi nesocotit principii fundamentale ale procesului civil, precum contradictorialitatea și dreptul la apărare, prevăzute de art. 13 și 14 din C. proc. civ., decizia recurată fiind una legală sub acest aspect. Prin cea de-a doua critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., reclamantul a considerat ca fiind contradictorii considerentele instanței de apel, întrucât deși a reținut fapta ilicită a pârâtei Garda Forestieră Cluj, a aplicat procentul de 50% despăgubirilor acordate. Reiese că recurentul-reclamant este practic nemulțumit de reducerea la jumătate de către instanța de apel a cuantumului despăgubirilor stabilite, considerând că este îndreptățit la contravaloarea integrală atât a celor 1356 cioate calificate ca fiind vechi (în valoare de 53013,09 RON), cât și a celor 8434 cioate noi (în valoare de 521.294,76 RON) avute în vedere de către instanțele de fond, și nu doar a cotei de 50% din suma rezultată. Acestă critică va fi analizată din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., întrucât pune în discuție o pretinsă contradictorialitate a considerentelor deciziei recurate prin care s-a stabilit valoarea despăgubirilor, dar și încălcarea de către instanța de apel a normelor de drept material în stabilirea algoritmului de calcul al prejudiciului. Critica este nefondată, în cauză neputându-se reține o motivare contradictorie a instanței de apel de natură a nu susține soluția pronunțată, hotărârea atacată fiind motivată în fapt și în drept cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Înalta Curte reține că, raportat la dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., contradicția la care se referă norma citată, atunci când privește doar argumentele instanței de judecată, trebuie să fie una de natură să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situații întâlnindu-se, exempli gratia, atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele, netemeinicia, sau atunci când se reține caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc. Analizând decizia recurată, se observă că instanța de apel, urmare a constatării ca fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtelor, a examinat apelul reclamantului, observând că acesta a criticat modul de calcul al despăgubirilor stabilite de prima instanță. Astfel, în identificarea despăgubirilor a reținut că textul art. 8 din O.U.G. nr. 85/2006 relevă intenția legiuitorului de a acorda despăgubiri în cuantum de 50% proprietarului pădurii în care s-a produs paguba. Recurentul-reclamant susține, în esență, că odată ce s-a stabilit atragerea răspunderii delictuale a pârâtelor, acestea ar fi trebuit să fie obligate la repararea întregului prejudiciu, și nu doar a unei cote de 50% din acesta. Or, repararea prejudiciului nu se poate face cu ignorarea dispozițiilor speciale în materie, avute în vedere de către instanța de apel, dar și de către organele de control la încheierea procesului-verbal de constatare a faptelor ce pot fi calificate ca infracțiuni. Prin urmare, considerentele instanței de apel nu sunt contradictorii, ci complementare în susținerea soluției pronunțate, motivarea deciziei recurate fiind una clară, structurată și coerentă, în acord cu prevederile legale aplicabile cauzei. Faptul că susținerile recurentului nu sunt în acord cu raționamentul expus de instanța de apel nu poate echivala însă cu o motivare contradictorie, fiind posibil controlul hotărârii în calea de atac a recursului datorită considerentelor specifice, expuse în acord cu exigentele impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ. II.2. În ceea ce privește critica reclamantului privind modul de aplicare a dispozițiilor art. 8 din O.U.G. nr. 85/2006, se observă că este comună cu critica recurentei-pârâte Garda Forestieră Cluj, astfel că vor fi analizate împreună. Printr-o primă critica circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că, privitor la despăgubirile acordate, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 8 alin. (1) și (2) lit. b) din O.U.G. nr. 85/2006 și a art. 105 din Legea nr. 46/2008 atunci când a apreciat că proprietarului pădurii i se cuvin 50% din despăgubiri, în condițiile în care valoarea prejudiciului are două componente, potrivit art. 33 din anexa 1 la Legea nr. 46/2008 și art. 105 din Legea nr. 46/2008, respectiv paguba produsă pădurii sau vegetației forestiere din afara fondului forestier național, componentă evaluabilă ca valoare materială și valoarea funcțiilor pădurii nerealizate, componentă care se evaluează convențional, în funcție de valoarea pagubei produse pădurii, în condițiile art. 105 alin. (2) indice 2 din Legea nr. 46/2008. Astfel, recurenta-pârâtă pretinde că, potrivit art. 8 din O.U.G. nr. 85/2006, proprietarului pădurii i se cuvine doar un procent de 50% din contravaloarea pagubelor evaluate, și nu din valoarea funcțiilor pădurii nerealizate, care potrivit prevederilor art. 105 alin. (4) din Legea nr. 46/2008 sunt destinate integral fondului de ameliorare a fondului funciar cu destinație silvică. Critica este nefondată, dispozițiile de drept material fiind corect aplicate și interpretate de către instanța de apel. Instanța de apel a reținut corect incidența dispozițiilor art. 8 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 85/2006 privind stabilirea modalităților de evaluare a pagubelor produse vegetației forestiere din păduri și din afara acestora, potrivit cu care: "1) Contravaloarea pagubelor evaluate în condițiile art. 7 se încasează după cum urmează: a) de către persoana juridică care realizează paza pădurii, dacă paza nu este asigurată printr-un ocol silvic; b) de către ocolul silvic care asigură administrarea sau serviciile silvice, dacă acesta asigură și paza pădurii. (2) Sumele încasate cu titlu de despăgubiri în conformitate cu prevederile alin. (1) au următoarele destinații: a) se fac integral venit la fondul de conservare și regenerare a pădurilor, constituit în conformitate cu prevederile art. 63 din Legea nr. 26/1996 - Codul silvic, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 8 1 din Ordonanța Guvernului nr. 96/1998 privind reglementarea regimului silvic și administrarea fondului forestier național, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cazul despăgubirilor pentru pagubele produse pădurilor proprietate publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale, după caz; b) se fac venit în cuantum de 50% la fondul de conservare și regenerare a pădurilor, constituit în conformitate cu prevederile art. 8 1 din Ordonanța Guvernului nr. 96/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru pădurile proprietate privată; restul de 50% se acordă proprietarului pădurii în care s-a produs paguba, dacă acesta are asigurate serviciile silvice/administrarea pădurii în condițiile legii." Totodată, potrivit art. 105 alin. (2) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, Valoarea prejudiciului prevăzut la alin. (1), produs prin fapte care constituie infracțiuni sau contravenții, se stabilește prin însumarea valorii pagubei produse pădurii cu valoarea funcțiilor pădurii nerealizate. Analizând sistematic prevederile legale menționate, alăturat celor din Codul silvic care recunosc dreptul titularului pădurii private la despăgubire, este adevărat că valoarea prejudiciului cuprinde două componente, cele indicate de părți, dar este lesne de dedus că distribuirea sumelor conform O.U.G. nr. 85/2006 este doar o chestiune de destinație a sumelor, de simplă virare, și nu lezează dreptul material la despăgubire al proprietarului de pădure. Astfel, se observă din lecturarea deciziei atacate că instanța de apel a stabilit doar care este dreptul la despăgubiri ce se cuvine proprietarului pădurii potrivit legii și a aplicat procentul de 50 % cuantumului acestei pagube, fără a face referire la împrejurarea că valoarea respectivă ar conține sau nu și fondul de regenerare. În acest sens, se desprinde concluzia că această critică potrivit cu care valoarea despăgubirii înglobează și a doua componentă este o chestiune de temeinicie pentru că din cuprinsul deciziei recurate nu reise că instanța de apel s-ar fi raportat și la fondul de regenerare ca să se poată contura o eventuală critică de nelegalitate. Întreg raționamentul instanței a vizat îndreptățirea reclamantului la o valoare de 50 % din paguba evaluată, ceee ce este în acord cu dispozițiile legale în materie. Prin urmare, în condițiile în care soluția asupra cuantumului despăgubirilor a fost motivată în mod coerent, exhaustiv și nu s-a făcut dovada încălcării unor texte de lege în cadrul acestui demers, Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile recurenților, câtă vreme aprecierea instanței de apel asupra cuantumului daunelor materiale nu poate constitui o critică de nelegalitate ce poate fi supusă spre analiză instanței de recurs. II.3. Printr-o altă critică, comună, recurentele-pârâte au susținut încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 10 și art. 12 din Regulamentul de pază a fondului forestier aprobat prin H.G. nr. 1076/2009. Critica este nefondată și va fi analizată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu mențiunea că nu este posibil a fi reevaluat probatoriul ce a fost analizat de instanțele ierarhic inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situației de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privința probelor administrate la judecata în fond. Împrejurarea că recurentele au formulat critici care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor și respectiv a situației de fapt, nu poate determina legala învestire a instanței de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale enunțate în precedent și a întinderii dreptului ce îi este conferit prin lege de a deduce judecății în recurs, aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate prin art. 488 C. proc. civ. Prin critica formulată, recurentele-pârâte urmăresc exonerarea de răspunderea civilă delictuală ce li s-a imputat, susținând că terenul reclamantului nu se afla în ipotezele prevăzute de art. 10 din Regulament pentru că exista un contract încheiat cu o structură silvică privată, iar controlul de fond reglementat de art. 12 din Regulament a fost întârziat din cauza condițiile meteo și de atitudinea reclamantului, aspecte care nu pot fi puse în sarcina pârâtelor. Instanțele de fond au reținut că fapta ilicită a pârâtei Garda Forestieră Cluj constă în efectuarea cu întârziere a controlului de fond (prevăzut de art. 12 din Regulament), iar fapta ilicită a pârâtei Direcția Silvică Maramureș se materializează în îndeplinirea cu întârziere a atribuțiilor prevăzute de art. 10 din Regulament constând în preluarea cu întârziere în pază a terenului cu vegetație forestieră proprietatea reclamantului, ignorarea solicitărilor de preluare în pază aferente anului 2017, lipsa promptitudinii în efectuarea demersurilor pentru preluarea în pază în raport de cererea reclamantului din luna februarie a anului 2018, trenarea încheierii convenției de preluare în pază, în condițiile în care contractul s-a încheiat în data de 19.03.2019 (controlul de fond finalizându-se încă din luna decembrie 2018). Or, aceste argumente ale pârâtelor nu sunt de natură să le exonereze de răspundere în condițiile în care art. 12 din Anexa la H.G. nr. 1076/2009 nu instituie excepții pentru nerespectarea termenului de 30 de zile pentru efectuarea controlului de fond, iar art. 12 din H.G. nr. 1076/2009, stipulează clar că încălcarea prevederilor prezentei hotărâri atrage, după caz, răspunderea disciplinară, civilă, contravențională sau penală a persoanei vinovate, potrivit reglementărilor legale în vigoare, fără a se realiza vreo distincție în privința dispoziției nerespectate. Prin urmare, instanțele de fond au apreciat corect asupra îndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtelor, în sensul că faptele ilicite sunt cele descrise în cele ce precedă, raportul de cauzalitate dintre faptele ilicite omisive ale pârâtelor și prejudiciu este direct, iar vinovăția rezultă din împrejurarea că cele două pârâte nu au prevăzut eventualitatea prejudicierii reclamantului, deși rezonabil o puteau face. III.4. Recurentul-reclamant a criticat decizia instanței de apel și sub aspectul modului de soluționare a cererii de acordare a dobânzii legale, susținând, în esență, că în mod greșit s-a stabilit ca dobânda să fie achitată de la data rămânerii definitive a hotărârii, având în vedere decizia nr. 1910/24.11.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, unde s-a reținut că dobânda se datorează de la data producerii faptei ilicite, iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii. Critica este nefondată, cu mențiunea că decizia invocată de recurentul-reclamant este una de speță, așadar nu este una pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept sau de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, din cadrul instanței supreme, pentru a fi obligatorie pentru instanțe, ci fiecare decizie trebuie înteleasă în contextul cauzei în care a fost pronunțată și a situației de fapt apreciate de instanța care o judecă. În realitate, motivul de recurs aduce în discuție o pretinsă afectare a dreptului părților la un proces echitabil, în componenta care vizează imperativul unei jurisprudențe unitare. Din acest unghi de analiză, Înalta Curte are a observa că în sistemul de drept românesc jurisprudența nu constituie izvor de drept, instanțele judecătorești nefiind ținute de soluțiile pronunțate anterior de alte instanțe, iar hotărârile judecătorești au aplicabilitate numai la speță, efectele lor neputând fi extinse la cauze similare cu care instanțele au fost învestite. Revenind la analiza acestei ultime critici formulate de recurentul-reclamant, se reține că potrivit art. 1.386 alin. (1) C. civ., repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situației anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putință ori dacă victima nu este interesată de reparația în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părților sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, la stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului. Daunele moratorii în cazul obligațiilor bănești sunt reglementate prin dispozițiile art. 1535 alin. (1) C. civ. (text situat în secțiunea a 4-a din capitolul II "Executarea silită a obligațiilor" al titlului V, intitulat "Executarea obligațiilor", din Cartea a V-a a C. civ.) care prevede că: în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În conformitate cu dispozițiile art. 1.381 alin. (2) și (3) din C. civ., dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă nu poate fi valorificat imediat, acestuia fiindu-i aplicabile, de la data nașterii sale, toate dispozițiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea și stingerea obligațiilor. Corelând dispozițiile legale anterior citate, rezultă că, în regulă generală, dreptului la reparație prin plata unei despăgubiri îi sunt aplicabile, de la data producerii prejudiciului, dispozițiile art. 1535 C. civ., daunele moratorii fiind datorate de la scadență, adică de la data producerii prejudiciului. Cu toate acestea, pentru că, în speță, s-a pus în discuție însăși existența dreptului la despăgubire, se reține că dobânda se datorează de la momentul la care cuantumul despăgubirii s-a stabilit prin hotărâre judecătorească, instanța având un rol covârșitor în determinarea pagubei, fiind rezultatul aprecierii efectuate asupra elementelor de fapt și a probelor în operațiunea de cuantificare a prejudiciului. În considerarea acestor argumente, având în vedere că, în cauză, despăgubirea cuvenită recurentului a fost stabilită în procesul pendinte, Înalta Curte constată că în mod corect instanțele de fond au reținut că dobânda legală penalizatoare este datorată de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care pârâtele au fost obligate la plata despăgubirilor, și nu de la data întocmirii proceselor-verbale de control, cum eronat susține recurentul. Pentru aceste considerente, constatând că sunt nefondate, în ansamblul lor, criticile formulate de recurentul-reclamant și de recurentele-pârâte, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate în cauză.