ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1817/2025

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1817/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 3 decembrie 2025

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 11 ianuarie 2016 pe rolul Tribunalului Maramureș, reclamantele A. și A. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtele DIRECȚIA SILVICĂ MARAMUREȘ, OCOLUL SILVIC DRAGOMIREȘTI, S.C. B. S.R.L. și GARDA FORESTIERĂ CLUJ, să constatate: nulitatea absolută parțială a contractului de administrare nr. x din 26.01.2007, încheiat între Direcția Silvică Baia Mare și C., respectiv a art. 4. Cap III din contract:

"prezentul contract intră în vigoare la data semnării sale de către părți, respectiv 29.01.2007 și este valabil până la data de 31.12.2007"; să constate nulitatea absolută a contractului de asigurare a serviciilor silvice pentru păduri proprietate privată, persoane fizice nr. 1751/29.06.2007 și a actului adițional la contract; cu cheltuieli de judecată.

Prin precizarea de acțiune, reclamantele au solicitat instanței: rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare mobiliară autentificat sub numărul x/02.04.2007, încheiat între antecesorul acestora și pârâta de rând 3, cu consecința repunerii părților în situația anterioară; obligarea pârâtelor de rând l, 2 și 3 la predarea suprafeței de fond forestier de 146 ha situată în UP VII Țibău, UA 90A, 91A, 93A, 93B, prin întocmirea unui proces-verbal de predare-primire a acestei suprafețe de fond forestier, ca urmare a efectuării unui control de fond.

Prin sentința civilă nr. 855 din 26 iulie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2016 de Tribunalului Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta GARDA FORESTIERĂ CLUJ și s-a respins acțiunea formulată de reclamantele A. și A., în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.

S-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor și excepția lipsei de interes, excepții invocate de pârâta DIRECȚIA SILVICĂ MARAMUREȘ.

S-a respins excepția lipsei de interes a intervenitului principal D., excepție invocată de pârâta DIRECȚIA SILVICĂ MARAMUREȘ.

S-a admis în parte cererea adițională, astfel cum a fost precizată prin notele scrise depuse la termenul din 30.01.2020, formulată de reclamante, în contradictoriu cu pârâtele DIRECȚIA SILVICĂ MARAMUREȘ, OCOLUL SILVIC BORȘA, OCOLUL SILVIC DRAGOMIREȘTI și S.C. B. S.R.L.

S-a admis cererea de intervenție principală formulată de intervenientul D., în contradictoriu cu reclamantele și cu pârâtele.

Au fost obligate pârâtele DIRECȚIA SILVICĂ MARAMUREȘ, OCOLUL SILVIC BORȘA, OCOLUL SILVIC DRAGOMIREȘTI și S.C. B. S.R.L. să procedeze la predarea în favoarea intervenientului D. a suprafeței de fond forestier de 146 ha situată în UP VIII Țibău, Ua. 90A, 91 A, 93A și 93 B, prin întocmirea unui proces-verbal de predare primire a suprafeței de fond forestier, ca urmare a efectuării unui control de fond.

S-a respins ca prescrisă acțiunea în rezoluțiunea contractului de vânzare- cumpărare autentificat sub nr. x/2.04.2007, formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.

S-au respins ca neîntemeiate petitele din cererea introductivă, având ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a contractului de administrare nr. x/26.01.2007, încheiat între defunctul C. și pârâta DIRECȚIA SILVICĂ MARAMUREȘ și constatarea nulității absolute a contractului de asigurare a serviciilor silvice pentru păduri proprietate privată, persoane fizice, nr. 1751/29.06.2007 și a actului adițional la acest contract.

Au fost obligate pârâtele DIRECȚIA SILVICĂ MARAMUREȘ și S.C B. S.R.L. să plătească reclamantei A. cheltuieli de judecată în cuantum de 3.877 RON, reprezentând onorariu de avocat și cheltuieli de transport, reduse potrivit art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 196 din 22 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, au fost respinse apelurile declarate de DIRECȚIA SILVICĂ MARAMUREȘ și S.C. B. S.R.L.

A fost admis apelul declarat și completat de A. și A. împotriva încheierii de ședință din 14.02.2019 și a sentinței civile nr. 855 din 26 iulie 2022, pronunțate de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. x/2016, care au fost schimbate în parte, în sensul că: a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei GARDA FORESTIERĂ CLUJ; a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune privind rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02.04.2007, invocată de pârâtele GARDA FORESTIERĂ CLUJ și S.C. B. S.R.L.; s-a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de administrare nr. x/26.01.2007, doar cu privire la art. 4 cap. III din contract (durata contractului); s-a constatat nulitatea absolută a contractului de asigurare a serviciilor silvice pentru păduri proprietate privată, persoane fizice nr. 1751/29.06.2007 și a actului adițional la acest contract; s-a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02.04.2007, încheiat între C. și S.C. B. S.R.L., cu consecința repunerii părților în situația anterioară.

Au fost menținute dispozițiile sentinței apelate care nu contravin prezentei hotărâri.

A fost respinsă cererea apelantei S.C. B. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâtele GARDA FORESTIERĂ CLUJ, DIRECȚIA SILVICĂ MARAMUREȘ, S.C. B. S.R.L. au formulat cereri de recurs.

În susținerea recursului declarat, pârâta GARDA FORESTIERĂ CLUJ arată că, referitor la legitimarea sa procesuală, instanța de apel a reținut că, deși este terț față de raporturile convenționale în litigiu, dispozițiile art. 6 din Regulamentul adoptat prin H.G. nr. 954/2002, prevederi legale imperative, instituie obligația sa de înregistrare și verificare a contractelor de tipul celor examinate în prezenta cauză.

Recurenta-pârâtă susține că actul juridic reprezentat de contractul de asigurare a serviciilor silvice nr. 1751/29.06.2007 nu a fost înregistrat, deoarece nu a fost depus pentru înregistrare de către cei care aveau această obligație. De altfel, Regulamentul adoptat prin H.G. nr. 954/2002 prevede doar înregistrarea contractelor de administrare prevăzute la art. 2, nu și a contractelor de asigurare a serviciilor silvice.

Așadar, nu se poate pune problema verificării legalității contractului de asigurare a serviciilor silvice nr. 1751/29.06.2007, dacă acesta nu a fost depus la instituție.

Mai arată recurenta-pârâtă că instanța de apel a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de administrare nr. x/26.01.2007, încheiat între Direcția Silvică Baia Mare și C., doar cu privire la art. 4 cap. III din contract (durata contractului) și nulitatea absolută a contractului de asigurare a serviciilor silvice pentru păduri proprietate privată, persoane fizice nr. 1751/29.06.2007 și a actului adițional la acest contract, încheiat între Direcția Silvică și S.C. B. S.R.L și a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02.04.2007, încheiat între C. și S.C. B. S.R.L., cu consecința repunerii părților în situația anterioară. Or, Garda Forestieră Cluj nu a avut calitatea de parte în contractele mai sus menționate, nu a participat ca titulară de drepturi și obligații în cadrul raporturilor juridice născute în temeiul contractelor atacate, astfel încât nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivele recursului declarat de recurenta-pârâtă DIRECȚIA SILVICĂ MARAMUREȘ sunt următoarele:

Prealabil, recurenta-pârâtă invocă. în temeiul prevederilor art. 431 alin. (2), raportat la art. 430 alin. (2) și (4) și la art. 432 C. proc. civ., excepția autorității de lucru judecat, în raport de efectul pozitiv al lucrului judecat, din perspectiva chestiunii litigioase tranșate ce a stat la baza soluției adoptate prin decizia civilă nr. 643 din 7 mai 2015 a Curții de Apel Cluj, pronunțată în dosar nr. x/2013, în temeiul considerentelor pe care aceasta se sprijină, respectiv: încetarea la data de 31.12.2007 a contractului de administrare nr. x/26.01.2007, încheiat între defunctul C. și pârâta-recurentă Direcția Silvică Maramureș, ca efect al ajungerii la termen.

În temeiul art. 413 alin. (1) Cod procedură civilă, raportat la art. 494 și art. 432 din același cod, solicită suspendarea judecății recursului, până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. x/2013, respectiv a dosarului nr. x/2021, aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că nelegal s-a reținut existența nulității absolute a celor două contracte, ca efect al aplicării greșite a normelor de drept material.

Cu privire la contractul de administrare nr. x/26.01.2007, nulitatea absolută parțială a fost nelegal constată ca efect al neaplicării în apel a normelor materiale, respectiv a dispozițiilor privind nulitatea contractelor, prevăzută de art. 948 C. civ. de la 1864, în vigoare la data încheierii contractelor din litigiu, în considerarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) și (3) din noul C. civ., regăsite și în art. 3 și 4 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cât și a dispozițiilor art. 102 alin. (1) din aceeași lege.

Recurenta-pârâtă precizează că, la data încheierii contractelor, proprietarul fondului forestier avea doar obligația asigurării serviciilor silvice, prin urmare încheierea unui contract de administrare, nu era impusă acestuia de legiuitor, dreptul de opțiune fiind exprimat la încheierea acestuia, în considerarea îndeplinirii obligației legale de asigurare a serviciilor silvice, ce erau o "componentă" a contractului de administrare, conform art. 2 lit. e) din O.U.G. nr. 139/2005.

În susținerea aceleiași critici de nelegalitate, recurenta-pârâtă invocă încălcarea normelor speciale silvice expres reținute prin prevederile art. 2 ale contractului nr. x/26.01.2007, a cărui nulitate s-a constatat, prin neraportarea acestora la normele materiale din vechiul C. civ. privind obligațiile alternative ale debitorului proprietar al fondului forestier, prevăzute de art. 1.026, art. 1.027, art. 1.028 C. civ., cu consecința calificării greșite atribuită nulității absolute a contractului, fără ca instanța să uzeze de dreptul conferit prin prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susține, de asemenea, că în mod nelegal s-a reținut nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 4 cap. III din contractul nr. x/26.01.2007, privind durata contractului, întrucât nu este o nulitate absolută, nefiind expres prevăzută de lege, nefiind nici o nulitate virtuală.

Potrivit recurentei-pârâte, sancțiunea nulității a fost nelegal aplicată, întrucât proprietarul fondului forestier și-a îndeplinit obligația de a asigura serviciile silvice, în modalitatea alternativă a cărei alegere i-a aparținut, fiindu-i atribuită prin lege, atât timp cât avea legal un drept de a încheia contractul cu un ocol silvic de stat sau privat conform prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 483/2006, raportat la prevederile art. 4 din O.U.G. nr. 139/2005, în modalitatea încheierii unui contract de administrare sau a unui contract de asigurare a serviciilor silvice. Acest drept rezultă expres din prevederile art. 3 și art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 139/2005 și art. 3 din H.G. nr. 483/2006.

Atât timp cât scopul dispozițiilor legale reținute a fi încălcate, respectiv a celor prevăzute de art. 17 din O.G. nr. 96/1998, art. 18 din Codul silvic, forma în vigoare la data perfectării convenției, respectiv art. 3 alin. (4) din H.G. nr. 954/2002 a fost atins prin încheierea contractului de asigurare a serviciilor silvice nr.

1751/29.06.2007, în condițiile prevăzute de art. 2 lit. e), art. 3 și art. 8 din O.U.G. nr. 139/2005 privind administrarea pădurilor din România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 38/2006, precum și Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 139/2005, aprobat prin H.G. nr. 483/2006, norme legale omise a fi analizate de instanța de apel, nulitatea absolută a contractului x/26.01.2007 nu putea fi reținută. Pe de o parte, întrucât nu rezultă din normele legale invocate, iar pe de altă parte, interesul public general a fost efectiv ocrotit în modalitatea expres prevăzută de legiuitor prin contractele succesiv încheiate, pe durate determinate, convenite de părți cu respectarea libertății contractuale, în care, în mod nelegal instanța a intervenit.

Cu privire la contractul de asigurare a serviciilor silvice nr. 1751/29.06.2007, recurenta-pârâtă susține că nulitatea absolută a fost constată ca efect al aplicării greșite într-o modalitate extinsă și lipsită de orice suport legal a normelor materiale speciale ce reglementează contractul de administrare, respectiv a prevederilor art. 3 alin. (2) din Anexa I a H.G. nr. 954/2002, ce impuneau forma autentică doar acestui tip de contract, nu și contractului de asigurare a serviciilor silvice, aceste contracte fiind distincte, așa cum rezultă din definirea explicită dată prin art. 3 și art. 4 din Anexa 1 a H.G. nr. 483/2006, respectiv din art. 2 alin. (1) lit. a) și e) din O.U.G. nr. 139/2005.

Recurenta-pârâtă invocă nelegalitate hotărârii și ca urmare a neaplicării normelor prevăzute de art. 977 C. civ. de la 1864, în interpretarea obiectului contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2.04.2007, care confirmă calitatea de proprietar al masei lemnoase pe picior a pârâtei B., ce-i atribuie un drept de proprietate mobiliar în raport de art. 466 C. civ. de la 1864, respectiv "un deținător cu orice titlu" al fondului forestier pe care se găsea masa lemnoasă pe picior cumpărată și care avea inclusiv această obligație legală, conform art. 8, coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 96/1998 privind reglementarea regimului silvic și administrarea fondului forestier național, de a asigura serviciile silvice.

O altă critică de nelegalitate vizează faptul că neîndeplinirea obligației prevăzute de art. 6 din H.G. nr. 483/2006, a comunicării contractelor către Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic, nu este o condiție ad validitatem, nu este sancționată expres prin normele speciale și, prin urmare, nu poate fi implicit dedusă, pentru a constitui un suport legal al constatării nulității contractului.

În dezvoltarea motivelor de casare, recurenta-pârâtă arată, în ceea ce privește nelegala constare a nulității absolute a contractului de administrare nr. x/26.01.2007, că instanța de apel nu s-a raportat la condițiile de validitate ale contractului: capacitate, consimțământ și cauza licită, prevăzute de art. 948 C. civ. de la 1864.

În susținerea acestei critici, recurenta-pârâtă consideră că se atribuie nelegal clauzei referitoare la durata contractului, natura juridică a unei nulități absolute, în condițiile în care proprietarul fondului forestier avea obligația legală de a asigura doar serviciile silvice, având posibilitatea de a alege executarea obligației în modalitatea alternativă a încheierii unuia din cele două tipuri de contracte: administrare sau contract de asigurare a serviciilor silvice, dar și un drept de opțiune pentru un ocol silvic de stat sau privat, expres prevăzute de legislația silvică.

Precizează că această obligație este îndeplinită în cauză, prin încheierea succesivă a celor două contracte sub nr. x/26.01.2007 și nr. y/29.06.2007, prin care s-au asigurat permanent serviciile silvice, astfel că nu a fost lezat interesul public prevăzut de art. I din O.G. nr. 96/1998.

Recurenta-pârâtă precizează că obligația de a încheia pentru asigurarea serviciilor silvice un contract de administrare sau un contract de asigurare a serviciilor silvice cu ocoale silvice de stat sau private este instituită de art. 3 și art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 139/2005 și de art. 3 din H.G. nr. 483/2006, respectiv de art. 2 alin. (1), art. 3 alin. (1) din Anexa 1 a H.G. nr. 483/2006, raportat la prevederile art. 4 din O.U.G. nr. 139/2005, în forma în vigoare la 27.04.2007.

O altă critică de nelegalitate vizează faptul că nulitatea absolută s-a constatat în lipsa unei sancțiuni expres prevăzute de lege, fără a se cerceta în aplicarea obligatorie a normelor prevăzute de art. 977 C. civ. de la 1864, a voinței contractuale a părților, fără a se analiza dacă valabilitatea clauzei duratei contractului de administrare nr. x/26.01.2007 stă la baza încheierii unor alte acte juridice încheiate/emise ulterior, respectiv dacă scopul dispozițiilor legale pretins încălcate - art. 17 din O.G. nr. 96/1998, art. 18 din Codul silvic, forma în vigoare la data perfectării convenției, respectiv art. 3 alin. (4) din H.G. nr. 954/2002 - și pentru care nu a fost prevăzută expres vreo sancțiune legală, a fost atins prin acestea din urmă: încheierea contractului de asigurare a serviciilor silvice nr. 1751/29.06.2007, act a cărui existență infirmă ab initio pretinsa nulitate și cu atât mai mult o nulitate virtuală absolută, așa cum greșit s-a reținut prin decizia recurată.

Potrivit recurentei-pârâte, din interpretarea acestor norme legale, coroborate cu cele prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 139/2005, se poate reține că ocoalele silvice de stat, nu aveau exclusivitate în asigurarea contractuală a "serviciilor silvice sau administrarea pădurilor", întrucât prin sintagma "pot asigura" s-a avut în vedere de legiuitor inclusiv modalitatea în care urma a fi îndeplinită obligația legală a proprietarului fondului forestier, alternativ și în baza exprimării unui drept de opțiune de a încheia unul din aceste contracte.

Astfel, în opinia recurentei-pârâte, nu se confirmă legislativ existența unei limitări a libertății contractuale în ceea ce privește durata contractului de administrare, interesul general, public al protejării pădurilor, în speță al fondului forestier ce a făcut obiectul contractelor, fiind în egală măsură atins prin voința legiuitorului, întrucât s-a asigurat de proprietar permanența serviciilor silvice, doar această obligație fiind imperativ stabilită prin dispozițiile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 139/2005 și care în cauză a fost îndeplinită prin încheierea succesivă a contractului de administrare care are și componenta serviciilor silvice conform art. 2 lit. e) din O.U.G. nr. 139/2005, cât și prin încheierea contractului de asigurare a serviciilor silvice așa cum sunt acestea definite.

Așadar, reglementările din legislația silvică specială analizate mai sus, nu ofereau suportul legal al reținerii unei nulități virtuale, atât timp cât prin încheierea succesivă a celor două contracte, de administrare și, respectiv, de asigurare a serviciilor silvice, proprietarul fondului forestier existent la data încheierii fiecăruia dintre acestea și-a exprimat legal, pe o durată determinată, dreptul de opțiune în asigurarea îndeplinirii obligației de asigurare a serviciilor.

În susținerea acestei interpretări, recurenta-pârâtă invocă și efectul pozitiv al lucrului judecat, din perspectiva chestiunii litigioase tranșate ce a stat la baza soluției adoptate prin decizia civilă nr. 643/7.05.2015 a Curții de Apel Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2013, în temeiul considerentelor pe care aceasta se sprijină și care au fost expuse în partea introductivă a recursului.

Cu privire la contractul de asigurare a serviciilor silvice nr. 1751/29.06.2007, recurenta-pârâtă reia argumentele expuse în partea introductivă a cererii de recurs, subliniind că pârâta B. S.R.L. avea calitate cerută de normele speciale, respectiv "un deținător cu orice titlu" al pădurii, fiind proprietarul masei lemnoase pe picior cumpărată în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2.04.2007, în vederea exploatării silvice a acesteia, astfel că avea inclusiv obligația legală prevăzută de art. 8, coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 96/1998 privind reglementarea regimului silvic și administrarea fondului forestier național de a asigura serviciile silvice și, prin urmare, avea calitate și justifica interesul legitim de a încheia acest tip de contract.

Potrivit recurentei-pârâte, în aplicarea normelor prevăzute de art. 977 C. civ. de la 1864, în interpretarea obiectului contractului de vânzare-cumpărare mobiliar autentificat sub nr. x/2.04.2007, se confirmă calitatea de proprietar al masei lemnoase pe picior a societății pârâte, așadar dobândirea unui drept de proprietate mobiliar în raport de art. 466 C. civ. de la 1864.

Referitor la neîndeplinirea obligației prevăzute de art. 6 din H.G. nr. 483/2006, a comunicării contractelor către I.T.R.S.V., recurenta-pârâtă susține că aceasta nu este o condiție ad validitatem, nu este sancționată expres prin normele speciale și, prin urmare, nu poate fi implicit dedusă, pentru a constitui un suport legal al constatării nulității contractului.

De altfel, potrivit art. 6 alin. (1) din Anexa I la H.G. nr. 954/2002, doar cu privire la contractele de administrare există obligația transmiterii acestora în vederea înregistrării lor de către "inspectoratul teritorial de regim silvic și cinegetic în raza căruia se găsește fondul forestier pe care îl preia în administrare".

Executarea ulterioară a contractului de către autoritatea silvică pârâtă, prin asigurarea serviciilor de pază și activitățile de punere în valoare a masei lemnoase în limitele stabilite prin documentația întocmită, emiterea facturilor aferente serviciilor și activităților contractuale prestate, pe toată durata contractuală prevăzută de art. 2, confirmă valabilitatea contractului, nulitatea fiind nelegal constatată prin decizia recurată.

Recurenta-pârâtă conchide în sensul că în mod legal a fost semnat contractul, fiind respectat art. 3 din O.U.G. nr. 139/2005.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivele recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. sunt următoarele:

O primă critică de nelegalitate vizează faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, din perspectiva soluționării excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În susținerea acestei critici, recurenta-pârâtă arată că, în mod greșit, instanța de apel a respins excepția prescripției, reținând aplicarea în speță a art. 1.368 vechiul C. civ. și că acțiunea de față este una reală.

Pentru a fundamenta excepția prescripției, recurenta-pârâtă apreciază că devine relevantă natura patrimonială a acțiunii, ultima sumă achitată datând din septembrie 2007. Întrucât intimatele-reclamante nu invocă că nu s-ar fi achitat în întregime prețul stabilit de părți, nu sunt incidente dispozițiile art. 1.368 vechiul C. civ. care dau calificarea de acțiune reală unei acțiuni când rezoluțiunea se solicită pentru neexecutarea obligației de plată a prețului.

Or, în speță, astfel cum susține recurenta-pârâtă, sunt invocate alte motive pentru a susține rezoluțiunea, referitoare la predare, motiv pentru care acțiunea este una patrimonială, prescriptibilă, căreia îi sunt aplicabile dispozițiile art. 3 și 7 din Decretul - Lege nr. 167/1958, termenul de prescripție începând să curgă de la data la care s-a născut dreptul la acțiune (septembrie 2007, data stabilită pentru ultima tranșă a prețului convenită de părți).

Recurenta-pârâtă subliniază că, în cuprinsul articolelor 1361-1364 vechiul C. civ., se detaliază despre locul plății, data plății și modul de suspendare a plății, iar art. 1365 vechiul C. civ. stabilește că dacă nu se plătește prețul, atunci vânzătorul are dreptul de a cerere rezoluțiunea vânzării. Articolele 1366 și 1367 vechiul C. civ. detaliază procedura acțiunii rezolutorii pentru neplata prețului, reieșind că art. 1368 din același Cod, care stabilește caracterul real al acțiunii rezolutorii, nu poate fi scos din contextul legislativ la care se referă și nu poate fi aplicat altei ipoteze, adică altei obligații neîndeplinite de cumpărător, ci doar celei pentru care legea a stabilit această sancțiune.

Astfel, recurenta-pârâtă susține că, din analizarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legale, se observă că legiuitorul a reglementat între obligațiile cumpărătorului două obligații principale: plata prețului - art. 1361 și preluarea bunurilor mobile/productelor - art. 1370 vechiul C. civ.. Pentru neîndeplinirea oricărei dintre aceste obligații a venit și a configurat regimul sancțiunii aplicabile. Astfel, art. 1368 vechiul C. civ. vizează situația neîndeplinirii obligației principale a neplății prețului.

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că art. 1368 vechiul C. civ. se poate aplica doar rezoluțiunii pentru neplata prețului - obligația principală a cumpărătorului, iar nu acțiunii în rezoluțiune prin care se reclamă neîndeplinirea oricărei alte obligații de către cumpărător, dar nu se reclamă neplata prețului.

În ultimul rând, în cazul luării în considerare a argumentelor de mai sus și constatării că acțiunea este personală și nu una reală, menționează că nu este incident mecanismul întreruperii sau suspendării cursului prescripției astfel cum au invocat intimatele. Din perspectiva art. 14 din Decretul nr. 167/1958, acesta se referă la administrarea bunurilor altora, or, obiectul obligațional/obiectul contractului se referă la "vânzarea unor producte, respectiv masă lemnoasă pe picior, situate pe diverse parcele de teren contra unui preț total în cuantum de 324.000 euro (...) ". Obiectul contractului nu se circumscrie ipotezei de administrare a bunurilor altuia, ci unui contract de vânzare uno ictu. Contractul de administrare încheiat în prezenta speță nu o vizează pe recurentă, întrucât nu avea obligații de administrare, aspect recunoscut și de către intimate, astfel că nu poate fi reținută ipoteza de la art. 14.

Recurenta-pârâtă expune și critici de nelegalitate privind neîndeplinirea condițiilor privind rezoluțiunea, susținând că instanța avea obligația de a verifica două condiții importante, în raport de dispozițiile art. 1020-1021 vechiul C. civ., respectiv: dacă există o neexecutare fără justificare, totală sau parțială, în acest din urmă caz, suficient de importantă a contractului; dacă această eventuală neexecutare se datorează culpei sale.

Ca atare, pentru ca în speță să opereze rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare invocată de către intimate era necesar să se constate că recurenta avea obligația de plată a diferenței de preț a vânzării și că, în mod culpabil, nu și-a îndeplinit această obligație.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă invocă faptul că, după cum au fost formulate petitele cererii de către intimatele-reclamante în cadrul precizării de acțiune, nu reiese că acestea tind la redobândirea dreptului de proprietate, fiind o interpretare eronată a instanței de apel. Reiterează faptul că nu a dobândit dreptul de proprietate asupra fondului forestier, ci numai masa lemnoasă pe picior existentă în acele parcele care s-au exploatat conform reglementarilor silvice. Obiectul contractului nu este un imobil, respectiv terenul pe care se afla masa lemnoasă. Contractul de vânzare-cumpărare a avut ca obiect vânzarea unor bunuri mobile, conform art. 466 vechiul C. civ.

Recurenta-pârâtă susține că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare prin care a achiziționat masa lemnoasă de pe cele 108,5 ha de teren cu vegetație forestieră, nu a fost stabilită o cantitate de masă lemnoasă care să fi făcut obiectul contractului și nici nu avea un termen până la care să se exploateze masa lemnoasă, astfel cum reiese din decizia 643 din 07.05.2015, într-un dosar care are ca obiect despăgubire reziliere contract de administrare nr. x/26.01.2007.

În susținerea criticii de nelegalitate privind constatarea nulității absolute a contractului de asigurare a serviciilor silvice, arată că lipsa calității de proprietar al fondul forestier nu constituie un motiv de nulitate absolută, însușindu-și argumentele primei instanțe.

Un alt motiv de casare invocat este reprezentat de faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, arătând că instanța de apel nu a invocat motive concrete în temeiul cărora și-a întemeiat soluția, ci s-a rezumat în a prezenta într-o manieră superficială argumentele intimatelor.

În aceeași ordine de idei, recurenta-pârâtă susține că, în privința legitimării procesuale a GĂRZII FORESTIERE CLUJ, instanța de apel a invocat motive contradictorii, pe de o parte reținând că GARDA FORESTIERĂ CLUJ a fost exclusă în mod nelegal din procedura de verificare a legalității contractului de asigurare a serviciilor silvice, prin urmare nu ar avea nicio vină referitoare la acest aspect, dar, pe de altă parte, considerând justificată extinderea cadrului procesual în privința acesteia.

În drept, și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 Cod procedură civilă.

La 12 noiembrie 2024, recurenta-pârâtă GARDA FORESTIERĂ CLUJ a formulat întâmpinare la recursurile declarate de recurentele-pârâte DIRECȚIA SILVICĂ MARAMUREȘ și S.C. B. S.R.L.

Intimatele-reclamante A. și A., precum și intervenientul D. au formulat întâmpinare la recursurile declarate în cauză.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L., arată că înțeleg să invoce nulitatea recursului în ceea ce privește criticile de nelegalitate ce vizează soluția dată cererii de rezoluțiune și cererii de constatare a nulității absolute a contractului de servicii silvice, precum și criticile dezvoltate în susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Au invocat, de asemenea, excepția lipsei de interes în criticarea soluției pronunțate asupra excepției calității procesuale pasive a GĂRZII FORESTIERE

CLUJ.

În subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În ceea ce privește cererea de recurs formulată de pârâta DIRECȚIA SILVICĂ MARAMUREȘ, prealabil, susțin netemeinicia cererii de suspendare a judecării cauzei și netemeinicia excepției autorității de lucru judecat.

Au invocat excepția nulității recursului, întrucât criticile invocate nu pot fi circumscrise motivului de casare invocat, iar în subsidiar au solicitat respingerea cererii de recurs ca neîntemeiată.

În raport de recursul declarat de recurenta-pârâtă GARDA FORESTIERĂ CLUJ, invocă excepția nulității recursului, iar în subsidiar, solicită respingerea cererii de recurs ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinarea intimatelor-reclamante și a intervenientului, arătând că motivele dezvoltate în cererea de recurs se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 Cod procedură civilă.

Recurenta-pârâtă DIRECȚIA SILVICĂ MARAMUREȘ a formulat răspuns la întâmpinarea intimatelor-reclamante și a intervenientului.

Recurenta-pârâtă GARDA FORESTIERĂ CLUJ a formulat răspuns la întâmpinarea intimatelor-reclamante și a intervenientului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea de ședință din 26 martie 2025, comunicarea acestuia părților, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 17 septembrie 2025, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a respins excepția nulității recursurilor, au fost admise în principiu recursurile și a fost prorogată discutarea cererii de suspendare a judecării recursurilor, formulată de recurenta-pârâtă DIRECȚIA SILVICĂ MARAMUREȘ în temeiul dispozițiile art. 413 alin. (1) C. proc. civ., fiind fixat termen la 3 decembrie 2025, în ședință publică.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursurile declarate în cauză sunt nefondate, pentru considerentele care urmează:

Criticile de nelegalitate invocate de recurenta-pârâtă GARDA FORESTIERĂ CLUJ din perspectiva greșitei soluționări a excepției lipsei calității procesuale pasive nu pot fi reținute.

Înalta Curte arată că, deși recurenta-pârâtă deține calitatea de terț față de actele juridice deduse judecății, soluționarea cauzei a impus verificarea legalității contractelor în raport de dispozițiile legale speciale în materia regimului silvic și administrarea fondului forestier național.

Din această perspectivă, instanța de apel a reținut în mod legal că, în raport de obiectul acțiunii deduse judecății, întrucât reclamantele au invocat neîndeplinirea obligațiilor legale ce îi reveneau acestei pârâte conform H.G. nr. 954/2002, se impunea ca GARDA FORESTIERĂ CLUJ să figureze ca parte în proces.

Înalta Curte subliniază că actul juridic este pentru terți un fapt inserat în ordinea juridică și, în condițiile prevăzute de lege, opozabil lor. Totodată, terțul, în spațiul opozabilității, nu este o persoană cu totul străină de o situație juridică, ci una care se află într-o anumită măsură sau sub unele aspecte, în relație cu acea situație, motiv pentru care efectele juridice derivate din ea, indirect, se răsfrâng și asupra terțului, deși n-a participat nici personal, nici prin reprezentare, la nașterea, modificarea sau stingerea acelei situații juridice.

Se impune a se arăta că, deși opozabilitatea este virtuală, întrucât, teoretic, orice element ale ordinii juridice, indirect, se poate răsfrânge prin efectele sale asupra oricărei alte persoane decât cele implicate direct în acel eveniment, ea devine concretă abia atunci când terțul este afectat într-un fel sau altul de consecințele proiectate în ordinea juridică prin nașterea, modificarea sau stingerea acelui act juridic.

Din această perspectivă, opozabilitatea elementului inserat în ordinea juridică este necesară, atât în propriul interes al terțului, dar și pentru securitatea relațiilor juridice.

Astfel, având în vedere natura imperativă, de ordine publică a normelor legale în materia regimului silvic și administrarea fondului forestier național, care vizează ocrotirea unui interes public, precum și imperativul asigurării dreptului la apărare și al unui proces echitabil, Înalta Curte reține legala soluționare de către instanța de apel a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei GARDA FORESTIERĂ CLUJ.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L., Înalta Curte reține următoarele:

Criticile de nelegalitate ce vizează greșita soluționare de către instanța de apel a excepției prescripției dreptului material la acțiune urmează a fi respinse.

În acord cu considerentele instanței de apel, Înalta Curte arată că acțiunea vânzătorului în rezoluțiunea contractului este o acțiune reală, prin care se tinde la redobândirea dreptului de proprietate asupra bunului vândut, această acțiune nefiind supusă regulii de prescriptibilitate reglementată de art. 1 și nici termenului general de prescripție prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, ci, în raport de art. 21 din Decret, regulii instituite de C. civ.

Așadar, potrivit art. 1890 din vechiul C. civ., " Toate acțiunile atât reale cât și personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile și pentru care n-a defipt un termen de prescripție, se vor prescrie prin treizeci de ani, fără ca cel ce invocă această prescripție să fie obligat a produce vreun titlu, și fără să i se poată opune reaua-credință".

Înalta Curte reține că între defunctul C. și recurenta-pârâtă a intervenit contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub număr x/2.04.2007, iar prin cererea adițională depusă la termenul de judecată din 13 mai 2016, reclamantele au solicitat rezoluțiunea acestui act juridic.

Ca atare, astfel cum în mod legal a reținut instanța de apel, reclamantele, prin acțiunea formulată, tind la redobândirea dreptului de proprietate, iar nu la valorificarea unui drept de creanță, astfel cum apreciază recurenta-pârâtă.

Obligației principale a vânzătorului de a înstrăina masa lemnoasă pe picior, îi revine obligația principală a cumpărătorului (recurenta-pârâtă) de a plăti prețul, dar și de a exploata masa lemnoasă și de a preda terenul proprietarului, curățat de vegetație forestieră, cu respectarea normelor silvice în vigoare.

Astfel, în raport de obligațiile principale ale părților, reiese că operațiunea de vânzare a masei lemnoase pe picior constituie obiectul contractului, în absența căruia nu ar fi existat premisa pentru asumarea de către recurenta-pârâtă nu numai a plății prețului, dar și a obligației de exploatare a masei lemnoase și de restituire a terenului.

Cum prin acțiunea promovată de reclamante, astfel cum a fost precizată prin cererea depusă la 13 mai 2016, s-a invocat rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare mobiliară autentificat sub nr. x/02.04.2007 și s-a solicitat desființarea contractului, ca urmare a neîndeplinirii de către recurenta-pârâtă a obligațiilor principale asumate, respectiv de a exploata masa lemnoasă și de a preda terenul curățat de vegetație forestieră, potrivit normelor silvice în vigoare, cu consecința redobândirii dreptului de proprietate, se imprimă un caracter real al acțiunii, conform art. 1368 din vechiul C. civ.

Prin urmare, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 3 și art. 7 din Decretul nr. 167/1958, astfel cum susține recurenta-pârâtă, ci dispozițiile art. 1890 din C. civ. de la 1864, în raport de care toate acțiunile reale se prescriu în termen de 30 de ani, dacă prin lege nu se dispune altfel.

Din perspectiva neîndeplinirii condițiilor privind rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2.04.2007, recurenta-pârâtă susține că, în raport de art. 1020-1021 vechiul C. civ., instanța de apel avea obligația de a verifica îndeplinirea a două condiții, respectiv: dacă există o neexecutare fără justificare, totală sau parțială, iar în acest din urmă caz, suficient de importantă, a contractului și dacă neexecutarea se datorează culpei sale.

În acest sens, recurenta-pârâtă reia argumentele expuse cu privire la posibilitatea reclamantelor de a invoca rezoluțiunea contractului exclusiv pentru neplata diferenței de preț a vânzării.

Având în vedere că aceste argumente ale recurentei-pârâte au fost analizate de Înalta Curte în soluționarea criticilor vizând excepția prescripției dreptului material la acțiune, considerentele anterior expuse nu vor fi reiterate.

Sub aspectul probatoriului administrat referitor la exploatarea masei lemnoase și la cantitatea de masă lemnoasă ce putea fi exploatată conform dispozițiilor contractuale, Înalta Curte reține că argumentele dezvoltate vizează exclusiv starea de fapt, respectiv modul de derulare a raporturilor contractuale și aprecierea mijloacelor de probă administrate în cauză, fiind critici de netemeinicie.

Or, criticile specifice unei căi de atac devolutive nu pot fi examinate în recurs, cale excepțională de atac care urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

O ultimă critică circumscrisă motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează greșita reținere de către instanța de apel a nulității absolute a contractului de asigurare a serviciilor silvice ca urmare a lipsei calității de proprietar a semnatarului actului juridic.

Din perspectiva nulității absolute, se impune a se arăta că este absolută nulitatea care sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme care ocrotește un interes general.

De asemenea, nulitatea este expresă, atunci când este prevăzută, ca atare, într-o dispoziție legală și virtuală, cea care, deși neprevăzută de lege, rezultă din modul în care este reglementată o anumită condiție de validitate a actului juridic civil.

Or, în speța dedusă judecății, s-a supus examinării valabilitatea contractului de asigurare a serviciilor silvice din perspectiva respectării unor norme imperative ale legii, edictate pentru ocrotirea unui interes general.

Astfel, potrivit art. 1 din H.G. nr. 483/2006, "În scopul gestionării durabile a pădurilor, indiferent de forma de proprietate, proprietarii de păduri din România sunt obligați să asigure, prin ocoale silvice care se înființează și funcționează în condițiile legii, realizarea serviciilor silvice sau administrarea pentru pădurile pe care le au în proprietate" iar art. 3 alin. (1) din același act normativ statuează: "Contractul de servicii silvice sau de administrare a pădurii, după caz, se încheie la solicitarea adresată de fiecare proprietar de pădure ocolului silvic pentru care optează".

În raport de aceste dispoziții legale, instanța de apel a reținut în mod corect că unica persoană abilitată să perfecteze contractul este deținătorul dreptului de proprietate asupra fondului forestier și că această calitate nu este deținută de către B. S.R.L., aspect care este, de altfel, recunoscut de către parte în memoriul de recurs.

Din modul de redactare a dispozițiilor legale rezultă că aceste norme sunt imperative onerative, prevăzând expres obligația destinatarilor legii - proprietarilor de păduri din România - de a avea o anumită conduită.

Încălcarea acestor dispoziții legale se sancționează cu nulitatea absolută, interesul protejat de norma încălcată fiind unul public, astfel cum reiese din dispozițiile art. 1 din O.G. nr. 96/1998, care dispun în sensul că pădurile, prin funcțiile ecologice, de protecție și socioeconomice pe care le îndeplinesc, constituie, indiferent de forma de proprietate, o avuție de interes național de care beneficiază întreaga societate, fiind necesară asigurarea gestionării durabile a acestora prin stabilirea de măsuri concrete de administrare, regenerare, îngrijire și exploatare.

Față de aceste aspecte, se desprinde concluzia că interesul ocrotit fiind unul general, încălcarea dispozițiilor legale referitoare la calitatea persoanei îndreptățite să încheie actul juridic, atrage nulitatea absolută a contractului de asigurare a serviciilor silvice nr. 1751/29.06.2007.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă, pe de o parte, faptul că instanța de apel nu a expus considerente în susținerea soluției pronunțate, iar, pe de altă parte, că în privința legitimării procesuale pasive a pârâtei GARDA FORESTIERĂ CLUJ, considerentele sunt contradictorii, deoarece a reținut că, deși aceasta a fost exclusă în mod nelegal din procedura de verificare a legalității contractului de asigurare a serviciilor silvice, a considerat justificată extinderea cadrului procesual în privința acestei părți.

Înalta Curte precizează că art. 425 alin. (1) lit. b) Cod procedură civilă impune instanței de judecată obligația de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

Analizând decizia atacată, Înalta Curte observă că instanța de apel a respectat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) Cod procedură civilă, Curtea expunând considerente de fapt și de drept în susținerea soluției pronunțate.

Continuând analiza criticilor redate mai sus, Înalta Curte subliniază că, pentru a fi în prezența unor considerente contradictorii, este necesar ca din unele considerente să rezulte temeinicia pretențiilor deduse judecății, iar din altele netemeinicia acestora.

Din analiza deciziei atacate, această situație premisă nu poate fi reținută, în condițiile în care considerentele instanței de apel converg în sensul reținerii calității procesuale pasive a pârâtei GARDA FORESTIERĂ CLUJ.

În raport de aceste considerente, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. se impune a fi respins.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă DIRECȚIA SILVICĂ MARAMUREȘ, Înalta Curte reține următoarele:

Din perspectiva nelegalei constatări a nulității absolute a contractului de administrare nr. x din 26.01.2007, sub un prim aspect, se reproșează instanței de apel faptul că nu s-a raportat la condițiile de validitate ale actului juridic, respectiv capacitate, consimțământ, cauză licită, prevăzute de vechiul C. civ.

Înalta Curte va înlătura această critică, întrucât, în concursul dintre legea specială și cea generală, potrivit principiilor de aplicare a legilor, incidența normei speciale nu trebuie să fie permisă expres, ci este o obligație implicită, derivată din principiul specialia generalibus derogant.

Astfel cum Înalta Curte a arătat anterior, în cauză, sunt incidente dispozițiile speciale în materia regimului silvic și administrarea fondului forestier național.

Ca atare, contrar afirmațiilor recurentei-pârâte, în concursul dintre legea generală și legea specială aplicabile unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, soluția prefigurată de instanța de apel fiind corectă.

În susținerea aceleiași critici de nelegalitate, recurenta-pârâtă invocă și faptul că instanța de apel nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1026, art. 1027, art. 1028 C. civ. de la 1864, neobservând obligațiile alternative ale debitorului fondului forestier de a încheia fie un contract de administrare, fie un contract de asigurare a serviciilor silvice, conform dispozițiilor art. 3 și art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 139/2005 și art. 3 din H.G. nr. 483/2006.

Astfel cum Înalta Curte a arătat anterior, nulitatea absolută este sancțiunea de drept civil care intervine în momentul în care, la încheierea contractului, părțile nesocotesc dispozițiile legale instituite pentru ocrotirea unui interes general, deci a unei norme juridice de ordine publică.

Așadar, nulitatea lipsește actul juridic de efectele contrare normelor juridice stabilite pentru încheierea sa valabilă, fiind restabilită legalitatea.

Or, contrar afirmațiilor recurentei-pârâte, instanța de apel nu a reținut nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 4 cap. III din actul de administrare nr. 158/26.01.2007, întrucât acesta era singurul act impus a fi încheiat de către proprietarul pădurii, ci pentru că această clauză este contrară dispozițiilor art. 17 din O.G. nr. 96/1998, art. 18 din Codul Silvic, precum și art. 3 alin. (4) din H.G. nr. 954/2002, cu privire la durata minimă pentru care trebuia încheiat contractul de administrare.

Întrucât în analiza efectuată anterior Înalta Curte a expus considerente cu privire la natura imperativă a dispozițiilor legale arătate mai sus, precum și la sancțiunea care intervine sa urmare a încălcării acestora, argumentele Curții nu vor fi reluate.

Continuând analiza criticilor invocate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte arată că, deși aceasta afirmă că, în raport de dispozițiile art. 977 C. civ. de la 1864, permanența serviciilor silvice a fost asigurată ca urmare a încheierii ulterioare a contractului de asigurare a serviciilor silvice nr. 1751/29.06.2007, analiza nulității absolute nu putea fi realizată decât în raport de momentul încheierii actului juridic, respectiv a contractului de administrare nr. x/26.01.2007 și nu în raport de actele subsecvente acestuia.

Această concluzie se impune având în vedere faptul că una dintre regulile care exprimă regimul juridic al nulității absolute este aceea că această sancțiune nu poate fi acoperită prin confirmare, regulă impusă de natura generală a interesului ocrotit prin norma a cărei încălcare atrage nulitatea absolută.

Recurenta-pârâtă invocă, din perspectiva legalei încheieri a contractului de administrare nr. x/26.01.2007, și efectul pozitiv al lucrului judecat din perspectiva tranșării chestiunii litigioase ce a stat la baza soluției adoptate prin decizia civilă a Curții de Apel Cluj, pronunțată în dosar nr. x/2013, în sensul că actul juridic a încetat prin ajungere la termen.

În raport de această critică, Înalta Curte arată că, potrivit art. 431 C. proc. civ., "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Articolul 431 alin. (2) Cod procedură civilă instituie prezumția legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat, în sensul că oricare parte procesuală are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Din interpretarea dispozițiilor legale enunțate rezultă că autoritatea de lucru judecat operează și atunci când efectul hotărârii relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părți, fără posibilitatea ca acestea să mai poată fi contrazise. În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care, ca în cauză, are legătură cu litigiul anterior, astfel că, atunci când este chemat să se pronunțe asupra unei chestiuni de drept, nici judecătorul nu poate să nu țină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat, căci lucrul judecat își extinde efectele asupra lucrului de judecat. De altfel, regimul juridic al puterii de lucru judecat se manifestă în plan probator, partea ce a câștigat un proces putându-se prevala de dezlegările date prin hotărârea anterioară, fără ca instanța de judecată să mai poată supune dezbaterii veridicitatea acestora, așa cum s-a procedat în etapele devolutive ale acestui litigiu.

Or, în cauză, nu poate fi reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, astfel cum invocă recurenta-pârâtă, câtă vreme în dosarul nr. x/2013 nu a fost analizată nulitatea absolută a contractului de administrare nr. x/26.01.2007, ci cererea de reziliere a acestui contract.

Nu numai nulitatea este cea care conduce la lipsirea actului juridic civil de efectele în vederea cărora a fost încheiat, ci și alte cauze, posterioare încheierii lui, precum: rezoluțiunea, rezilierea, caducitatea, revocarea, inopozabilitatea. Însă confuzia nu este admisibilă, întrucât fiecare dintre aceste noțiuni este un concept