ÎCCJ, Decizia nr. 86/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 293

din 29 octombrie 1999, Tribunalul Brăila, secția penală, a condamnat pe

inculpatul

M.N.,

la 12 ani închisoare și 6 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

a), b) și c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 215 alin.

(3), (4) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. a) din

același cod, prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art.

215 alin. (4) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și a art. 37 lit.

a) C. pen.

A contopit restul de 714

zile rămas neexecutat din pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin sentința

penală nr. 265 din 13 februarie 1996, a Judecătoriei Buzău, cu pedeapsa

aplicată în cauză și a dispus ca inculpatul menționat să execute pedeapsa cea

mai grea, sporită cu un an închisoare, urmând ca în final acesta să execute 13

ani închisoare.

A constatat acoperit

prejudiciul cauzat părții civile SC N.V. SRL Tulcea.

A obligat inculpatul să

plătească, în solidar cu partea civilă SC I.I. SRL Ovidiu, județul Constanța,

165.150.000 lei cu titlu de despăgubiri civile părții civile SC E.E. SRL

Brăila.

Au fost anulate filele cec

false.

Apelul declarat de inculpat

împotriva hotărârii primei instanțe a fost respins, ca nefondat, prin decizia

penală nr. 134/A din 14 martie 2000, a Curții de Apel Galați, secția penală.

Prin decizia nr. 4425 din 18

octombrie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a respins, ca

tardiv, recursul declarat de inculpat împotriva acestei din urmă hotărâri.

La data de 4 ianuarie 2005,

inculpatul M.N. a declarat un nou recurs împotriva deciziei nr. 4425 din 18

octombrie 2001, a Curții Supreme de Justiție, secția penală.

Recurentul a arătat că la

data declarării recursului se afla în executarea altei pedepse privative de

libertate, împrejurare în raport cu care, calea de atac exercitată urmează a fi

examinată în condițiile art. 385

3

C. proc. pen.

Recursul este inadmisibil,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Posibilitatea provocării

unui control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind

pronunțarea acestora cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de

desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional

eronat, este reglementată în prezent prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 129 din

Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac,

numai în condițiile legii procesuale.

Corespunzător acestui

principiu constituțional, legea procesuală penală a reglementat dreptul

examinării cauzei penale, inclusiv sub aspectul măsurilor preventive, în două

grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse

reformării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare.

Totodată, în vederea

realizării scopului procesului penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art.

1 C. proc. pen., conduita procesuală a părților a fost precis determinată.

Conform acestei determinări,

de la care nu se poate deroga, cererea privitoare la constatarea îndeplinirii

condițiilor art. 385

3

C. proc. pen., cu referire la art. 364 sau

365, după caz, din același cod, putea fi făcută și respectiv examinată,

exclusiv în condițiile textelor menționate, în etapa procesuală a recursului

ordinar declarat împotriva deciziei pronunțate la judecarea în apel a cauzei

penale.

Reglementarea menționată are

aptitudinea funcțională de a răspunde exigențelor noii perspective asupra

accesului la justiție, generată de dispozițiile art. 21 din Constituția României,

art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale

și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție.

Potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile

judecătorești, sentințe sau decizii după caz, nedefinitive.

Art. 417 C. proc. pen., cu

referire la dispozițiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiași cod,

prevede că deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse nici unei altei căi

ordinare de atac, ele fiind definitive și executorii.

Așadar, sistemul român de

jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul

stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai

multor recursuri este exclusă.

Completul de 9 judecători a

fost sesizat cu un nou recurs declarat împotriva deciziei secției penale a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, hotărâre

definitivă care, nefiind prevăzută de art. 385

1

C. proc. pen., nu

este supusă controlului judecătoresc pe această cale.

Ca atare, potrivit dreptului

comun, decizia atacată nu este supusă recursului.

Pe de altă parte, potrivit

normei atributive de competență prevăzută în Legea nr. 304/2004, art. 22,

Completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluționate în primă

instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cum această ipoteză nu se

regăsește în cauză, recursul se constată a fi inadmisibil, și potrivit legii

speciale.

Or, recunoașterea unei căi

de atac în alte condiții, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie

o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o

soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

În consecință, pentru

considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de inculpatul

M.N., ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin.

(2) din același cod, Curtea va obliga recurentul-inculpat M.N., conform

dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de inculpatul M.N. împotriva deciziei nr. 4425 din 18

octombrie 2001, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul

nr. 3605/2000.

Obligă recurentul-inculpat

să plătească statului, suma de 1.400.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare

în recurs, din care suma de 400.000 lei reprezentând onorariu de avocat cuvenit

apărătorului desemnat din oficiu, pentru asistarea acestuia, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință

publică, azi 11 aprilie 2005.