ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7180/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La 7 aprilie 2003 reclamanții S.M.V., S.R.I.,

M.G., M.O.V., A.L. și I.M. au chemat în judecată pârâtele A.V.A.S., Prefectura

Teleorman și SC F.G.P. SRL pentru a fi obligate să se pronunțe prin decizie sau

dispoziție motivată asupra notificărilor având ca obiect cererea de restituire

a imobilului situat în Roșiori de Vede, județul Teleorman.

Prin sentința civilă nr. 401 din 23 iunie

2003 Tribunalul Teleorman, secția civilă, a admis acțiunea și a obligat pe

pârâte să emită decizie/ dispoziție motivată cu privire la notificările

reclamanților adresate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Apelul principal declarat de pârâta

A.V.A.S. și apelul incident declarat de reclamanți au fost respinse ca

nefondate prin decizia civilă nr. 408 din 15 martie 2004 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Instanțele au reținut ca situație de fapt

că reclamanții au notificat pe pârâte la datele de 17,18 și 28 ianuarie 2002,

precum și la 4 februarie 2002, solicitând restituirea în natură a imobilului

sau repararea prin echivalent a daunei produse prin preluarea firmei autorilor

lor, iar pârâtele nu au rezolvat cererea prin decizii sau dispoziții motivate.

Cu privire la apelanta principală,

instanța de apel a reținut că notificarea care i-a fost adresată are ca temei

dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, născând în sarcină-i obligația de a

o rezolva în termenul prevăzut prin art. 28 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva deciziei instanței de apel a

declarat recurs pârâta A.V.A.S. solicitând casarea ei si a sentinței primei

instanțe, iar pe fond respingerea acțiunii reclamanților.

Dezvoltând recursul, pârâta susține în

primul rând că instanțele au încălcat dispozițiile art. 20, art. 21, art. 23

alin. (1)- (3) și art. 24 din Legea nr. 10/2001, neobservând că acțiunea

reclamanților a fost prematur formulată întrucât din cuprinsul acesteia nu

reiese că între reclamanți și societatea deținătoare a imobilului s-ar fi

purtat negocieri.

În al doilea rând, pârâta arată că,

instanțele nu au sesizat că, pe de o parte, nu sunt întrunite cerințele legii

pentru acordarea de despăgubiri, dat fiind că imobilul există și în prezent,

prioritară fiind restituirea în natură și nu acordarea altor măsuri

reparatorii, iar, pe de altă parte, că pârâta nu este obligată să acorde

despăgubiri bănești, potrivit prevederilor art. 27 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 și ale O.U.G. nr. 296/2000 aprobată și modificată prin Legea nr. 225/2001.

Susținerile de mai sus au fost încadrate

în cazurile de recurs prevăzute prin art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.

Recursul nu este întemeiat.

Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ.,

în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse

judecății.

În concret, reclamanții au cerut

obligarea pârâtelor să fie obligate să se pronunțe asupra notificărilor

adresate în temeiul art. 21, art. 27 alin. (2) și, respectiv, art. 36 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001.

Pârâta recurentă a fost notificată

potrivit art. 27 alin. (2) din lege, având obligația imperativ cerută prin art.

28 ca în termen de 60 de zile de la primirea cererii reclamanților să emită

decizie sau dispoziție motivată, termenul prevăzut putând fi prelungit numai la

cererea reclamanților.

Pârâta nu și-a îndeplinit obligația

arătată, ceea ce constituie temei legal suficient pentru admiterea acțiunii,

așa cum în mod corect s-a stabilit în primă instanță și în apel, apărările

pârâtei, reiterate ca motive de recurs, fiind judicios înlăturate față de

obiectul și împrejurările cauzei.

Astfel, susținerile referitoare la

inexistența obligației pârâtei, dezvoltate ca motive de recurs, nu puteau și nu

pot fi primite din moment ce aceasta nu și-a îndeplinit în mod evident

obligația impusă prin lege.

Eventual asemenea susțineri puteau

constitui motivarea deciziei sau dispoziției emise de pârâtă, cenzurabile pe

calea contestației reglementate prin art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001,

dar nu pot în nici un caz justifica însăși neîndeplinirea obligației de a emite

decizie sau dispoziție motivată.

Nici critica privind prematuritatea

acțiunii nu poate fi primită din moment ce termenul de 60 de zile s-a împlinit,

reclamanții nu au cerut prelungirea lui, iar pârâta nu a emis decizie sau

dispoziție motivată.

Așadar, în raport cu obiectul și

criticile concrete mai sus analizate, instanțele au soluționat cauza pe deplin

legal, recursul fiind nefondat sub toate aspectele invocate.

Ca urmare, recursul va fi respins ca

nefondat potrivit prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei civile nr. 408 din 15

martie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 decembrie

2004.