ÎCCJ, Decizia nr. 219/2004

Asupra recursului în anulare de față ;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 471 din 27 septembrie 2002, Tribunalul Cluj, secția penală, a condamnat pe inculpatul

R.M.S.

la 12 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de viol prevăzută de art. 197 alin. (2) lit. b) și alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și la 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de corupție sexuală prevăzută de art. 202 C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., a contopit pedepsele și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 12 ani închisoare.

În latura civilă, inculpatul a fost obligat să plătească 50 milioane lei, cu titlu de daune morale, părții civile R.C.D.

S-a reținut că, în perioada anilor 1995-2001, inculpatul a întreținut relații sexuale, prin constrângere, cu partea vătămată R.C.D., fiică dintr-o altă căsătorie a persoanei cu care se afla în concubinaj.

S-a mai reținut că în anul 1999, inculpatul s-a manifestat prin acte cu caracter obscen față de minora M.A.M.

Curtea de Apel Cluj, secția penală, prin decizia penală nr. 19/A din 6 februarie 2003, a respins apelul declarat de inculpat împotriva hotărârii primei instanțe, ca nefondat, apreciind că instanța de fond a reținut corect starea de fapt, corespunzător probatoriului administrat în cauză, încadrarea juridică este cea legală, iar pedepsele aplicate au fost just individualizate, neexistând temeiuri pentru reținerea circumstanțelor atenuante.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, inculpatul a declarat recurs, criticile formulate privind încadrarea juridică a faptei, cu referire la infracțiunea de viol, precum și greșita reținere a săvârșirii infracțiunii de corupție sexuală.

Prin decizia nr. 2191 din 13 mai 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a admis recursul declarat de inculpatul R.S.M., a casat hotărârile pronunțate în cauză numai cu privire la încadrarea juridică dată faptei de viol și cu privire la grațierea pedepsei aplicată pentru infracțiunea de corupție sexuală.

A descontopit pedepsele. În baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică din infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (2) lit. b) și alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (2) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen., text de lege în baza căruia a condamnat pe inculpat la 12 ani închisoare.

În baza art. 1 din Legea nr. 543/2000 a constatat grațiată pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 202 C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen.

În motivarea acestei decizii, instanța de control judiciar a reținut că data consumării infracțiunii, care este data ultimului act sexual cu minora, se situează în timp ulterior împlinirii de către minoră a vârstei de 14 ani. Ca atare, în mod greșit instanțele au apreciat cu privire la aplicabilitatea alin. (3) al art. 197 C. pen.

Totodată, hotărârile sunt supuse casării și sub aspectul neaplicării dispozițiilor Legii nr. 543/2002.

Împotriva hotărârilor pronunțate în cauză, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, susținând că acestea sunt contrare legii, în sensul că încadrarea juridică dată faptei este greșită prin nereținerea dispozițiilor art. 197 alin. (3) C. pen., în concurs real alături de dispozițiile art. 197 alin. (2) și prin reținerea, de asemenea, greșită a dispozițiilor art. 13 din același cod.

S-a susținut că, din punct de vedere al elementului material, acțiunile inculpatului, derulate timp de 6 ani, au constat în acte sexuale prin constrângere cu partea vătămată, ceea ce semnifică, în linii generale, omogenitatea juridică reprezentând, fiecare în parte, conținutul aceleași infracțiuni, respectiv, viol.

Însă, analiza acestor acțiuni, împreună cu condițiile obiective și subiective care le-au însoțit, precum și cele referitoare la calitatea subiectului pasiv împotriva căreia erau îndreptate, demonstrează că unitatea legală a infracțiunii continuate nu mai există.

Astfel, ideea de omogenitate nu poate fi susținută prin aceea că aceasta există și în situația în care unele acțiuni realizează una din formele agravate, iar altele realizează o altă formă agravată.

Ca atare, chiar și în această situație în care este vorba de același tip de infracțiune, respectiv, violul, există o breșă în omogenitatea juridică dată de calitatea subiectului pasiv, în funcție de care legiuitorul a stabilit sancțiuni diferite.

Mai mult, vârsta victimei, atât până la împlinirea celor 14 ani, cât și după acest moment, a fost cunoscută de făptuitor, care și-a conceput activitatea infracțională funcție de acest aspect, rezoluția infracțională inițială luată de inculpat suferind serioase modificări, care echivalează, de fapt, cu o nouă rezoluție, astfel încât unitatea de rezoluție nu mai poate fi susținută, impunându-se reținerea în concurs real a două infracțiuni continuate de viol, în două forme agravate.

În consecință, prin recursul în anulare se susține că singura soluție rațională și legală este reținerea unui concurs între două infracțiuni continuate de viol, prevăzute de art. 197 alin. (2) și art. 197 alin. (3) C. pen.

Totodată, reținând o singură infracțiune continuată, prevăzută de art. 197 alin. (2) C. pen. , instanța de recurs a reținut în mod greșit aplicarea legii penale mai favorabile.

Astfel, ultimul act sexual a avut loc în luna iulie 2001, ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 89 din 21 iunie 2001, împrejurare în raport cu care dispozițiile art. 13 C. pen. nu sunt incidente în cauză.

În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor criticate și rejudecarea cauzei în limitele arătate.

Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului se constată că instanțele nu au făcut diferențierea între cele două perioade în care s-a desfășurat activitatea inculpatului R.M.S., rezultată din probatoriul administrat în cauză.

Astfel, din declarația părții vătămate, care se coroborează cu restul probelor existente în cauză, rezultă că, la împlinirea vârstei de 14 ani, aceasta a plecat la bunica sa în localitatea Dezmir, fiind hotărâtă să-l denunțate pe inculpat, pentru a se pune, astfel, capăt activității infracționale a cărei victimă a fost. În acest sens, partea vătămată a relatat bunicii sale, precum și mătușii L.L. cele întâmplate.

La îndemnul bunicii sale, partea vătămată a formulat o plângere scrisă adresată organului de poliție.

Edificatoare pentru întreruperea activității infracționale din prima perioadă este declarația martorei L.A., bunica părții vătămate, care a arătat în instanță următoarele:

„partea vătămată și-a adus hainele și cărțile la mine și frecventa cursurile școlare de la mine din Dezmir

” (dosarul de fond).

Este adevărat că, ulterior, inculpatul s-a deplasat în localitatea Dezmir, a urmărit-o pe partea vătămată și a cerut acesteia să se reîntoarcă la domiciliu, cu promisiunea că nu o va mai obliga să întrețină relații sexuale.

Din aceeași declarație a părții vătămate, care se coroborează cu declarația martorei L.A., rezultă că victima a fost de acord să se întoarcă acasă numai ca urmare a promisiunilor și angajamentului inculpatului că „

nu o mai bate și nu-i mai face nimic”.

Având încredere în promisiunile inculpatului, partea vătămată s-a întors acasă, unde, la scurt timp, inculpatul a supus victima la noi acte de constrângere, constând în aceea că a amenințat-o că, în caz de nesupunere sau relatare a celor întâmplate, îi va bate pe fratele și mama victimei și chiar, cu referire la aceasta din urmă, o va omorî.

Or, așa fiind, instanțele trebuia să rețină că, în realitate, nu ne aflăm în prezența unei unități legale de infracțiune, sub forma unei singure infracțiuni, ci în prezența unei pluralități de infracțiuni, sub forma concursului.

Astfel, instanțele ar fi trebuit să rețină că există unitatea legală în forma infracțiunii continuate numai pentru perioada 1995-1999, de când victima avea 10 ani și până aceasta a împlinit 14 ani, când inculpatul, în baza aceleași rezoluții infracționale, cunoscând vârsta părții vătămate, și-a conceput și a realizat înfrângerea voinței acesteia.

După data revenirii părții vătămate la domiciliu, de la bunici, unde a aceasta se refugiase, instanțele trebuiau să rețină că inculpatul a reînceput și a desfășurat o nouă activitate, în baza unei noi rezoluții infracționale.

Din analiza probelor existente în dosar rezultă metode și acte materiale noi, ce caracterizează, atât sub aspectul laturii subiective, cât și pe planul laturii obiective, o nouă infracțiune de viol.

Așa fiind, urmează a se reține că, în cele două perioade menționate, a lipsit, în principal, continuitatea pluralității de acte unite sub aspect subiectiv și, astfel, nu este realizată tripla unitate cerută de lege pentru existența unei singure infracțiuni continuate, criticile formulate prin recursul în anulare constatându-se a fi întemeiate, sub acest aspect.

Rezultă, așadar, că pe parcursul săvârșirii acțiunilor reținute în sarcina inculpatului, au apărut circumstanțe de fapt, cu referire la plecarea părții vătămate de acasă și revenirii acesteia la domiciliu exclusiv în considerarea neobligării sale în viitor la întreținerea de raporturi sexuale cu inculpatul, potrivit declarației ferme a făptuitorului și reale, cu referire la împlinirea de către victimă a vârstei prescrise de lege, în raport cu care nu mai sunt întrunite elementele constitutive ale formei agravate a infracțiunii de viol prevăzută de alin. (3) al art. 197 C. pen.

Corespunzător celor două perioade, cu referire la vârsta părții vătămate, actele și lucrările dosarului relevă cert conținutul distinct al modalităților de constrângere a victimei, apte a înfrânge orice împotrivire a acesteia.

Astfel, inițial, când victima avea circa 10 ani, actele sexuale s-au realizat sub pretextul aplicării unei corecții pentru neefectuarea corespunzătoare a temelor școlare.

Ulterior revenirii părții vătămate la domiciliu, după împlinirea vârstei de 14 ani, pentru înfrângerea voinței clar exprimate a acesteia de a nu consimți la întreținerea de raporturi sexuale cu inculpatul, acesta a constrâns-o prin amenințare cu producerea unui rău iminent fratelui și mamei victimei, în sensul că îi va bate pe amândoi, iar pe aceasta din urmă o va omorî.

Aceste amenințări, exprimând o altă poziție subiectivă a inculpatului, coroborate cu violența fizică, au avut aptitudinea inducerii în conștiința victimei a zădărniciei oricărei opuneri și, pe cale de consecință, a realizării scopului în care acestea au fost exercitate de inculpat.

Reținând existența unei singure infracțiuni de viol în formă continuată, în loc de 2 infracțiuni continuate de viol, în două forme agravate, prevăzute de art. 197 alin. (2) lit. b) și art. 197 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) din același cod, prin hotărârea criticată s-a dat faptelor o greșită încadrare juridică, aceasta fiind supusă cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen., corespunzător motivului prevăzut de art. 410 alin. (1) partea I pct. 7 din același cod, invocat de procurorul general.

Pe de altă parte, în raport cu ultimul act de executare săvârșit în iulie 2001 și data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 89/2001, în mod greșit au fost reținute dispozițiile art. 13 C. pen., recursul în anulare fiind fondat și sub aspectul acestei critici.

În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 414

1

, cu referire la art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Curtea va admite recursul în anulare și va casa hotărârile atacate numai cu privire la încadrarea juridică dată faptei de viol, precum și cu privire la greșita reținere a dispozițiilor art. 13 C. pen., pe care le va înlătura.

În temeiul art. 334 C. proc. pen., va schimba încadrarea juridică dintr-o infracțiune de viol, prevăzută de art. 197 alin. (2) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen., în două infracțiuni concurente de viol în formă continuată, prevăzute de art. 197 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și, respectiv, de art. 197 alin. (2) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În raport cu pericolul social concret al faptelor comise, cu persoana inculpatului, cu urmările produse, Curtea apreciază că o pedeapsă de 15 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 197 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și o pedeapsă de 13 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 197 alin. (2) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., constituie o replică socială adecvată vinovăției relevate de probatoriul administrat, de natură a asigura realizarea scopului și funcțiilor prevăzute de art. 52 C. pen.

Ca atare, Curtea va condamna pe inculpatul R.M.S. în sensul arătat.

În baza art. 33 lit. a) și 34 lit. b) C. pen., dispune ca inculpatul menționat să execute pedeapsa cea mai grea, de 15 ani închisoare.

Drept urmare, Curtea anulează mandatul anterior și dispune emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii.

Celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate vor fi menținute.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., onorariul de avocat, conform dispozitivului, cuvenit pentru apărarea din oficiu a inculpatului R.M.S., se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței nr. 471 din 27 septembrie 2002 a Tribunalului Cluj, secția penală, deciziei penale nr. 19 din 6 februarie 2003 a Curții de Apel Cluj, secția penală, și deciziei nr. 2191 din 13 mai 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, privind pe inculpatul R.M.S.

Casează hotărârile atacate numai cu privire la încadrarea juridică dată faptei de viol și la greșita reținere a dispozițiilor art. 13 C. pen., pe care le înlătură.

În baza art. 334 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică dintr-o infracțiune de viol, prevăzută de art. 197 alin. (2) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen., în două infracțiuni concurente de viol în formă continuată, după cum urmează:

- în infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., text în baza căruia condamnă pe inculpatul R.M.S. la 15 ani închisoare și 10 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen.;

- în infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (2) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., text în baza căruia condamnă pe același inculpat la 13 ani închisoare și 10 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., dispune ca inculpatul R.M.S. să execute pedeapsa cea mai grea, de 15 ani închisoare și 10 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen.

Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate.

Anulează mandatul anterior și dispune emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii.

Onorariul de avocat, în sumă de 400.000 lei, pentru apărarea din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 5 iulie 2004.