ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2428/2005

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2428/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului în anulare

de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

În temeiul art. 409 și a

art. 410 alin. (1) partea I pct. 7 C. proc. pen., procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs

în anulare împotriva sentinței penale nr. 2273 din 4 decembrie 2002 a

Judecătoriei Constanța, deciziei penale nr. 986 din 18 decembrie 2003 a

Tribunalului Constanța și deciziei penale nr. 478/ P din 29 iunie 2004 a Curții

de Apel Constanța pe motivul că faptei săvârșite de inculpat i s-a dat o

greșită încadrare juridică.

Recursul în anulare este

fondat și urmează a fi admis ca atare.

Judecătoria Constanța, prin

sentința penală nr. 2273 din 4 decembrie 2002 a Judecătoriei Constanța, a

condamnat pe inculpații:

- D.I. la o pedeapsă

rezultantă de 4 ani închisoare, pentru săvârșirea în concurs real a infracțiunilor

de înșelăciune și evaziune fiscală, prevăzute de art. 215 alin. (1) și (3), cu

aplicarea art. 13, art. 215 alin. (4), cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art.

13 C. pen. și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 87/1994, prin schimbarea

încadrării juridice reținute prin rechizitoriu, din infracțiunea prevăzută de

art. 215 alin. (1), (3) și (4) C. pen. și art. 10 alin. (1) din Legea nr.

87/1994, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Totodată, l-a obligat pe

inculpat să plătească despăgubiri civile de 708.861.500 lei părții civile SC

D.C. SRL Ploiești.

S-a reținut că, în cursul

anului 1999, în calitate de administrator al SC D. SRL Constanța, inculpatul

i-a indus și menținut în eroare pe reprezentanții părții civile SC D.C. SRL

Ploiești, atât cu ocazia încheierii, cât și pe parcursul executării unui

contract de vânzare-cumpărare de mărfuri, prezentându-le ca adevărată

împrejurarea mincinoasă că societățile comerciale pe care le administrează au o

bună situație financiară și că va achita prețul produselor achiziționate,

emițând ulterior două file cec în valoare totală de 500.000.000 lei, a căror

plată a fost refuzată de B.T.R. SA, sucursala Constanța, datorită lipsei

disponibilului în contul bancar al emitentului, precum și faptului că SC I.I.

SRL Constanța, societate comercială administrată tot de inculpat, intrase în

interdicție bancară.

Totodată, începând cu anul

1997, în calitate de administrator al SC D. SRL Constanța, inculpatul a

întocmit în mod incomplet și necorespunzător documentele primare și de evidență

contabilă ale societății, iar începând cu anul 1999 nu a mai efectuat nici o

înregistrare contabilă, deși societatea a desfășurat activitate comercială,

inacțiunile sale fiind de natură a împiedica verificările financiar-contabile

și depistarea cazurilor de evaziune fiscale.

Tribunalul Constanța a admis

apelurile declarate de procuror și inculpat și a schimbat încadrarea juridică

din infracțiunile prevăzute de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen. și art. 215

alin. (4), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea prevăzută de

art. 215 alin. (1), (3) și (4), cu aplicarea art. 13 C. pen., aplicând

inculpatului o pedeapsă de 3 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) și

art. 34 lit. b) C. pen., a contopit această pedeapsă cu cea de un an

închisoare, stabilită pentru infracțiunea prevăzută de art. 10 alin. (1) din

Legea nr. 87/1994, urmând ca inculpatul să execute, în final, 3 ani închisoare.

Curtea de Apel Constanța a

admis recursul declarat de inculpat și, conform art. 334 C. proc. pen., art.

215 alin. (1), (3) și (4) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 84 pct. 2

din Legea nr. 59/1934, aplicându-i o pedeapsă de un an închisoare, pe care a

constatat-o grațiată în baza art. 1 din Legea nr. 543/2002.

Totodată, a dispus

suspendarea condiționată a executării pedepsei de un an închisoare, stabilită

pentru infracțiunea prevăzută de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 87/1994.

Pe de altă parte, a respins

recursul declarat de procuror.

Hotărârile au fost

pronunțate cu încălcarea legii.

Potrivit art. 215 alin. (2)

C. pen., înșelăciunea săvârșită prin folosire de nume sau calități mincinoase

ori de alte mijloace frauduloase se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani.

Totodată, potrivit art. 215

alin. (3) C. pen., constituie infracțiunea de înșelăciune inducerea sau

menținerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui

contract, săvârșită în așa fel încât, fără această eroare, cel înșelat nu ar fi

încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate.

Alin. (4) al aceluiași text

de lege, prevede că emiterea unui C.E.C. asupra unei instituții de credit sau

unei persoane, știind că pentru valorificarea lui nu există provizia necesară,

dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului, se sancționează cu pedeapsa

prevăzută în alin. (2).

Prin urmare, pentru

existența infracțiunii este important ca emiterea cecului să se fi făcut pentru

a induce în eroare pe beneficiarul acestuia, cu scopul de a obține pentru sine

sau pentru altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă.

Inculpatul, în luna ianuarie

1999, acționând în calitate de asociat cu drept de administrare a SC D. SRL

Constanța, l-a indus în eroare pe P.C., reprezentantul părții vătămate SC D.C.

SRL Ploiești, cu ocazia realizării acordului de voință între cele două societăți

privind încheierea unui contract de vânzare-cumpărare de natură comercială,

prin ascunderea dolosivă a faptului că societatea inculpatului (SC D. SRL

Constanța) nu prezintă bonitatea necesară, nemaivând nici o activitate

comercială de aproximativ un an de zile, nici un angajat și nici vreo formă de

evidență financiar-contabilă. Această modalitate este caracterizată în doctrină

ca „dol prin reticență”, fapt care, dacă ar fi fost cunoscut de către vânzător

la momentul încheierii contractului sau ulterior, pe timpul executării

acestuia, nu l-ar fi încheiat și nici nu l-ar fi executat în condițiile

stipulate.

Acțiunea de inducere în

eroare a fost săvârșită de inculpat cu intenție directă, calificată, în scopul

obținerii unui folos injust, constând în revânzarea produselor cumpărate și

însușirea prețului acestora, fără a-și achita obligația de plată către

vânzător.

S-a stabilit că întreaga

cantitate de carne de porc și pasăre a fost transportată cu două TIR-uri

închiriate de inculpat de la SC C.P.C. SRL Poșta Câlnău, unde partea vătămată o

depozitase, iar cele 520.000 pungi plastic au fost transportate și livrate unei

societăți din București care i-a fost indicată în mod expres martorului șofer

N.F., de către inculpat.

Partea vătămată P.C. și-a

îndeplinit cu bună credință obligațiile contractuale pe care și le-a asumat

prin contractul de vânzare-cumpărare a mărfurilor (avizele de expediție și

documentele doveditoare ale livrării mărfii către SC D. SRL Constanța din

dosarul de urmărire penală), în timp ce inculpatul nu i-a achitat nici o sumă

de bani din valoarea mărfii, astfel că partea vătămată a fost nevoită să se

deplaseze la Constanța, când s-a întocmit factura fiscală seria PH ACA nr.

2326952 din 1 aprilie 1999 prin care se atesta faptul că SC D.C. SRL Ploiești a

livrat marfă în valoare de 708.861.500 lei.

Cu același prilej,

inculpatul și-a asumat în scris obligația de a achita până la data de 8 aprilie

1999 suma totală de 25.000 dolari către P.C. (înscrisul sub semnătură privată

denumit „chitanță”).

Întrucât inculpatul nu și-a

îndeplinit nici de această dată obligația de a plăti contravaloarea mărfii,

reprezentantul părții vătămate, P.C. s-a deplasat din nou la Constanța, în 11

mai 1999, pentru a-i solicita explicații inculpatului.

Acționând în mod vădit cu

intenția de a induce în eroare partea vătămată și de a o determina să amâne

derularea procedurii legale de recuperare a sumelor datorate, inculpatul este

cel care i-a propus acestuia încheierea unui proces-verbal de compensare între

SC D.C. SRL Ploiești, SC D. SRL Constanța și SC I.I. SRL (în cadrul căreia

inculpatul avea calitatea de asociat).

Conform acestui

proces-verbal, inculpatul i-a propus părții vătămate P.C. că datoria de

708.861.500 lei pe care SC D. SRL Constanța o avea față de SC D.C. SRL Ploiești

să fie preluată de SC I.I. SRL Constanța, societate despre care inculpatul i-a

precizat că desfășoară o intensă activitate comercială și realizează mari sume

de bani. Nici de această dată inculpatul nu i-a prezentat situația reală a

societății sale părții vătămate.

Pentru a-și recupera paguba,

partea vătămată a fost de acord ca inculpatul D.I. să completeze personal, să

semneze și ștampileze două file C.E.C. în valoare de câte 250.000.000 lei

fiecare, pe care i le-a remis.

Conform înțelegerii

părților, în cuprinsul celor două procese-verbale de compensare încheiate cu

acest prilej, a fost consemnat faptul că filele C.E.C. emise de inculpat vor

reprezenta o garanție a faptului că va achita către SC D.C. SRL Ploiești, până

la 31 mai 1999, întreaga valoare a mărfii. După această dată, în cazul

neîndeplinirii obligației de plată, respectivele file C.E.C. urmau a reprezenta

instrumentele de plată, putând fi introduse spre decontare la B.T.R. SA

Constanța.

Reprezentantul părții

vătămate P.C. a respectat înțelegerea și a păstrat cu titlu de garanție filele

C.E.C. până la 31 mai 1999, când inculpatul nu a achitat nici o sumă de bani,

astfel cum se convenise.

În acest context, la 1 iunie

1999, partea vătămată P.C., apreciind că cele două file C.E.C. au dobândit

calitatea de instrumente de plată, a solicitat B.T.R., sucursala Constanța

decontarea contravalorii acestora, însă operațiunea nu a putut fi realizată. La

2 iunie 1999, banca a refuzat efectuarea plății atât datorită faptului că SC

I.I. SRL Constanța nu avea bani în contul bancar cât și împrejurările că

emitentul (aceeași societate a inculpatului) se afla în interdicție bancară din

15 mai 1999.

Mai mult, cele două file

C.E.C. emise de inculpat și date spre decontare părții vătămate aparțineau unui

set de instrumente de plată care fusese anulat odată cu instituirea

interdicției.

În declarațiile sale,

inculpatul D.I. a negat săvârșirea faptei, susținând că cele două file C.E.C.

au avut rolul de a constitui o garanție a efectuării ulterioare a plății.

Nu se poate vorbi însă în

cauză de existența unei garanții valabile, atât timp cât filele C.E.C. erau

anulate și nu exista provizionul necesar în cont. Or, în literatura de

specialitate s-a susținut constant că prezentarea intenționată ca fiind

garanție a unei file C.E.C. ce nu îndeplinea, în realitate, condițiile legale,

iar dacă este acceptată ca atare de persoana indusă în eroare, constituie un

element al înșelăciunii (Revista Dreptul nr. 6/2004).

Totodată, inculpatul a

susținut că, anterior datei de 31 mai 1999, a luat legătura telefonic cu partea

vătămată P.C., căruia i-a adus la cunoștință că SC I.I. SRL nu are în cont suma

de bani necesară efectuării plății sumei datorate.

În totală contradicție cu

susținerile inculpatului, reprezentanții părții vătămate au declarat constant

că nu au avut cunoștință despre lipsa proviziei necesare din contul bancar al

SC I.I. SRL Constanța, atât în momentul emiterii celor două file C.E.C.,

ulterior, cât și la data scadenței.

Partea vătămată a precizat

că inculpatul D.I. nu le-a făcut cunoscută reala situație economică și

financiară a societăților comerciale pe care le reprezenta și nu a contactat SC

D.C. SRL Ploiești pentru a-i informa cu privire la imposibilitatea decontării

filelor C.E.C.

Din analiza probelor

anterior menționate rezultă că inculpatul a indus în eroare partea civilă

asupra unui aspect fundamental în formarea cunoștinței și voinței acesteia de a

contracta, atât în momentul încheierii contractului, cât și pe parcursul

executării acestuia, prin declarațiile mincinoase privind bonitatea firmei și

prin emiterea cecurilor și prin susținerile sale ulterioare că este în măsură

să-și onoreze obligațiile contractuale.

Mai mult, intenția

frauduloasă a inculpatului rezultă și din lipsa de diligență a acestuia în

acoperirea prejudiciului, care încă nu este recuperat, deși partea civilă a

încercat soluționarea pe cale amabilă a incidentului.

Așadar, faptele inculpatului

nu constituie numai o simplă încălcare a normelor juridice financiare, care să

se circumscrie dispozițiilor art. 84 din Legea nr. 59/1934 cum a apreciat

instanța de recurs, atât timp cât inculpatul a acționat în maniera descrisă cu

scopul de a induce și menține în eroare o persoană cu prilejul încheierii și

executării unui contract, ci ale infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art.

215 alin. (2), (3) și (4) C. pen.

În consecință, instanțele

trebuia să dispună condamnarea inculpatului pentru săvârșirea acestei

infracțiuni, în concurs cu infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art.

10 alin. (1) din Legea nr. 87/1994.

Pentru aceste motive,

recursul în anulare va fi admis, hotărârile atacate vor fi casate pentru

greșita încadrare juridică urmând ca inculpatul să fie condamnat pentru

infracțiunea de înșelăciune în concurs cu cea de evaziune fiscală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție împotriva sentinței penale nr. 2273 din 4 decembrie 2002 a

Judecătoriei Constanța, deciziei penale nr. 986 din 18 decembrie 2003 a

Tribunalului Constanța și deciziei penale nr. 478 din 22 iunie 2004 Curții de

Apel Constanța, privind pe inculpatul D.I.

Casează hotărârile atacate

pentru greșita încadrare juridică dată faptei.

În baza art. 215 alin. (2),

(3) și (4) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod, condamnă pe

inculpatul D.I. la o pedeapsă de 3 ani închisoare.

În baza art. 10 alin. (1)

din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., condamnă

inculpatul la un an închisoare, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai

grea de 3 ani închisoare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 12 aprilie 2005.