ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2428/2005

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: În temeiul art. 409 și a art. 410 alin. (1) partea I pct. 7 C. proc. pen., procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare împotriva sentinței penale nr. 2273 din 4 decembrie 2002 a Judecătoriei Constanța, deciziei penale nr. 986 din 18 decembrie 2003 a Tribunalului Constanța și deciziei penale nr. 478/ P din 29 iunie 2004 a Curții de Apel Constanța pe motivul că faptei săvârșite de inculpat i s-a dat o greșită încadrare juridică. Recursul în anulare este fondat și urmează a fi admis ca atare. Judecătoria Constanța, prin sentința penală nr. 2273 din 4 decembrie 2002 a Judecătoriei Constanța, a condamnat pe inculpații: - D.I.

la o pedeapsă rezultantă de 4 ani închisoare, pentru săvârșirea în concurs real a infracțiunilor de înșelăciune și evaziune fiscală, prevăzute de art. 215 alin. (1) și (3), cu aplicarea art. 13, art. 215 alin. (4), cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen. și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 87/1994, prin schimbarea încadrării juridice reținute prin rechizitoriu, din infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) și (4) C. pen. și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. Totodată, l-a obligat pe inculpat să plătească despăgubiri civile de 708.861.500 lei părții civile SC D.C. SRL Ploiești. S-a reținut că, în cursul anului 1999, în calitate de administrator al SC D. SRL Constanța, inculpatul i-a indus și menținut în eroare pe reprezentanții părții civile SC D.C.

SRL Ploiești, atât cu ocazia încheierii, cât și pe parcursul executării unui contract de vânzare-cumpărare de mărfuri, prezentându-le ca adevărată împrejurarea mincinoasă că societățile comerciale pe care le administrează au o bună situație financiară și că va achita prețul produselor achiziționate, emițând ulterior două file cec în valoare totală de 500.000.000 lei, a căror plată a fost refuzată de B.T.R. SA, sucursala Constanța, datorită lipsei disponibilului în contul bancar al emitentului, precum și faptului că SC I.I. SRL Constanța, societate comercială administrată tot de inculpat, intrase în interdicție bancară.

Totodată, începând cu anul 1997, în calitate de administrator al SC D. SRL Constanța, inculpatul a întocmit în mod incomplet și necorespunzător documentele primare și de evidență contabilă ale societății, iar începând cu anul 1999 nu a mai efectuat nici o înregistrare contabilă, deși societatea a desfășurat activitate comercială, inacțiunile sale fiind de natură a împiedica verificările financiar-contabile și depistarea cazurilor de evaziune fiscale. Tribunalul Constanța a admis apelurile declarate de procuror și inculpat și a schimbat încadrarea juridică din infracțiunile prevăzute de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen. și art. 215 alin. (4), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) și (4), cu aplicarea art. 13 C. pen., aplicând inculpatului o pedeapsă de 3 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., a contopit această pedeapsă cu cea de un an închisoare, stabilită pentru infracțiunea prevăzută de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 87/1994, urmând ca inculpatul să execute, în final, 3 ani închisoare. Curtea de Apel Constanța a admis recursul declarat de inculpat și, conform art. 334 C. proc. pen., art. 215 alin. (1), (3) și (4) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, aplicându-i o pedeapsă de un an închisoare, pe care a constatat-o grațiată în baza art. 1 din Legea nr. 543/2002. Totodată, a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei de un an închisoare, stabilită pentru infracțiunea prevăzută de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 87/1994.

Pe de altă parte, a respins recursul declarat de procuror. Hotărârile au fost pronunțate cu încălcarea legii. Potrivit art. 215 alin. (2) C. pen., înșelăciunea săvârșită prin folosire de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani. Totodată, potrivit art. 215 alin. (3) C. pen., constituie infracțiunea de înșelăciune inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârșită în așa fel încât, fără această eroare, cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate. Alin. (4) al aceluiași text de lege, prevede că emiterea unui C.E.C.

asupra unei instituții de credit sau unei persoane, știind că pentru valorificarea lui nu există provizia necesară, dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului, se sancționează cu pedeapsa prevăzută în alin. (2). Prin urmare, pentru existența infracțiunii este important ca emiterea cecului să se fi făcut pentru a induce în eroare pe beneficiarul acestuia, cu scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă. Inculpatul, în luna ianuarie 1999, acționând în calitate de asociat cu drept de administrare a SC D. SRL Constanța, l-a indus în eroare pe P.C., reprezentantul părții vătămate SC D.C.

SRL Ploiești, cu ocazia realizării acordului de voință între cele două societăți privind încheierea unui contract de vânzare-cumpărare de natură comercială, prin ascunderea dolosivă a faptului că societatea inculpatului (SC D. SRL Constanța) nu prezintă bonitatea necesară, nemaivând nici o activitate comercială de aproximativ un an de zile, nici un angajat și nici vreo formă de evidență financiar-contabilă. Această modalitate este caracterizată în doctrină ca „dol prin reticență”, fapt care, dacă ar fi fost cunoscut de către vânzător la momentul încheierii contractului sau ulterior, pe timpul executării acestuia, nu l-ar fi încheiat și nici nu l-ar fi executat în condițiile stipulate. Acțiunea de inducere în eroare a fost săvârșită de inculpat cu intenție directă, calificată, în scopul obținerii unui folos injust, constând în revânzarea produselor cumpărate și însușirea prețului acestora, fără a-și achita obligația de plată către vânzător.

S-a stabilit că întreaga cantitate de carne de porc și pasăre a fost transportată cu două TIR-uri închiriate de inculpat de la SC C.P.C. SRL Poșta Câlnău, unde partea vătămată o depozitase, iar cele 520.000 pungi plastic au fost transportate și livrate unei societăți din București care i-a fost indicată în mod expres martorului șofer N.F., de către inculpat. Partea vătămată P.C. și-a îndeplinit cu bună credință obligațiile contractuale pe care și le-a asumat prin contractul de vânzare-cumpărare a mărfurilor (avizele de expediție și documentele doveditoare ale livrării mărfii către SC D. SRL Constanța din dosarul de urmărire penală), în timp ce inculpatul nu i-a achitat nici o sumă de bani din valoarea mărfii, astfel că partea vătămată a fost nevoită să se deplaseze la Constanța, când s-a întocmit factura fiscală seria PH ACA nr. 2326952 din 1 aprilie 1999 prin care se atesta faptul că SC D.C.

SRL Ploiești a livrat marfă în valoare de 708.861.500 lei. Cu același prilej, inculpatul și-a asumat în scris obligația de a achita până la data de 8 aprilie 1999 suma totală de 25.000 dolari către P.C. (înscrisul sub semnătură privată denumit „chitanță”). Întrucât inculpatul nu și-a îndeplinit nici de această dată obligația de a plăti contravaloarea mărfii, reprezentantul părții vătămate, P.C. s-a deplasat din nou la Constanța, în 11 mai 1999, pentru a-i solicita explicații inculpatului. Acționând în mod vădit cu intenția de a induce în eroare partea vătămată și de a o determina să amâne derularea procedurii legale de recuperare a sumelor datorate, inculpatul este cel care i-a propus acestuia încheierea unui proces-verbal de compensare între SC D.C.

SRL Ploiești, SC D. SRL Constanța și SC I.I. SRL (în cadrul căreia inculpatul avea calitatea de asociat). Conform acestui proces-verbal, inculpatul i-a propus părții vătămate P.C. că datoria de 708.861.500 lei pe care SC D. SRL Constanța o avea față de SC D.C. SRL Ploiești să fie preluată de SC I.I. SRL Constanța, societate despre care inculpatul i-a precizat că desfășoară o intensă activitate comercială și realizează mari sume de bani. Nici de această dată inculpatul nu i-a prezentat situația reală a societății sale părții vătămate. Pentru a-și recupera paguba, partea vătămată a fost de acord ca inculpatul D.I. să completeze personal, să semneze și ștampileze două file C.E.C. în valoare de câte 250.000.000 lei fiecare, pe care i le-a remis.

Conform înțelegerii părților, în cuprinsul celor două procese-verbale de compensare încheiate cu acest prilej, a fost consemnat faptul că filele C.E.C. emise de inculpat vor reprezenta o garanție a faptului că va achita către SC D.C. SRL Ploiești, până la 31 mai 1999, întreaga valoare a mărfii. După această dată, în cazul neîndeplinirii obligației de plată, respectivele file C.E.C. urmau a reprezenta instrumentele de plată, putând fi introduse spre decontare la B.T.R. SA Constanța. Reprezentantul părții vătămate P.C. a respectat înțelegerea și a păstrat cu titlu de garanție filele C.E.C. până la 31 mai 1999, când inculpatul nu a achitat nici o sumă de bani, astfel cum se convenise. În acest context, la 1 iunie 1999, partea vătămată P.C., apreciind că cele două file C.E.C.

au dobândit calitatea de instrumente de plată, a solicitat B.T.R., sucursala Constanța decontarea contravalorii acestora, însă operațiunea nu a putut fi realizată. La 2 iunie 1999, banca a refuzat efectuarea plății atât datorită faptului că SC I.I. SRL Constanța nu avea bani în contul bancar cât și împrejurările că emitentul (aceeași societate a inculpatului) se afla în interdicție bancară din 15 mai 1999. Mai mult, cele două file C.E.C. emise de inculpat și date spre decontare părții vătămate aparțineau unui set de instrumente de plată care fusese anulat odată cu instituirea interdicției. În declarațiile sale, inculpatul D.I. a negat săvârșirea faptei, susținând că cele două file C.E.C. au avut rolul de a constitui o garanție a efectuării ulterioare a plății.

Nu se poate vorbi însă în cauză de existența unei garanții valabile, atât timp cât filele C.E.C. erau anulate și nu exista provizionul necesar în cont. Or, în literatura de specialitate s-a susținut constant că prezentarea intenționată ca fiind garanție a unei file C.E.C. ce nu îndeplinea, în realitate, condițiile legale, iar dacă este acceptată ca atare de persoana indusă în eroare, constituie un element al înșelăciunii (Revista Dreptul nr. 6/2004). Totodată, inculpatul a susținut că, anterior datei de 31 mai 1999, a luat legătura telefonic cu partea vătămată P.C., căruia i-a adus la cunoștință că SC I.I. SRL nu are în cont suma de bani necesară efectuării plății sumei datorate. În totală contradicție cu susținerile inculpatului, reprezentanții părții vătămate au declarat constant că nu au avut cunoștință despre lipsa proviziei necesare din contul bancar al SC I.I.

SRL Constanța, atât în momentul emiterii celor două file C.E.C., ulterior, cât și la data scadenței. Partea vătămată a precizat că inculpatul D.I. nu le-a făcut cunoscută reala situație economică și financiară a societăților comerciale pe care le reprezenta și nu a contactat SC D.C. SRL Ploiești pentru a-i informa cu privire la imposibilitatea decontării filelor C.E.C. Din analiza probelor anterior menționate rezultă că inculpatul a indus în eroare partea civilă asupra unui aspect fundamental în formarea cunoștinței și voinței acesteia de a contracta, atât în momentul încheierii contractului, cât și pe parcursul executării acestuia, prin declarațiile mincinoase privind bonitatea firmei și prin emiterea cecurilor și prin susținerile sale ulterioare că este în măsură să-și onoreze obligațiile contractuale.

Mai mult, intenția frauduloasă a inculpatului rezultă și din lipsa de diligență a acestuia în acoperirea prejudiciului, care încă nu este recuperat, deși partea civilă a încercat soluționarea pe cale amabilă a incidentului. Așadar, faptele inculpatului nu constituie numai o simplă încălcare a normelor juridice financiare, care să se circumscrie dispozițiilor art. 84 din Legea nr. 59/1934 cum a apreciat instanța de recurs, atât timp cât inculpatul a acționat în maniera descrisă cu scopul de a induce și menține în eroare o persoană cu prilejul încheierii și executării unui contract, ci ale infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) și (4) C. pen. În consecință, instanțele trebuia să dispună condamnarea inculpatului pentru săvârșirea acestei infracțiuni, în concurs cu infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 87/1994.

Pentru aceste motive, recursul în anulare va fi admis, hotărârile atacate vor fi casate pentru greșita încadrare juridică urmând ca inculpatul să fie condamnat pentru infracțiunea de înșelăciune în concurs cu cea de evaziune fiscală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței penale nr. 2273 din 4 decembrie 2002 a Judecătoriei Constanța, deciziei penale nr. 986 din 18 decembrie 2003 a Tribunalului Constanța și deciziei penale nr. 478 din 22 iunie 2004 Curții de Apel Constanța, privind pe inculpatul D.I. Casează hotărârile atacate pentru greșita încadrare juridică dată faptei. În baza art. 215 alin. (2), (3) și (4) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod, condamnă pe inculpatul D.I. la o pedeapsă de 3 ani închisoare. În baza art. 10 alin. (1) din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., condamnă inculpatul la un an închisoare, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 12 aprilie 2005.