ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2426/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2426/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor de fată, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A.I.,

A.V., ș.a. reprezentați de Sindicatul Polițiștilor din România, în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și Internelor și C.N.C.D.,

au solicitat înlăturarea situației creată de pârât prin discriminarea membrilor

de sindicat reclamanți, în perioada 22 septembrie 2005 - 22 septembrie 2008,

obligarea pârâtului la plata către fiecare membru, a unei despăgubiri egale cu

echivalentul financiar al normei de hrană 12 B pentru perioada menționată și o

despăgubire simbolică de 1 leu pentru prejudiciul moral cauzat reclamanților.

În motivare, reclamanții au susținut în esență,

faptul că în perioada menționată în acțiune, au avut calitatea de

polițiști-funcționari publici cu statut special, că potrivit H.G. nr. 65/2003

privind stabilirea drepturilor de hrană în timp de pace, polițiștii care

prestează munca în schimburi au fără deosebire, dreptul la o alocație de hrană

în valoare de 660 calorii pe zi, denumită norma de hrană 12 B, și că deși au

îndeplinit condițiile necesare acordării acesteia, pârâtul a acordat-o

discreționar doar anumitor polițiști, împrejurare care după aprecierea

reclamanților constituie o faptă de discriminare conform art. 2 și urm. din OG

nr. 137/2000.

Prin sentința civilă nr. 3435 din 21 octombrie 2009,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

respins ca neîntemeiată acțiunea, a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Administrației și Internelor,

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei DG.P.M.B. (ulterior

introdusă în cauză) și excepția lipsei calității procesuale active în ceea ce-i

privește pe o parte din reclamanți, invocată de pârâta D.G.P.M.B.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut, în

esență, următoarele:

În ceea ce privește excepția lipsei calității

procesuale pasive, curtea de apel a reținut că aceasta a fost invocată de către

pârâtul M.A.I. în raport cu împrejurarea că reclamanții își desfășoară

activitatea la D.G.P.M.B., iar de către pârâta D.G.P.M.B., în raport cu împrejurarea

că nu toți reclamanții sunt angajați ai direcției.

Instanța a constatat că susținerile pârâtului MAI

sunt nefondate întrucât, acesta are calitatea de emitent a Ordinului nr.

440/2003 privind hrănirea efectivelor M.I.R.A. (actualul M.A.I.), în timp de

pace, prin care a fost reglementată procedura de alocare-scoatere a

personalului instituției căruia i se aplică statutul polițistului la/de la

drepturile instituite de H.G. nr. 65/2003.

Întrucât reclamanții în calitate de polițiști care

fac parte din „efectivele M.I.R.A." se consideră discriminați în raport cu

alți polițiști care de asemenea fac parte din „efectivele M.I.R.A." și

care au primit drepturile instituite de H.G. nr. 65/2003, curtea de apel a

constatat că pârâtul MAI are legitimitate procesuală în cauză pentru toți

reclamanții, iar DG.P.M.B. are calitate procesuală în cauză pentru angajații

săi, fiind vorba despre o pretinsă nestabilire a unor drepturi în raporturile

de serviciu ale reclamanților iar nu despre neplata unor drepturi salariale

stabilite în raportul angajat - angajator.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale

active invocată de DG.P.M.B., instanța a constatat că aceasta a fost invocată

pentru reclamanții care au renunțat la judecarea cauzei și pentru care instanța

a luat act de renunțare în baza art. 246 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, curtea de apel a reținut că norma

zilnică, plafoanele calorice și categoriile de personal pentru care se acordă

sunt prevăzute de anexa la H.G. nr. 65/2003, iar potrivit art. 24 din Ordinul

MAI nr. 440/2003 (emis în temeiul art. 4 din această hotărâre) „alocarea

(scoaterea) la (de la) drepturi de hrană a personalului M.I.R.A. care

beneficiază de norme de hrană se face în toate situațiile, nominal prin ordin

de zi pe unitate/dispoziția zilnică a șefului unității".

Instanța a concluzionat că analizarea condițiilor

concrete, pentru fiecare reclamant în parte, a aparținut șefului unității în

care și-au desfășurat activitatea, astfel încât în cazul în care șeful unității

ar fi apreciat că unul sau mai mulți polițiști aveau dreptul la norma de hrană

12 B era obligat să emită o dispoziție sau un „ordin de zi" pe unitate.

Neexistând astfel de ordine/dispoziții de zi,

reclamanții nu pot invoca discriminarea în raport cu alți colegi care au primit

norma 12 B, din moment ce prevederile legale reglementează chiar pentru același

polițist condiții diferite, și care trebuie să fie analizate permanent de șeful

ierarhic.

Ca atare, împrejurarea că D.G.P.M.B. a emis

Dispoziția nr. 3036 din 14 ianuarie 2009 și a acordat reclamanților norma de

hrană 12 B demonstrează că, la momentul emiterii actului, polițiștii se

încadrau în cerințele legii. Emiterea dispoziției nu poate fi interpretată în

sensul că și pentru perioada 2005 - 2008 reclamanții îndeplineau condițiile și

s-a omis emiterea unei asemenea dispoziții, întrucât simpla dovadă că reclamanții

lucrau în ture nu înlătură aprecierea șefului ierarhic care avea obligația să

nominalizeze prin ordin de zi pe unitate situația invocată.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au

formulat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea cererii lor de recurs,

recurenții-reclamanți au susținut următoarele:

- instanța nu a luat în considerare niciuna dintre

probele propuse de către reclamanți, prin cererea de chemare în judecată.

- instanța nu a luat în considerare nici probele

produse și depuse la dosar de către reclamanți, respectiv adeverințele

provenite de la pârâți, care au atestat perioada în care reclamanții au prestat

munca în schimburi, anterior depunerii cererii de chemare în judecată și în

care reclamanții nu au primit alocația de hrană norma 12 B.

- instanța a pronunțat sentința în baza unui temei

legal inexistent, respectiv, pretinsul ordin M.A.I. 440/2003 privind hrănirea

efectivelor Ministerului de Interne în timp de pace. Acest act normativ

administrativ a fost indicat de pârâții M.A.I. și D.G.P.M.B. în întâmpinările

lor, dar această normă nu există, nefiind publicat în Monitorul Oficial,

conform prevederilor Legii nr. 24/2000 în vederea intrării în vigoare.

Recurenții-reclamanți au susținut că ordinul în discuție a fost în mod abuziv

clasificat, la nivel de „secret de serviciu" și că această împrejurare a

fost de natură să-i împiedice să cunoască apariția și conținutul ordinului,

astfel încât au fost împiedicați să dobândească reprezentarea că au avut

dreptul la alocația de hrană norma 12 B în zilele în care au prestat munca în

schimburi, și că au fost tratați inegal, discriminatoriu de către angajator,

prin comparație cu alte categorii de polițiști care au prestat în aceeași

perioadă munca în schimburi și care au primit neîngrădit norma 12 B.

- instanța nu a făcut aplicarea art. 27 alin. (4) din

O.G. 137/2000, ce reglementa procedura specială de probațiune într-o cauză de

discriminare

- motivarea instanței este confuză și contradictorie,

atunci când se retine că: „ a constata prin hotărâre judecătorească

împrejurarea că fiecare reclamant îndeplinea cerințele legii și că avea dreptul

la norma de hrană 12 B înseamnă să se refuze aplicarea unor acte normative cu

putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și prin înlocuirea

acestora cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte

acte normative, ceea ce ar fi contrar dispozițiilor obligatorii ale deciziilor

pronunțate de Curtea Constituțională.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu

actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și cu

dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C.

proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce

vor fi arătate în continuare.

În ceea ce privește primele două critici formulate de

recurenți, privitoare la neluarea în considerare de către instanța de fond a

tuturor probelor propuse, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

Așa cum s-a statuat în literatura juridică dar și în

practica judiciară, rolul probei în procesul civil este acela de a asigura

stabilirea existenței sau inexistenței unui anumit fapt juridic (lato sensu) cu

caracter determinant în formarea convingerii judecătorului cu privire la

situația juridică dedusă judecății, de corecta administrare a probei respective

depinzând însăși legalitatea hotărârii pronunțate.

De aceea, sub aspectul probațiunii, pentru ca o

hotărâre judecătorească să fie nelegală trebuie, fie ca instanța judecătorească

să nu fi stăruit îndeajuns în vederea descoperirii adevărului și a prevenirii

oricăror greșeli în cunoașterea faptelor, așa cum obligă dispozițiile art. 129

alin. (5) C. proc. civ., fie să fi nesocotit alte reguli ce țin de procedura

administrării probelor judiciare.

Or, în cauza de față nu poate fi reținută niciuna din

cele două situații.

Astfel, din chiar susținerile

recurenților-reclamanți, reiese că obiectul probelor propuse (faptul juridic

urmărit de aceștia a fi probat) privea pe de o parte, perioada în care au prestat

munca în schimburi, și pe de altă parte neacordarea de către pârâți a alocației

de hrană norma 12 B.

Or, aceste aspecte nu au fost contestate de niciuna

din părți, fiind din acest motiv inutil a fi dovedite, fiind cunoscut faptul că

admisibilitatea probei este supusă printre altele, caracterului pertinent și

concludent al acesteia:

„dovezile se pot încuviința

numai dacă instanța socotește că ele pot să aducă dezlegarea

pricinii"

[art.

167 alin. (1) C. proc. civ.].

Or, în raport cu obiectul cererii de chemare în

judecată și față de considerentele avute în vedere în dezlegarea pricinii,

respectiv imposibilitatea instanței de a refuza aplicarea unor acte normative

cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și înlocuirea acestora

cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte

normative, în mod corect prima instanță și-a fundamentat raționamentul juridic

pornind de la dispozițiile legale incidente cauzei, pe care le-a raportat la o

situație de fapt clară, necontestată și astfel, inutil a fi dovedită.

Altfel spus, rezolvarea problemei de drept supusă

judecății nu depindea de aspectele urmărite de reclamanți a fi dovedite, ci,

astfel cum corect a reținut prima instanță, această problemă viza competența

instanței judecătorești de a stabili sau nu, drepturi de natură salarială în

favoarea reclamanților, drepturi pe care, deși norma juridică le-a acordat

condiționat, au fost solicitate de reclamanți a le fi acordate, în mod general,

în virtutea principiului nediscriminării.

De aceea, Înalta Curte reține că probele propuse au

fost corect apreciate și administrate de către prima instanță, hotărârea

pronunțată fiind rezultatul unei corecte stabiliri a situației juridice deduse

judecății, în cauză neexistând indicii care să poată conduce la concluzia că

situația de fapt și de drept reținute în sentința atacată nu corespund

adevărului obiectiv, pentru a putea fi constatat din acest motiv, caracterul

nelegal și netemeinic al acesteia.

Pentru aceleași motive, va fi respinsă ca neîntemeiată

și critica referitoare la neaplicarea de către prima instanță a dispozițiilor

art. 27 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 privitoare la procedura specială de

probațiune într-o cauză de discriminare, Înalta Curte apreciind că, în raport

cu cele anterior expuse, problematica sarcinii probei constituie un aspect

irelevant speței, atâta timp cât circumstanțele de fapt ale cauzei erau clare

și necontestate de către părți, problema litigioasă născându-se nu dintr-o

contestare a unei situații de fapt, ci din aprecierea diferită pe care părțile

au dat-o limitelor de aplicare ale unei dispoziții legale în ceea ce privește

beneficiarii dreptului la norma zilnică de hrană 12B.

Critica de nelegalitate privitoare la pronunțarea

sentinței cu luarea în considerare ca temei de drept a prevederilor Ordinului M.A.I.

nr. 440/2004, care în mod abuziv ar fi fost declarat secret, va fi respinsă

având în vedere faptul că analizarea legalității atribuirii caracterului secret

informațiilor cuprinse în Ordinul nr. 440/2004 excede limitelor de investire în

prezenta cauză a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs,

în condițiile în care obiectul litigiului de față, astfel cum a fost acesta

determinat în fața instanței de fond prin cererea de chemare în judecată, privește

drepturi de natură salarială, constând în echivalentul financiar al normei de

hrană 12 B, de care reclamanții au susținut că nu au putut beneficia din

pricina tratamentului discriminatoriu la care au fost supuși de către pârâți,

și nicidecum contestarea legalității ordinului emis de pârâtul M.A.I. în

aplicarea dispozițiilor H.G. nr. 65/2003, privind stabilirea drepturilor de

hrană, în timp de pace, ale personalului aparținând structurilor Ministerului

de Interne.

De aceea, în condițiile în care recurenții nu au

înțeles să atace legalitatea Ordinului nr. 440/2004 nici pe calea acțiunii

directe (în fața primei instanțe) nici pe calea excepției prevăzută de

dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 (oricând în cadrul procesului),

aprecierea legalității actului în discuție nu va putea fi făcută de către Înalta

Curte, printr-un mijloc procedural artificial creat, respectiv prin intermediul

analizării temeiniciei motivului de recurs întemeiat pe caracterul nelegal al

respectivului act.

În sfârșit, în ceea ce privește ultima critică

formulată de către recurenții-reclamanți, cea privitoare motivarea confuză și

contradictorie dată de instanță soluției adoptate, Înalta Curte reține că

aceasta este, de asemenea, nefondată, având în vedere faptul că din conținutul

sentinței atacate se desprinde un raționament juridic clar, armonios și

temeinic argumentat, hotărârea luată de către judecătorul fondului rezultând,

la final, ca o concluzie logică a întregii argumentări expuse.

Analizând apoi, în temeiul art. 304

1

C.

proc. civ., cauza sub toate aspectele sale, Înalta Curte constată că soluția

pronunțată în fond de către curtea de apel este legală și temeinică și în ceea

ce privește modul de aplicare al normelor juridice incidente cauzei la situația

concretă a acesteia.

Din actele și lucrările dosarului rezultă faptul că

reclamanții A.I., A.V., ș.a. reprezentați de Sindicatul Polițiștilor din

România, au înțeles să-și întemeieze acțiunea având ca obiect acordarea pentru

perioada 22 septembrie 2005 -22 septembrie 2008 a despăgubirilor egale cu

echivalentul financiar al normei de hrană 12B, prevăzută de H.G. nr. 65/2003,

pe dispozițiile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor

formelor de discriminare, republicată, invocând o presupusă stare de

discriminare rezultată din acordarea discreționară a acestei alocații de către

pârâții M.A.I. și D.G.P.M.B. doar anumitor polițiști.

Norma legală care reglementează dreptul la alocația

de hrană solicitat de reclamanți este H.G. nr. 65/2003, privind stabilirea

drepturilor de hrană, în timp de pace, ale personalului aparținând structurilor

Ministerului de Interne, căruia i se aplică Statutul polițistului.

Normele de hrană zilnice, plafoanele calorice și

categoriile de personal pentru care se acordă drepturile respective sunt

prevăzute în anexa acestei hotărâri. Potrivit prevederilor art. 4 din H.G. nr.

65/2003, cu modificările și completările ulterioare, „normele de aplicare a

prezentei hotărâri, precum și structura normelor de hrană se stabilesc prin

ordin al ministrului administrației și internelor".

Astfel, în baza și executarea dispozițiilor acestui

act normativ, a fost emis Ordinul M.A.I. nr. 440/2003 privind hrănirea

efectivelor M.A.I. în timp de pace, prin care a fost reglementată procedura de

alocare/scoatere a personalului instituției, căruia i se aplică Statutul

polițistului la/de la drepturile instituite de H.G. nr. 65/2003, cu

modificările și completările ulterioare.

Art. 24 al acestui ordin prevede că „alocarea

(scoaterea) la (de la) drepturi de hrană a personalului Ministerului

Administrației și Internelor care beneficiază de normă de hrană se face în

toate situațiile, nominal, prin ordin de zi pe unitate/dispoziția zilnică a

șefului unității".

Din aceste dispoziții rezultă, astfel cum în mod

corect a reținut și prima instanță, că alocarea normei de hrană zilnică,

prevăzută de H.G. nr. 65/2003, se stabilește individual, de la caz la caz,

îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege fiind analizată pentru fiecare

situație concretă în parte, de către șeful unității, căruia dispoziția legală

sus citată îi conferă un drept exclusiv de apreciere.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile

recurenților-reclamanți privitoare la situația discriminatorie în care s-au

aflat ca urmare a neacordării normei de hrană 12B, la care ar fi avut dreptul

dat fiind caracterul general al acordării acesteia, sunt nefondate, din textele

legale anterior menționate rezultând că dreptul solicitat de recurenți nu are

nicidecum un caracter general, ci este prevăzut de lege sub condiția îndeplinirii

anumitor criterii legale, constatarea îndeplinirii acestora fiind atribuită de

lege în sarcina șefului ierarhic, ce are obligația să nominalizeze prin ordin

de zi pe unitate, persoanele beneficiare ale dreptului în discuție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.P.R.D. în numele și

pentru membrii săi A.I., A.V., ș.a. împotriva sentinței nr. 3435 din 21

octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 mai 2010.