ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2426/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor de fată, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A.I., A.V., ș.a. reprezentați de Sindicatul Polițiștilor din România, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și Internelor și C.N.C.D., au solicitat înlăturarea situației creată de pârât prin discriminarea membrilor de sindicat reclamanți, în perioada 22 septembrie 2005 - 22 septembrie 2008, obligarea pârâtului la plata către fiecare membru, a unei despăgubiri egale cu echivalentul financiar al normei de hrană 12 B pentru perioada menționată și o despăgubire simbolică de 1 leu pentru prejudiciul moral cauzat reclamanților.

În motivare, reclamanții au susținut în esență, faptul că în perioada menționată în acțiune, au avut calitatea de polițiști-funcționari publici cu statut special, că potrivit H.G. nr. 65/2003 privind stabilirea drepturilor de hrană în timp de pace, polițiștii care prestează munca în schimburi au fără deosebire, dreptul la o alocație de hrană în valoare de 660 calorii pe zi, denumită norma de hrană 12 B, și că deși au îndeplinit condițiile necesare acordării acesteia, pârâtul a acordat-o discreționar doar anumitor polițiști, împrejurare care după aprecierea reclamanților constituie o faptă de discriminare conform art. 2 și urm. din OG nr. 137/2000.

Prin sentința civilă nr. 3435 din 21 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei DG.P.M.B. (ulterior introdusă în cauză) și excepția lipsei calității procesuale active în ceea ce-i privește pe o parte din reclamanți, invocată de pârâta D.G.P.M.B. Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, curtea de apel a reținut că aceasta a fost invocată de către pârâtul M.A.I.

în raport cu împrejurarea că reclamanții își desfășoară activitatea la D.G.P.M.B., iar de către pârâta D.G.P.M.B., în raport cu împrejurarea că nu toți reclamanții sunt angajați ai direcției. Instanța a constatat că susținerile pârâtului MAI sunt nefondate întrucât, acesta are calitatea de emitent a Ordinului nr. 440/2003 privind hrănirea efectivelor M.I.R.A. (actualul M.A.I.), în timp de pace, prin care a fost reglementată procedura de alocare-scoatere a personalului instituției căruia i se aplică statutul polițistului la/de la drepturile instituite de H.G. nr. 65/2003. Întrucât reclamanții în calitate de polițiști care fac parte din „efectivele M.I.R.A." se consideră discriminați în raport cu alți polițiști care de asemenea fac parte din „efectivele M.I.R.A." și care au primit drepturile instituite de H.G.

nr. 65/2003, curtea de apel a constatat că pârâtul MAI are legitimitate procesuală în cauză pentru toți reclamanții, iar DG.P.M.B. are calitate procesuală în cauză pentru angajații săi, fiind vorba despre o pretinsă nestabilire a unor drepturi în raporturile de serviciu ale reclamanților iar nu despre neplata unor drepturi salariale stabilite în raportul angajat - angajator. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active invocată de DG.P.M.B., instanța a constatat că aceasta a fost invocată pentru reclamanții care au renunțat la judecarea cauzei și pentru care instanța a luat act de renunțare în baza art. 246 C. proc. civ. Pe fondul cauzei, curtea de apel a reținut că norma zilnică, plafoanele calorice și categoriile de personal pentru care se acordă sunt prevăzute de anexa la H.G.

nr. 65/2003, iar potrivit art. 24 din Ordinul MAI nr. 440/2003 (emis în temeiul art. 4 din această hotărâre) „alocarea (scoaterea) la (de la) drepturi de hrană a personalului M.I.R.A. care beneficiază de norme de hrană se face în toate situațiile, nominal prin ordin de zi pe unitate/dispoziția zilnică a șefului unității". Instanța a concluzionat că analizarea condițiilor concrete, pentru fiecare reclamant în parte, a aparținut șefului unității în care și-au desfășurat activitatea, astfel încât în cazul în care șeful unității ar fi apreciat că unul sau mai mulți polițiști aveau dreptul la norma de hrană 12 B era obligat să emită o dispoziție sau un „ordin de zi" pe unitate. Neexistând astfel de ordine/dispoziții de zi, reclamanții nu pot invoca discriminarea în raport cu alți colegi care au primit norma 12 B, din moment ce prevederile legale reglementează chiar pentru același polițist condiții diferite, și care trebuie să fie analizate permanent de șeful ierarhic.

Ca atare, împrejurarea că D.G.P.M.B. a emis Dispoziția nr. 3036 din 14 ianuarie 2009 și a acordat reclamanților norma de hrană 12 B demonstrează că, la momentul emiterii actului, polițiștii se încadrau în cerințele legii. Emiterea dispoziției nu poate fi interpretată în sensul că și pentru perioada 2005 - 2008 reclamanții îndeplineau condițiile și s-a omis emiterea unei asemenea dispoziții, întrucât simpla dovadă că reclamanții lucrau în ture nu înlătură aprecierea șefului ierarhic care avea obligația să nominalizeze prin ordin de zi pe unitate situația invocată. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au formulat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea cererii lor de recurs, recurenții-reclamanți au susținut următoarele: - instanța nu a luat în considerare niciuna dintre probele propuse de către reclamanți, prin cererea de chemare în judecată.

- instanța nu a luat în considerare nici probele produse și depuse la dosar de către reclamanți, respectiv adeverințele provenite de la pârâți, care au atestat perioada în care reclamanții au prestat munca în schimburi, anterior depunerii cererii de chemare în judecată și în care reclamanții nu au primit alocația de hrană norma 12 B. - instanța a pronunțat sentința în baza unui temei legal inexistent, respectiv, pretinsul ordin M.A.I. 440/2003 privind hrănirea efectivelor Ministerului de Interne în timp de pace. Acest act normativ administrativ a fost indicat de pârâții M.A.I. și D.G.P.M.B. în întâmpinările lor, dar această normă nu există, nefiind publicat în Monitorul Oficial, conform prevederilor Legii nr. 24/2000 în vederea intrării în vigoare.

Recurenții-reclamanți au susținut că ordinul în discuție a fost în mod abuziv clasificat, la nivel de „secret de serviciu" și că această împrejurare a fost de natură să-i împiedice să cunoască apariția și conținutul ordinului, astfel încât au fost împiedicați să dobândească reprezentarea că au avut dreptul la alocația de hrană norma 12 B în zilele în care au prestat munca în schimburi, și că au fost tratați inegal, discriminatoriu de către angajator, prin comparație cu alte categorii de polițiști care au prestat în aceeași perioadă munca în schimburi și care au primit neîngrădit norma 12 B. - instanța nu a făcut aplicarea art. 27 alin. (4) din O.G.

137/2000, ce reglementa procedura specială de probațiune într-o cauză de discriminare - motivarea instanței este confuză și contradictorie, atunci când se retine că: „ a constata prin hotărâre judecătorească împrejurarea că fiecare reclamant îndeplinea cerințele legii și că avea dreptul la norma de hrană 12 B înseamnă să se refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și prin înlocuirea acestora cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, ceea ce ar fi contrar dispozițiilor obligatorii ale deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. În ceea ce privește primele două critici formulate de recurenți, privitoare la neluarea în considerare de către instanța de fond a tuturor probelor propuse, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate. Așa cum s-a statuat în literatura juridică dar și în practica judiciară, rolul probei în procesul civil este acela de a asigura stabilirea existenței sau inexistenței unui anumit fapt juridic (lato sensu) cu caracter determinant în formarea convingerii judecătorului cu privire la situația juridică dedusă judecății, de corecta administrare a probei respective depinzând însăși legalitatea hotărârii pronunțate.

De aceea, sub aspectul probațiunii, pentru ca o hotărâre judecătorească să fie nelegală trebuie, fie ca instanța judecătorească să nu fi stăruit îndeajuns în vederea descoperirii adevărului și a prevenirii oricăror greșeli în cunoașterea faptelor, așa cum obligă dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., fie să fi nesocotit alte reguli ce țin de procedura administrării probelor judiciare. Or, în cauza de față nu poate fi reținută niciuna din cele două situații.

Astfel, din chiar susținerile recurenților-reclamanți, reiese că obiectul probelor propuse (faptul juridic urmărit de aceștia a fi probat) privea pe de o parte, perioada în care au prestat munca în schimburi, și pe de altă parte neacordarea de către pârâți a alocației de hrană norma 12 B. Or, aceste aspecte nu au fost contestate de niciuna din părți, fiind din acest motiv inutil a fi dovedite, fiind cunoscut faptul că admisibilitatea probei este supusă printre altele, caracterului pertinent și concludent al acesteia: „dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să aducă dezlegarea pricinii" [art. 167 alin. (1) C. proc. civ.].

Or, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată și față de considerentele avute în vedere în dezlegarea pricinii, respectiv imposibilitatea instanței de a refuza aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și înlocuirea acestora cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, în mod corect prima instanță și-a fundamentat raționamentul juridic pornind de la dispozițiile legale incidente cauzei, pe care le-a raportat la o situație de fapt clară, necontestată și astfel, inutil a fi dovedită.

Altfel spus, rezolvarea problemei de drept supusă judecății nu depindea de aspectele urmărite de reclamanți a fi dovedite, ci, astfel cum corect a reținut prima instanță, această problemă viza competența instanței judecătorești de a stabili sau nu, drepturi de natură salarială în favoarea reclamanților, drepturi pe care, deși norma juridică le-a acordat condiționat, au fost solicitate de reclamanți a le fi acordate, în mod general, în virtutea principiului nediscriminării. De aceea, Înalta Curte reține că probele propuse au fost corect apreciate și administrate de către prima instanță, hotărârea pronunțată fiind rezultatul unei corecte stabiliri a situației juridice deduse judecății, în cauză neexistând indicii care să poată conduce la concluzia că situația de fapt și de drept reținute în sentința atacată nu corespund adevărului obiectiv, pentru a putea fi constatat din acest motiv, caracterul nelegal și netemeinic al acesteia.

Pentru aceleași motive, va fi respinsă ca neîntemeiată și critica referitoare la neaplicarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 27 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 privitoare la procedura specială de probațiune într-o cauză de discriminare, Înalta Curte apreciind că, în raport cu cele anterior expuse, problematica sarcinii probei constituie un aspect irelevant speței, atâta timp cât circumstanțele de fapt ale cauzei erau clare și necontestate de către părți, problema litigioasă născându-se nu dintr-o contestare a unei situații de fapt, ci din aprecierea diferită pe care părțile au dat-o limitelor de aplicare ale unei dispoziții legale în ceea ce privește beneficiarii dreptului la norma zilnică de hrană 12B.

Critica de nelegalitate privitoare la pronunțarea sentinței cu luarea în considerare ca temei de drept a prevederilor Ordinului M.A.I. nr. 440/2004, care în mod abuziv ar fi fost declarat secret, va fi respinsă având în vedere faptul că analizarea legalității atribuirii caracterului secret informațiilor cuprinse în Ordinul nr. 440/2004 excede limitelor de investire în prezenta cauză a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, în condițiile în care obiectul litigiului de față, astfel cum a fost acesta determinat în fața instanței de fond prin cererea de chemare în judecată, privește drepturi de natură salarială, constând în echivalentul financiar al normei de hrană 12 B, de care reclamanții au susținut că nu au putut beneficia din pricina tratamentului discriminatoriu la care au fost supuși de către pârâți, și nicidecum contestarea legalității ordinului emis de pârâtul M.A.I.

în aplicarea dispozițiilor H.G. nr. 65/2003, privind stabilirea drepturilor de hrană, în timp de pace, ale personalului aparținând structurilor Ministerului de Interne. De aceea, în condițiile în care recurenții nu au înțeles să atace legalitatea Ordinului nr. 440/2004 nici pe calea acțiunii directe (în fața primei instanțe) nici pe calea excepției prevăzută de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 (oricând în cadrul procesului), aprecierea legalității actului în discuție nu va putea fi făcută de către Înalta Curte, printr-un mijloc procedural artificial creat, respectiv prin intermediul analizării temeiniciei motivului de recurs întemeiat pe caracterul nelegal al respectivului act.

În sfârșit, în ceea ce privește ultima critică formulată de către recurenții-reclamanți, cea privitoare motivarea confuză și contradictorie dată de instanță soluției adoptate, Înalta Curte reține că aceasta este, de asemenea, nefondată, având în vedere faptul că din conținutul sentinței atacate se desprinde un raționament juridic clar, armonios și temeinic argumentat, hotărârea luată de către judecătorul fondului rezultând, la final, ca o concluzie logică a întregii argumentări expuse. Analizând apoi, în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., cauza sub toate aspectele sale, Înalta Curte constată că soluția pronunțată în fond de către curtea de apel este legală și temeinică și în ceea ce privește modul de aplicare al normelor juridice incidente cauzei la situația concretă a acesteia.

Din actele și lucrările dosarului rezultă faptul că reclamanții A.I., A.V., ș.a. reprezentați de Sindicatul Polițiștilor din România, au înțeles să-și întemeieze acțiunea având ca obiect acordarea pentru perioada 22 septembrie 2005 -22 septembrie 2008 a despăgubirilor egale cu echivalentul financiar al normei de hrană 12B, prevăzută de H.G. nr. 65/2003, pe dispozițiile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, invocând o presupusă stare de discriminare rezultată din acordarea discreționară a acestei alocații de către pârâții M.A.I. și D.G.P.M.B. doar anumitor polițiști. Norma legală care reglementează dreptul la alocația de hrană solicitat de reclamanți este H.G.

nr. 65/2003, privind stabilirea drepturilor de hrană, în timp de pace, ale personalului aparținând structurilor Ministerului de Interne, căruia i se aplică Statutul polițistului. Normele de hrană zilnice, plafoanele calorice și categoriile de personal pentru care se acordă drepturile respective sunt prevăzute în anexa acestei hotărâri. Potrivit prevederilor art. 4 din H.G. nr. 65/2003, cu modificările și completările ulterioare, „normele de aplicare a prezentei hotărâri, precum și structura normelor de hrană se stabilesc prin ordin al ministrului administrației și internelor". Astfel, în baza și executarea dispozițiilor acestui act normativ, a fost emis Ordinul M.A.I. nr. 440/2003 privind hrănirea efectivelor M.A.I.

în timp de pace, prin care a fost reglementată procedura de alocare/scoatere a personalului instituției, căruia i se aplică Statutul polițistului la/de la drepturile instituite de H.G. nr. 65/2003, cu modificările și completările ulterioare. Art. 24 al acestui ordin prevede că „alocarea (scoaterea) la (de la) drepturi de hrană a personalului Ministerului Administrației și Internelor care beneficiază de normă de hrană se face în toate situațiile, nominal, prin ordin de zi pe unitate/dispoziția zilnică a șefului unității". Din aceste dispoziții rezultă, astfel cum în mod corect a reținut și prima instanță, că alocarea normei de hrană zilnică, prevăzută de H.G. nr. 65/2003, se stabilește individual, de la caz la caz, îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege fiind analizată pentru fiecare situație concretă în parte, de către șeful unității, căruia dispoziția legală sus citată îi conferă un drept exclusiv de apreciere.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile recurenților-reclamanți privitoare la situația discriminatorie în care s-au aflat ca urmare a neacordării normei de hrană 12B, la care ar fi avut dreptul dat fiind caracterul general al acordării acesteia, sunt nefondate, din textele legale anterior menționate rezultând că dreptul solicitat de recurenți nu are nicidecum un caracter general, ci este prevăzut de lege sub condiția îndeplinirii anumitor criterii legale, constatarea îndeplinirii acestora fiind atribuită de lege în sarcina șefului ierarhic, ce are obligația să nominalizeze prin ordin de zi pe unitate, persoanele beneficiare ale dreptului în discuție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de S.P.R.D. în numele și pentru membrii săi A.I., A.V., ș.a. împotriva sentinței nr. 3435 din 21 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 mai 2010.