ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 9077/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe calea

contenciosului administrativ, reclamanta C.C. a chemat în judecată Casa

Județeană de Pensii ialomița, solicitând anularea hotărârii nr. 1364 din 19

septembrie 2003, a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i

s-a respins cererea privind recunoașterea calității de beneficiară a

prevederilor Legii nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat, în esență, că pârâta a reținut în mod greșit că, fiind născută la 14

iulie 1943, în perioada strămutării părinților, din Cadrilater, în România, nu

beneficiază de prevederile actului normativ menționat.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 86 din 21 ianuarie 2004, a

admis acțiunea reclamantei, a anulat hotărârea nr. 1364 din 29 septembrie 2003,

emisă de Casa Județeană de Pensii Ialomița și a obligat pârâta, să-i recunoască

reclamantei, calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000, pentru perioada 14

iulie 1943 - 6 martie 1945, începând cu data de 1 octombrie 2002.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că reclamanta a făcut dovada că s-a născut pe timpul strămutării

părinților săi, din Cadrilater, în România, în baza Tratatului de la Craiova, din 1940, dobândind același statut cu cel al părinților.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs, Casa Județeană de Pensii Ialomița, în temeiul art. 304 alin.

(1) pct. 8 și 9 C. proc. civ., susținând că reclamanta s-a născut la mai mult

de 300 zile de la data strămutării părinților săi, adică în afara perioadei

legale de concepție a copilului și, prin urmare, nu poate beneficia de

drepturile conferite de Legea nr. 189/2000.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Exercitarea drepturilor și

îndatoririlor părinților față de minori impune, pe lângă existența, de regulă,

a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și

juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinți, a unor alte

cerințe, cu privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare,

de educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.

În raport cu dispozițiile legale mai

sus citate, ca și, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei,

care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecție, ajutor și pază a

părinților, față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să

trăiască, de regulă, alături de părinții săi, precum și că orice separare de

aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute de lege și

reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de asemenea

cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și instituirea

sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorilor din

cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților care-l au în

îngrijire, constituie în aceeași măsură o încălcare a principiilor legii.

Din această perspectivă, concluzia

la care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de recurentă, în sensul

că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă, nu împărtășește condiția grav

restrictivă impusă părinților săi, este eronată și nu poate fi acceptată, fiind

contrară ordinii publice și bunelor moravuri (art. 5 C. civ.).

Soluția, ca și motivarea adusă de

prima instanță, hotărârii pronunțate, sunt în afară de orice critică și exprimă

un mod corect și uman de înțelegere a legii în resorturile și finalitatea sa.

De asemenea, potrivit prevederilor art.

1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de

prevederile acestui act normativ, persoana, cetățean român, care în perioada 6

septembrie 1940 - 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una

din situațiile enumerate în dispozițiile normative menționate.

Din interpretarea teleologică a

prevederilor ordonanței, rezultă că atât obiectul, cât și scopul reglementării

îl constituie acordarea unor drepturi compensatorii pentru prejudiciile

suferite de persoanele persecutate de regimurile respective, din motive etnice,

în perioada arătată.

Având în vedere că legiuitorul a

urmărit ca de aceste drepturi compensatorii să se bucure toate persoanele,

cetățeni români, care au avut de suferit consecințele persecuțiilor exercitate

din motive etnice, prin persoane persecutate trebuie înțeles atât persoanele

care au suferit acele persecuții în mod nemijlocit, cât și acelea care au

suferit persecuțiile respective în mod indirect, prin consecințele care s-au

răsfrânt asupra lor.

Acesta este cazul copiilor care s-au

născut în perioada în care părinții lor s-au refugiat sau au fost strămutați,

ca urmare a unor persecuții din motive etnice și au suferit astfel, toate

consecințele nefavorabile care au decurs din această situație.

În cauză, este necontestat că

reclamanta, care s-a născut ulterior datei la care părinții săi au fost nevoiți

să se refugieze din localitatea de domiciliu, a suportat aceleași consecințe

nefavorabile și prejudicii pe care le-a suferit familia sa, ca urmare a

persecuțiilor etnice exercitate.

Față de considerentele mai sus

expuse, recursul declarat se vădește nefondat și urmează a fi respins ca atare,

menținându-se sentința criticată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii

Ialomița, împotriva sentinței civile nr. 86 din 21 ianuarie 2004, a Curții de

Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 17 decembrie 2004.