ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3971/2005

Asupra recursului penal de

față:

În baza lucrărilor de la

dosar, constată următoarele:

La data de 15 martie 2005,

Înalta Curte de Casației și Justiției, a fost sesizată cu contestație în

anulare, formulată de contestatorul condamnat P.L., împotriva deciziei nr. 1390

din 24 februarie 2005, pronunțată de I.C.C.J., pe motiv că această decizie este

nelegală și netemeinică, întrucât, la data când s-a judecat cauza de către

instanța de recurs, s-a aflat în imposibilitatea de a se prezenta și a

înștiința instanța de această stare de fapt.

Se mai arată că, la data

judecării procesului era grav bolnav și nu se putea deplasa, iar avocatul său a

trimis doar concluzii scrise, motive pentru care apreciază că sunt temeiuri de

a i se admite contestația, potrivit art. 386 lit. b) C. proc. pen.

Prin urmare, s-a solicitat

admiterea contestației, casarea deciziei pronunțate în recurs și judecarea

recursului, cu respectarea dispozițiilor legale.

Văzând actele și lucrările

de la dosar, se constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 213

din 15 martie 2004, pronunțată de Tribunalul Timiș, contestatorul a fost

condamnat în baza art. 25, raportat la art. 211 alin. (2) lit. b) și c) și

alin. (2

1

) lit. a), cu aplicarea art. 99 și art. 109 C. pen., la o

pedeapsă de 7 ani și 6 luni închisoare, pentru comiterea infracțiunii de

instigare la tâlhărie în formă calificată.

S-a reținut că, în seara

zilei de 21 octombrie 2003, contestatorul a instigat pe minorii D.O. și P.G.B.

să deposedeze prin violență pe numitul B., iar apoi pe B.A. de telefoanele

mobile pe care le aveau aceștia, acțiune care s-a realizat de către cei doi și

care au fost condamnați pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie în formă

agravantă, cu aplicarea art. 109 C. pen., la pedepse cu închisoare.

Sentința a fost atacată cu

apel de către contestator pe motiv că, pedeapsa aplicată este mare, iar Curtea

de Apel Timișoara, prin decizia penală nr. 144/ A din 21 aprilie 2004, a

respins apelul ca nefondat.

Contestatorul a formulat

recurs împotriva celor două hotărâri și a invocat aceeași critică, vizând

reducerea pedepsei, astfel că, Înalta Curte de Casației și Justiție, prin

decizia penală nr. 1390 din 24 februarie 2005, a respins recursul, ca nefondat

și a dedus din pedeapsa aplicată arestarea preventivă, de la 28 octombrie 2003,

la 30 octombrie 2003.

Referitor la motivele

invocate în contestației, constând în aceea că, la data judecării recursului

s-a aflat în imposibilitatea de a se prezenta și a înștiința instanța de

această împrejurare, fiind grav bolnav, iar apărătorul său de asemenea nu s-a

putut prezenta, depunând doar concluzii scrise, nefăcându-i-se o apărare

corespunzătoare, în raport de dispozițiile înscrise la art. 386 lit. b) C.

proc. pen., privind decizia penală nr. 1390/2005, se constată că aceasta este

nefondată și se va respinge pentru următoarele considerente.

Văzând practicaua deciziei

nr. 1390/2005 se constată că, apărătorul inculpatului desemnat din oficiu, a

pus concluzii cu privire la reducerea pedepsei.

Potrivit adeverinței nr.

1987 din 08 martie 2005 depusă de către contestator, rezultă că, în perioada 23

februarie – 26 februarie 2005, contestatorul a fost suferind de viroză

respiratorie, recomandându-i-se repaus la pat.

Legiuitorul în art. 386 C.

proc. pen., a arătat următoarele cazuri în care se poate face contestației în

anulare împotriva hotărârilor definitive:

- când procedura de citare a

părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu

a fost îndeplinită conform legii;

- când partea dovedește că

la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în

imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această

împiedicare;

- când instanța de recurs nu

s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele

prevăzute în art. 10 alin. (1), lit. f) – i

1

) C. proc. pen., cu

privire la care existau probe în dosar;

- când împotriva unei

persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

Analizând adeverința

medicală depusă de către contestator, în raport de dispozițiile de la art. 386

lit. b) alin. (2) C. proc. pen., în forma expusă, se constată că această

adeverință a fost eliberată după judecarea cauzei în recurs și tot atunci s-a

făcut și constatarea stării sănătății contestatorului.

Așa fiind, contestatorul nu

se afla în imposibilitate, așa cum prevede legea de a se prezenta la termenul

de judecat, astfel că, nu sunt motive care să justifice această stare de fapt

invocată și prin urmare, contestația de față se va respinge, ca nefondată.

Văzând și dispozițiile art.

189 și urm. C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată,

contestația în anulare formulată de condamnatul P.L. împotriva deciziei penale

nr. 1390 din 24 februarie 2005 a secției penale a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, pronunțată în dosarul nr. 2794/2004.

Obligă pe condamnatul

contestator la plata sumei de 800.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat .

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 28 iunie 2005.