ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3971/2005

Asupra recursului penal de față: În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele: La data de 15 martie 2005, Înalta Curte de Casației și Justiției, a fost sesizată cu contestație în anulare, formulată de contestatorul condamnat P.L., împotriva deciziei nr. 1390 din 24 februarie 2005, pronunțată de I.C.C.J., pe motiv că această decizie este nelegală și netemeinică, întrucât, la data când s-a judecat cauza de către instanța de recurs, s-a aflat în imposibilitatea de a se prezenta și a înștiința instanța de această stare de fapt. Se mai arată că, la data judecării procesului era grav bolnav și nu se putea deplasa, iar avocatul său a trimis doar concluzii scrise, motive pentru care apreciază că sunt temeiuri de a i se admite contestația, potrivit art. 386 lit. b) C. proc.

pen. Prin urmare, s-a solicitat admiterea contestației, casarea deciziei pronunțate în recurs și judecarea recursului, cu respectarea dispozițiilor legale. Văzând actele și lucrările de la dosar, se constată următoarele: Prin sentința penală nr. 213 din 15 martie 2004, pronunțată de Tribunalul Timiș, contestatorul a fost condamnat în baza art. 25, raportat la art. 211 alin. (2) lit. b) și c) și alin. (2 1 ) lit. a), cu aplicarea art. 99 și art. 109 C. pen., la o pedeapsă de 7 ani și 6 luni închisoare, pentru comiterea infracțiunii de instigare la tâlhărie în formă calificată. S-a reținut că, în seara zilei de 21 octombrie 2003, contestatorul a instigat pe minorii D.O. și P.G.B. să deposedeze prin violență pe numitul B., iar apoi pe B.A.

de telefoanele mobile pe care le aveau aceștia, acțiune care s-a realizat de către cei doi și care au fost condamnați pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie în formă agravantă, cu aplicarea art. 109 C. pen., la pedepse cu închisoare. Sentința a fost atacată cu apel de către contestator pe motiv că, pedeapsa aplicată este mare, iar Curtea de Apel Timișoara, prin decizia penală nr. 144/ A din 21 aprilie 2004, a respins apelul ca nefondat.

Contestatorul a formulat recurs împotriva celor două hotărâri și a invocat aceeași critică, vizând reducerea pedepsei, astfel că, Înalta Curte de Casației și Justiție, prin decizia penală nr. 1390 din 24 februarie 2005, a respins recursul, ca nefondat și a dedus din pedeapsa aplicată arestarea preventivă, de la 28 octombrie 2003, la 30 octombrie 2003. Referitor la motivele invocate în contestației, constând în aceea că, la data judecării recursului s-a aflat în imposibilitatea de a se prezenta și a înștiința instanța de această împrejurare, fiind grav bolnav, iar apărătorul său de asemenea nu s-a putut prezenta, depunând doar concluzii scrise, nefăcându-i-se o apărare corespunzătoare, în raport de dispozițiile înscrise la art. 386 lit. b) C. proc.

pen., privind decizia penală nr. 1390/2005, se constată că aceasta este nefondată și se va respinge pentru următoarele considerente. Văzând practicaua deciziei nr. 1390/2005 se constată că, apărătorul inculpatului desemnat din oficiu, a pus concluzii cu privire la reducerea pedepsei. Potrivit adeverinței nr. 1987 din 08 martie 2005 depusă de către contestator, rezultă că, în perioada 23 februarie – 26 februarie 2005, contestatorul a fost suferind de viroză respiratorie, recomandându-i-se repaus la pat. Legiuitorul în art. 386 C. proc.

pen., a arătat următoarele cazuri în care se poate face contestației în anulare împotriva hotărârilor definitive: - când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii; - când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare; - când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1), lit. f) – i 1 ) C. proc. pen., cu privire la care existau probe în dosar; - când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

Analizând adeverința medicală depusă de către contestator, în raport de dispozițiile de la art. 386 lit. b) alin. (2) C. proc. pen., în forma expusă, se constată că această adeverință a fost eliberată după judecarea cauzei în recurs și tot atunci s-a făcut și constatarea stării sănătății contestatorului. Așa fiind, contestatorul nu se afla în imposibilitate, așa cum prevede legea de a se prezenta la termenul de judecat, astfel că, nu sunt motive care să justifice această stare de fapt invocată și prin urmare, contestația de față se va respinge, ca nefondată. Văzând și dispozițiile art. 189 și urm. C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de condamnatul P.L. împotriva deciziei penale nr. 1390 din 24 februarie 2005 a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr. 2794/2004. Obligă pe condamnatul contestator la plata sumei de 800.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat . Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 28 iunie 2005.