ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 940/2005

Asupra recursurilor civile de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 7 august 2002 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, reclamanții A. și A.B. au revendicat locuința lor din București, în temeiul Legii nr. 10/2001. Au mai solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 192/112 din 11 februarie 1997 care a fost întocmit cu fraudă la lege. Acțiunea a fost formulată în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București, SC R. SA, I.V. și V.I. Judecătoria sectorului 1 București prin sentința civilă nr. 5765 din 25 septembrie 2003 a admis acțiunea așa cum a fost precizată la 24 octombrie 2003 în sensul constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 192 din 11 februarie 1997. S-a constatat nulitatea absolută a contractului în discuție prin care apartamentul fost în proprietatea reclamanților a fost vândut chiriașilor, familiei Ion.

Instanța a reținut în motivarea acestei soluții că reclamanții au depus cereri de revendicare a imobilului în natură la 25 martie 1996, după apariția Legii nr. 112/1995, cereri care le-au fost soluționate în anul 2000 prin Hotărârea nr. 3414 din 3 aprilie 2000 emisă de Consiliul General al Municipiului București prin acordarea unei sumei de bani drept despăgubire, apartamentul fiind între timp vândut. S-a constatat că a fost încălcată procedura Legii nr. 112/1995 care permitea vânzarea apartamentelor ce intrau sub incidența acestei legi numai după clarificarea situației lor juridice. S-a reținut poziția de chiriași cumpărători, care nu au făcut demersuri pentru a cunoaște situația juridică a imobilului și ca urmare ei nu pot pretinde că s-au aflat într-o eroare scuzabilă, în favoarea lor neputând opera prezumția relativă a bunei credințe instituită de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 361 din 5 martie 2004 a respins ca nefondate apelurile formulate de pârâți. S-a reținut în acest sens că singura în măsură să aprecieze dacă persoanelor îndreptățite să revendice li se cuvine bunul în natură sau prin echivalent, era Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, a cărei soluție nu s-a așteptat și apartamentul a fost vândut chiriași, cu nesocotirea dispozițiilor legale. Potrivit art. 9 din Legea nr. 112/1995 chiriașii, care aveau contracte de închiriere la momentul apariției legii puteau încheia contracte de cumpărare cu condiția ca apartamentele să nu fi fost revendicate de foștii proprietari. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții SC R.V.

SA, I.V. și V.I. și, respectiv, Primăria Municipiului București, prin Primarul General. Pârâtele SC R.V. SA și Primăria Municipiului București au invocat dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. în sensul că vânzarea apartamentului către chiriași s-a făcut cu respectarea Legii nr. 112/1995, la acea dată neexistând menționate în evidențele lor cererile de revendicare a imobilului. Pârâții I.V. și V.I. au invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În esență au criticat hotărârea arătând că au fost de bună credință la data cumpărării apartamentului ocupat cu chirie din 1986, că reclamanții fuseseră despăgubiți și nu mai puteau revendica în natură iar Legea nr. 112/1995 a fost respectată.

Au mai arătat că apartamentul revendicat este mai mare decât cel ocupat de ei. Recursurile sunt neîntemeiate și se vor respinge pentru considerentele ce urmează. Instanțele de fond și apel au stabilit o situație de fapt necontestată și au făcut o aplicare corectă a dispozițiilor legale incidente. Astfel s-a stabilit corect că apartamentul a fost vândut chiriașilor cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și anume art. 9 care exclude, în mod expres din sfera apartamentelor care se pot înstrăina/cumpăra, cele care se restituie în natură foștilor proprietari. Apartamentul a fost cumpărat la 10 februarie 1997 conform contractului aflat la dosar dar foștii proprietari, recte reclamanții, au formulat cerere de revendicare în natură la 25 martie 1996, cerere soluționată la 3 aprilie 2000 prin hotărârea nr. 3414 a Consiliului General al Municipiului București.

Potrivit art. 16 din Legea nr. 112/1995 au fost instituite comisii speciale (locale, orășenești sau municipale) investite cu competența de a primi cererile și a verifica actele și în mod corespunzător de a oferi soluții. Ca urmare, aprecieri cu privire la regimul juridic al apartamentului restituibil sau nu în natură nu puteau fi făcute decât de organele abilitate prin lege, recte comisiile speciale, și nu instituțiile care se ocupau de soluționarea cererilor chiriașilor, de cumpărare a apartamentelor. Vânzarea perfectându-se înainte de apariția unei soluții definitive a comisiei investită cu cererea de revendicare, este dată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Nu se poate reține nici apărarea că nu există în evidențele instituțiilor pârâte date cu privire la existența cererilor de revendicare față de dispozițiile imperative ale legii în temeiul căreia s-a făcut vânzarea, absența informației neputând fi justificată de disfuncții de ordin organizatoric.

Pentru considerentele arătate se vor respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondate recursurile declarate de pârâții SC R.V. SA, I.V. și V.I. și respectiv, Municipiul București prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 361 din 5 martie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2005.