ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3828/2005

Asupra recursului civil de față, Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 28 mai 2003 pe rolul Judecătoriei Bălcești sub nr. 1023, reclamanții M.A., M.I. și M.V. au chemat în judecată pe pârâții M.G., M.I. și Municipiul Vâlcea prin primar, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța: - să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 17 din 31 octombrie 1977, transcris în registrul de transcripții și inscripții sub nr. 536 din 18 aprilie 1994; - să oblige pe pârâți la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii reclamanții arată că sunt moștenitorii proprietarilor imobilului în litigiu, M.V.

și M.A. Mai arată că prin sentința penală nr. 16 din 22 martie 1961 a Tribunalului militar de regiune militară București, autorul lor M.V. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire împotriva ordinii sociale, conform art. 209 alin. (1) C. pen., fiind dispusă și măsura confiscării totale a averii. Prin decizia penală nr. 42 din 7 iulie 1997 a Curții Supreme de Justiție, M.V. a fost achitat și, totodată, s-a înlăturat pedeapsa complementară a confiscării totale a averii. Reclamanții au mai arătat că după confiscarea averii, o parte din bunurile confiscate, respectiv casa de locuit și anexele gospodărești situate în comuna Grădiștea, județul Vâlcea, au fost vândute pârâților, persoane fizice, prin contractul de vânzare-cumpărare a cărui constatare a nulității absolute o solicită.

În drept își întemeiază acțiunea pe prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) și art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Prin întâmpinare, Municipiul Râmnicu Vâlcea a invocat excepția lipsei calității procesual pasive, arătând că prin reorganizare și restructurare s-a ajuns ca Secția de gospodărie comunală Bălcești, aflată în subordinea Primăriei comunei Bălcești, să fie aceea în contradictoriu cu care se poate judeca cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare. La data de 14 octombrie 2003 a fost introdusă în cauză Primăria comunei Bălcești în calitate de pârâtă. Judecătoria Bălcești, prin sentința civilă nr. 1275 din 9 decembrie 2003, a respins acțiunea formulată de către reclamanți.

De menționat că în dispozitivul sentinței și în minuta scrisă se înserează doar „respinge acțiunea”, iar în primul considerent se reține că „instanța constată că acțiunea este neîntemeiată”. Într-un alt considerent se reține că față de regimul juridic al nulităților din dreptul comun, Legea nr. 10/2001 prezintă unele particularități, astfel art. 46 alin. (5) prevede că „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen, de 1 an de la intrarea în vigoare a legii și conchide că reclamanții au promovat acțiunea în constatarea nulității peste termenul legal. Mai reține instanța de fond că susținerea făcută de pârâți că ar exista în cauză autoritate de lucru judecat nu este întemeiată pentru că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ.

Împotriva acestei sentințe pronunțate de către instanța de fond au declarat apel reclamanții, arătând că deși autorul lor a fost condamnat pentru uneltire împotriva orânduirii comuniste și i s-a confiscat toată averea, ci după ce a fost achitat prin hotărâre a Înaltei Curți de Casație și Justiție și s-a înlăturat măsura confiscării totale a averii, este în continuare împiedicat să-și recupereze imobilul. Apelantul arată că art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este neconstituțional întrucât încalcă art. 21 din Constituția României referitor la liberul acces la justiție. Curtea de Apel Pitești, prin decizia civilă nr. 452/A din 9 martie 2004, a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamanți.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel reține că art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 permite restituirea de regulă în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat, iar prin art. 2 alin. (1) (temei invocat de către reclamanți) prin imobile preluate în mod abuziv, se înțeleg conform mențiunilor de la lit. b) a acestui articol și imobilele preluate prin confiscarea averii ca urmare a unei hotărâri de condamnare, pentru infracțiuni de natură politică. Instanța de apel mai reține însă că invocarea de către reclamanți a prevederilor art. 46 alin. (1) alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este greșită pentru că prevederile acestui articol au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 98/2002 a Curții Constituționale publicată în M. Of.

nr. 301 din 8 mai 2002 și în consecință în cauză sunt incidente dispozițiile art. 46 alin. (1) alin. (2) din aceeași lege. Conchizând, instanța apreciază că potrivit art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 modificat prin O.U.G. nr. 145/2001, acțiunea reclamanților s-a prescris fiind făcută după expirarea termenului de 1 an care începe să curgă de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Împotriva acestei decizii pronunțată de către instanța de apel au declarat recurs reclamanții invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. Se susține că, deși au invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 , instanța de apel nu a suspendat judecarea apelului și nici nu a trimis cauza Curții Constituționale pentru soluționarea excepției.

S-a ajuns în acest fel la împiedicarea realizării dreptului de a i se retroceda imobilul în baza art. 46 alin. (1) alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Recursul este fondat. Astfel, este de reținut că reclamanții au invocat chiar prin cererea de apel excepția de neconstituționalitate a art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care este neconstituțional, întrucât se încalcă art. 21 din Constituția României, care prevede în mod expres liberul acces la justiție. Instanța de apel, în conformitate cu dispozițiile art. 23 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, ar fi trebuit să dispună suspendarea judecării apelului și să sesizeze prin încheiere motivată Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate.

Nu a făcut însă acest lucru și nici nu a dorit să afle punctele de vedere ale părților cu privire la această excepție, mai mult chiar, deși reclamanții, la primul termen de judecată, au depus o cerere pentru lipsă de apărare, a respins cererea și a amânat pronunțarea. Instanța de apel a omis să se pronunțe în legătură cu excepția de neconstituționalitate. De reținut, de asemenea, că instanța de apel , fără să pună în discuția părților, încălcând principiul contradictorialității și al dreptului la apărare, apreciază că reclamanții au invocat un temei de drept greșit prevederile art. 46 alin. (1) alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 98/2002, publicată în M. Of.

la data de 8 mai 2002. Mai mult chiar, încălcând și principiul disponibilității apreciază că temeiul de drept al acțiunii reclamanților este art. 46 alin. (1) alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Astfel fiind, față de toate aceste considerente, urmează a admite recursul, a casa sentința recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului formulat de către reclamanți, la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul formulat de reclamanții M.A., M.I. și M.V. împotriva deciziei civile nr. 452/A din 9 martie 2004 a Curții de Apel Pitești. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecarea apelului formulat de către reclamanți, Curții de Apel Pitești. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 10 mai 2005.