ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1036/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 210 din 30 septembrie 2004, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost completată, formulată de reclamanta M.P., în contradictoriu cu pârâta I.S.C.I.R. București și a obligat-o pe aceasta să răspundă la adresa din 3 februarie 2004, sub sancțiunea obligării la daune cominatorii de 300.000 lei/zi de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a sentinței și până la comunicarea răspunsului. A fost obligată pârâta și la daune morale, în cuantum de 30 milioane lei.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că: Reclamanta, în calitate de mamă a tinerei decedate în data de 4 mai 2003, în accidentul generat de defecțiunea ascensorului de persoane din blocul 5C situat pe B- dul R., Ploiești, a solicitat prin memoriul înregistrat la pârâtă, la 3 februarie 2004, să i se comunice ce măsuri s-au luat împotriva inspectorilor de specialitate care erau obligați să facă sondaje pentru a remedia starea tehnică a ascensoarelor, precum și controale periodice. Întrucât prin adresele nr. 1923 din 15 martie 2004 și nr. 2868 din 20 aprilie 2004 s-a comunicat reclamantei, care este data autorizării funcționării ascensorului în discuție, scadența de verificare și data efectuării ultimului control periodic, instanța a constatat refuzul nejustificat al pârâtei de a răspunde la informațiile solicitate și a făcut aplicația art. 1 și 11 din Legea nr. 29/1990.

S-a apreciat, totodată, că lipsa răspunsului este de natură a spori suferința reclamantei, că întrucât cererea de daune morale a fost admisă, cuantumul acestor daune a fost stabilit în raport cu jurisprudența europeană la echivalentul a 10 salarii minime. În termen legal, împotriva sus-menționatei sentințe a declarat recurs, pârâta I.S.C.I.R. București. Invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., recurenta a criticat soluția instanței de fond, sub două aspecte: 1. greșita soluționare a excepției prescrierii dreptului la acțiune, termenul limită de formulare a cererii de chemare în judecată fiind de 3 aprilie 2004, avându-se în vedere că memoriul a fost înregistrat la sediul pârâtei, la 3 februarie 2004; 2. greșita acordare de daune morale, fără temei, starea de suferință a reclamantei fiind determinată de moartea copilului său în accident, iar nu de lipsa unui răspuns la memoriul din 3 februarie 2004. Intimata M.P.

a solicitat, prin întâmpinare, menținerea, ca legală și temeinică, a sentinței pronunțate de Curtea de Apel Ploiești. Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor aduse de recurentă, dar și în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că nu există motive pentru casarea sau modificarea hotărârii judecătorești în discuție. Instanța fondului a aplicat corect dispozițiile art. 5 alin. ultim din Legea nr. 29/1990, respingând prin încheierea din 28 iulie 2004, excepția tardivității acțiunii invocată de pârâtă. În mod corect s-a reținut că potrivit articolului mai înainte invocat, introducerea cererii de chemare în judecată nu se poate face mai târziu de un an de la data comunicării actului.

În speță, memoriul adresat pârâtei a fost înregistrat la sediul acesteia, la data de 3 februarie 2004, aspect necontestat de pârâtă, iar acțiunea a fost formulată la data de 8 iunie 2004, deci înlăuntrul termenului de decădere de un an prevăzut de Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, în vigoare la acel moment. În privința celui de-al doilea motiv de recurs, este important de subliniat că nici cu ocazia exercitării căii de atac, I.S.C.I.R. București nu infirmă situația de fapt reținută de instanța de fond, anume lipsa unui răspuns punctual la solicitările reclamantei.

În mod corect instanța a apreciat că lipsa unui răspuns clar la solicitările făcute prin memoriul din 3 februarie 2004, atrage incidența art. 1 și 11 din Legea nr. 29/1990 și că această poziție a pârâtei este de natură a spori suferința reclamantei, în contextul unui prejudiciu moral imposibil de acoperit și cuantificat, produs pe fondul unui tragic accident petrecut la data de 4 mai 2004 și soldat cu moartea fiicei sale. De aceea, aprecierile recurentei-pârâte referitoare la sorgintea suferinței intimatei-reclamante, sunt neoportune și nerelevante. Pentru cele arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de I.S.C.I.R. București împotriva sentinței nr. 210 din 30 septembrie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2005.