ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1036/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 210 din 30

septembrie 2004, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ, a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost completată,

formulată de reclamanta M.P., în contradictoriu cu pârâta I.S.C.I.R. București

și a obligat-o pe aceasta să răspundă la adresa din 3 februarie 2004, sub

sancțiunea obligării la daune cominatorii de 300.000 lei/zi de întârziere,

începând cu data rămânerii definitive a sentinței și până la comunicarea

răspunsului. A fost obligată pârâta și la daune morale, în cuantum de 30

milioane lei.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut că:

Reclamanta, în calitate de

mamă a tinerei decedate în data de 4 mai 2003, în accidentul generat de

defecțiunea ascensorului de persoane din blocul 5C situat pe B- dul R.,

Ploiești, a solicitat prin memoriul înregistrat la pârâtă, la 3 februarie 2004,

să i se comunice ce măsuri s-au luat împotriva inspectorilor de specialitate

care erau obligați să facă sondaje pentru a remedia starea tehnică a

ascensoarelor, precum și controale periodice.

Întrucât prin adresele nr. 1923

din 15 martie 2004 și nr. 2868 din 20 aprilie 2004 s-a comunicat reclamantei,

care este data autorizării funcționării ascensorului în discuție, scadența de

verificare și data efectuării ultimului control periodic, instanța a constatat

refuzul nejustificat al pârâtei de a răspunde la informațiile solicitate și a

făcut aplicația art. 1 și 11 din Legea nr. 29/1990.

S-a apreciat, totodată, că

lipsa răspunsului este de natură a spori suferința reclamantei, că întrucât

cererea de daune morale a fost admisă, cuantumul acestor daune a fost stabilit

în raport cu jurisprudența europeană la echivalentul a 10 salarii minime.

În termen legal, împotriva

sus-menționatei sentințe a declarat recurs, pârâta I.S.C.I.R. București.

Invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., recurenta a

criticat soluția instanței de fond, sub două aspecte:

excepției prescrierii dreptului la acțiune, termenul limită de formulare a

cererii de chemare în judecată fiind de 3 aprilie 2004, avându-se în vedere că

memoriul a fost înregistrat la sediul pârâtei, la 3 februarie 2004;

morale, fără temei, starea de suferință a reclamantei fiind determinată de

moartea copilului său în accident, iar nu de lipsa unui răspuns la memoriul din

3 februarie 2004.

Intimata M.P. a solicitat,

prin întâmpinare, menținerea, ca legală și temeinică, a sentinței pronunțate de

Curtea de Apel Ploiești.

Examinând sentința atacată,

prin prisma criticilor aduse de recurentă, dar și în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că nu există motive

pentru casarea sau modificarea hotărârii judecătorești în discuție.

Instanța fondului a aplicat

corect dispozițiile art. 5 alin. ultim din Legea nr. 29/1990, respingând prin

încheierea din 28 iulie 2004, excepția tardivității acțiunii invocată de

pârâtă. În mod corect s-a reținut că potrivit articolului mai înainte invocat,

introducerea cererii de chemare în judecată nu se poate face mai târziu de un

an de la data comunicării actului.

În speță, memoriul adresat

pârâtei a fost înregistrat la sediul acesteia, la data de 3 februarie 2004, aspect

necontestat de pârâtă, iar acțiunea a fost formulată la data de 8 iunie 2004,

deci înlăuntrul termenului de decădere de un an prevăzut de Legea

contenciosului administrativ nr. 29/1990, în vigoare la acel moment.

În privința celui de-al

doilea motiv de recurs, este important de subliniat că nici cu ocazia

exercitării căii de atac, I.S.C.I.R. București nu infirmă situația de fapt

reținută de instanța de fond, anume lipsa unui răspuns punctual la solicitările

reclamantei.

În mod corect instanța a

apreciat că lipsa unui răspuns clar la solicitările făcute prin memoriul din 3

februarie 2004, atrage incidența art. 1 și 11 din Legea nr. 29/1990 și că

această poziție a pârâtei este de natură a spori suferința reclamantei, în

contextul unui prejudiciu moral imposibil de acoperit și cuantificat, produs pe

fondul unui tragic accident petrecut la data de 4 mai 2004 și soldat cu moartea

fiicei sale. De aceea, aprecierile recurentei-pârâte referitoare la sorgintea

suferinței intimatei-reclamante, sunt neoportune și nerelevante.

Pentru cele arătate, în

temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de I.S.C.I.R. București împotriva sentinței nr. 210 din 30 septembrie 2004, pronunțată

de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ,

ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 februarie 2005.