ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 203/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 505

din 13 septembrie 2004, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, în baza art. 255

alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul V.F. la 6 luni închisoare.

În baza art. 81 C. pen., s-a

dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata prevăzută de

art. 82 C. pen.

S-a atras atenția

inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen.

În temeiul art. 255 alin.

(4) C. proc. pen., raportat la art. 254 alin. (3) C. pen., s-a dispus

confiscarea sumei de 100 Euro de la inculpat.

Pentru a pronunța această soluție,

pe baza probelor administrate s-a reținut următoarea situație de fapt:

În dimineața

zilei de 12 octombrie 2003, în jurul orelor 6,00, inculpatul V.F.Șt., împreună

cu fratele său V.D.G., se aflau în autoturismul marca BMW, condus de martorul

C.A., intenționând să iasă din țară prin V.P. pentru a ajunge în Italia.

Deoarece frații V. au

declarat că au asupra lor 500 Euro și doresc să lucreze în Italia 3 luni, nu li

s-a permis ieșirea din țară de către lucrătorul poliției de frontieră, întrucât

aceștia nu aveau câte 100 Euro pentru fiecare zi de ședere și nici contract de

muncă.

Datorită acestei situații,

inculpatul a coborât din autoturism cu pașaportul său și al fratelui și, punând

în interiorul pașaportului câte o bancnotă de 50 Euro i-a înmânat din nou

pașapoartele lucrătorului de poliție de frontieră, B.D., cerându-i acestuia să

accepte „atenția” și să le permită ieșirea din țară, însă a fost refuzat.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel inculpatul, apel pe care nu l-a motivat.

Prin decizia penală nr. 237

din 2 noiembrie 2004, Curtea de Apel Oradea a respins, ca nefondat, apelul

declarat cu motivarea că, examinarea din oficiu a hotărârii nu a relevat motive

de desființare a sentinței atacate.

În termen legal, împotriva

hotărârii de mai sus, a declarat recurs inculpatul, recurs pe care nu l-a

motivat în scris și la dezbateri a lipsit, deși a fost legal citat la judecarea

recursului.

În apărarea sa, avocatul din

oficiu a susținut că fapta pentru care a fost condamnat nu există, solicitând

achitarea inculpatului în baza temeiului cuprins în art. 11 pct. 2 lit. a) C.

proc. pen., combinat cu art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Această susținere a apărării

va fi analizată în raport de dispozițiile cazului de casare, prevăzut de art.

385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., constatându-se nefondată

pentru cele ce urmează.

Instanțele au condamnat pe

inculpat pe baza unor probe certe, așa încât, nu se poate reține existența unei

grave erori de fapt a cărei consecință să fie condamnarea inculpatului.

Este adevărat că pe

parcursul procesului penal, inculpatul nu a avut o conduită procesuală

constantă în ce privește fapta dedusă judecății.

Astfel, cu ocazia întocmirii

procesului-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, recurentul inculpat

în prezența martorului asistent a recunoscut comiterea faptei, indicând

împrejurările în care a pus sumele de câte 50 Euro în cele două pașapoarte,

precum i scopul acestei acțiuni, respectiv, pentru ca lucrătorul de la poliția

de frontieră să le permită ieșirea din țară.

Recurentul inculpat a semnat

acest act fără a face vreo obiecțiune, astfel încât, susținerea sa din această

fază procesuală se coroborează cu declarațiile martorilor B.D. și B.A.M. care

au relatat aceleași aspecte referitoare la fapta ce i se impută inculpatului.

Ulterior, inculpatul și-a

schimbat declarația inițială, susținând că din eroare aceste sume au ajuns la

lucrătorul de poliție, ele fiind destinate să răsplătească pe C.A., persoana

căreia îi aparținea autoturismul și efectua transportul în Italia.

Inițial, V.D. nu a confirmat

versiunea inculpatului, relatând că nu are cunoștință despre fapta fratelui

său, dar ulterior, a revenit, susținându-i apărarea.

În acest context probator

este evident că inculpatul a comis fapta dedusă judecății și nu s-a comis o

eroare gravă în stabilirea situației de fapt care să conducă la o greșită

soluție de condamnare.

Cu ocazia audierii în

instanță, inculpatul a susținut că deținea acte legale pentru a munci în Italia

și că organele de urmărire penală trebuia să le audieze pe celelalte persoane

cu care călătoreau.

Dar inculpatul nu a făcut

dovada susținerilor sale, prin depunerea actelor la care se referea, iar în

privința persoanelor neuadiate se impun următoarele precizări:

Mai întâi, cele două

persoane care călătoreau împreună cu inculpatul și fratele său au părăsit țara,

deținând forme legale, nefiind cunoscută adresa lor în Italia.

Căutat la adresa din țară,

prin mandat de aducere, s-a comunicat că acesta se află în Italia, neputând fi

audiat în cauză pentru considerentele expuse.

De altfel, inculpatul a

afirmat că: „nici unul din pasagerii mașinii nu au văzut când au pus banii

(anume suma totală de 100 Euro)”.

În aceste condiții, soluția

este legală și neexistând motive nici pentru achitare și nici pentru admiterea

recursului, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

acesta se va respinge cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul V.F. împotriva deciziei penale nr. 237/ A din 2

noiembrie 2004 a Curții de Apel Oradea.

Obligă pe recurentul

inculpat la plata sumei de 1.600.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din

care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din

oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 12 ianuarie 2005.