ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 203/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 505 din 13 septembrie 2004, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, în baza art. 255 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul V.F. la 6 luni închisoare. În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata prevăzută de art. 82 C. pen. S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. În temeiul art. 255 alin. (4) C. proc. pen., raportat la art. 254 alin. (3) C. pen., s-a dispus confiscarea sumei de 100 Euro de la inculpat. Pentru a pronunța această soluție, pe baza probelor administrate s-a reținut următoarea situație de fapt: În dimineața zilei de 12 octombrie 2003, în jurul orelor 6,00, inculpatul V.F.Șt., împreună cu fratele său V.D.G., se aflau în autoturismul marca BMW, condus de martorul C.A., intenționând să iasă din țară prin V.P.

pentru a ajunge în Italia. Deoarece frații V. au declarat că au asupra lor 500 Euro și doresc să lucreze în Italia 3 luni, nu li s-a permis ieșirea din țară de către lucrătorul poliției de frontieră, întrucât aceștia nu aveau câte 100 Euro pentru fiecare zi de ședere și nici contract de muncă. Datorită acestei situații, inculpatul a coborât din autoturism cu pașaportul său și al fratelui și, punând în interiorul pașaportului câte o bancnotă de 50 Euro i-a înmânat din nou pașapoartele lucrătorului de poliție de frontieră, B.D., cerându-i acestuia să accepte „atenția” și să le permită ieșirea din țară, însă a fost refuzat. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul, apel pe care nu l-a motivat.

Prin decizia penală nr. 237 din 2 noiembrie 2004, Curtea de Apel Oradea a respins, ca nefondat, apelul declarat cu motivarea că, examinarea din oficiu a hotărârii nu a relevat motive de desființare a sentinței atacate. În termen legal, împotriva hotărârii de mai sus, a declarat recurs inculpatul, recurs pe care nu l-a motivat în scris și la dezbateri a lipsit, deși a fost legal citat la judecarea recursului. În apărarea sa, avocatul din oficiu a susținut că fapta pentru care a fost condamnat nu există, solicitând achitarea inculpatului în baza temeiului cuprins în art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., combinat cu art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. Această susținere a apărării va fi analizată în raport de dispozițiile cazului de casare, prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc.

pen., constatându-se nefondată pentru cele ce urmează. Instanțele au condamnat pe inculpat pe baza unor probe certe, așa încât, nu se poate reține existența unei grave erori de fapt a cărei consecință să fie condamnarea inculpatului. Este adevărat că pe parcursul procesului penal, inculpatul nu a avut o conduită procesuală constantă în ce privește fapta dedusă judecății. Astfel, cu ocazia întocmirii procesului-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, recurentul inculpat în prezența martorului asistent a recunoscut comiterea faptei, indicând împrejurările în care a pus sumele de câte 50 Euro în cele două pașapoarte, precum i scopul acestei acțiuni, respectiv, pentru ca lucrătorul de la poliția de frontieră să le permită ieșirea din țară.

Recurentul inculpat a semnat acest act fără a face vreo obiecțiune, astfel încât, susținerea sa din această fază procesuală se coroborează cu declarațiile martorilor B.D. și B.A.M. care au relatat aceleași aspecte referitoare la fapta ce i se impută inculpatului. Ulterior, inculpatul și-a schimbat declarația inițială, susținând că din eroare aceste sume au ajuns la lucrătorul de poliție, ele fiind destinate să răsplătească pe C.A., persoana căreia îi aparținea autoturismul și efectua transportul în Italia. Inițial, V.D. nu a confirmat versiunea inculpatului, relatând că nu are cunoștință despre fapta fratelui său, dar ulterior, a revenit, susținându-i apărarea. În acest context probator este evident că inculpatul a comis fapta dedusă judecății și nu s-a comis o eroare gravă în stabilirea situației de fapt care să conducă la o greșită soluție de condamnare.

Cu ocazia audierii în instanță, inculpatul a susținut că deținea acte legale pentru a munci în Italia și că organele de urmărire penală trebuia să le audieze pe celelalte persoane cu care călătoreau. Dar inculpatul nu a făcut dovada susținerilor sale, prin depunerea actelor la care se referea, iar în privința persoanelor neuadiate se impun următoarele precizări: Mai întâi, cele două persoane care călătoreau împreună cu inculpatul și fratele său au părăsit țara, deținând forme legale, nefiind cunoscută adresa lor în Italia. Căutat la adresa din țară, prin mandat de aducere, s-a comunicat că acesta se află în Italia, neputând fi audiat în cauză pentru considerentele expuse. De altfel, inculpatul a afirmat că: „nici unul din pasagerii mașinii nu au văzut când au pus banii (anume suma totală de 100 Euro)”.

În aceste condiții, soluția este legală și neexistând motive nici pentru achitare și nici pentru admiterea recursului, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., acesta se va respinge cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul V.F. împotriva deciziei penale nr. 237/ A din 2 noiembrie 2004 a Curții de Apel Oradea. Obligă pe recurentul inculpat la plata sumei de 1.600.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 12 ianuarie 2005.