ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3383/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3383/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra

recursurilor penale de față, constată că, prin sentința penală nr. 103 din 14 iunie

2011 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, s-a admis cererea de schimbare a încadrării

juridice a faptelor reținute în sarcina inculpatului F.A.M., în sensul reținerii

dispozițiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2000, iar, în baza art. 257 C. pen., cu

referire la art. 1 lit. g) și art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 19

din O.U.G. nr. 43/2002, art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) și

c), art. 76 lit. d) C. pen., s-a dispus condamnarea acestuia, pentru săvârșirea

infracțiunii de trafic de influență în formă continuată, la pedeapsa de 10 luni

închisoare.

În baza art. 257

C. pen., cu referire la art. 1 lit. g) și art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea

art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, art. 74 alin. (1) lit. a) și c), art. 76 lit.

d) C. pen., același inculpat a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de

trafic de influență, la pedeapsa de 10 luni închisoare, dându-se spre executare

acestuia, conform art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen., pedeapsa cea mai grea,

de 10 luni închisoare.

S-a făcut aplicarea

art. 81, 82 C. pen., art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b)

C. pen., art. 71 alin. (5) C. pen. și art. 359 C. proc. pen. raportat la art. 83

C. pen.

În baza art. 88

C. pen., s-a dedus din pedeapsa rezultantă durata reținerii de 24 de ore din data

de 03 decembrie 2003, iar, în baza art. 19 din Legea nr. 78/2000 raportat la

art. 257 alin. (2) și la art. 256 alin. (2) C. pen., s-a dispus confiscarea de la

inculpatul F.A.M. a sumelor de 100 euro (echivalent RON), aflați la Banca C.R. -

Sucursala O. și 3.834.000 ROL, aflați la Trezoreria Oradea.

Prin aceeași hotărâre,

s-a admis cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina

inculpatului R.C.I., în sensul reținerii dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea

nr. 78/2000 raportat la art. 254 alin. (2) C. pen. în cazul fiecărei infracțiuni

de luare de mită reținute în sarcina acestuia.

S-a respins cererea

de schimbare a încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina inculpatului R.C.l.

din infracțiunile de luare de mită, prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen., în

infracțiunile de primire de foloase necuvenite, prevăzute de art. 256 C. pen.

În baza art. 254

alin. (1) C. pen., cu referire la art. 1 lit. a), art. 6 și art. 7 alin. (1) din

Legea nr. 78/2000, raportat la art. 254 alin. (2) C. pen., cu aplic. art. 41

alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 lit. c) C. pen., s-a dispus

condamnarea inculpatului R.C.I., pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită

în formă continuată, la pedeapsa de 2 ani închisoare și interzicerea drepturilor

prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Il-a, lit. b) și c) C. pen., pe o

durată de 2 ani.

în baza art. 254

alin. (1) C. pen., cu referire la art. 1 lit. a), art. 6 și art. 7 alin. (1) din

Legea nr. 78/2000, raportat la art. 254 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 74

alin. (1) lit. a), art. 76 lit. c) C. pen., a fost condamnat același inculpat pentru

săvârșirea infracțiunii de luare de mită, la pedeapsa de 6 luni închisoare.

În baza art. 254

alin. (1) C. pen., cu referire la art. 1 lit. a), art. 6 și art. 7 alin. (1) din

Legea nr. 78/2000, raportat la art. 254 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 74

alin. (1) lit. a), art. 76 lit. c) C. pen., a mai fost condamnat inculpatul, pentru

săvârșirea infracțiunii de luare de mită, la pedeapsa de 5 luni închisoare.

În baza art. 254

alin. (1) C. pen., cu referire la art. 1 lit. a), art. 6 și art. 7 alin. (1) din

Legea nr. 78/2000, raportat la art. 254 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 lit. c) C. pen., instanța

l-a mai condamnat pe inculpat, pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită în

formă continuată, la pedeapsa de 1 an închisoare, dându-se spre executare acestuia,

conform art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (1) C. pen., pedeapsa

cea mai grea, 2 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64

alin. (1) lit. a) teza a Il-a, lit. b) și c) C. pen., pe o durată de 2 ani, cu aplicarea

art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., pe durata executării

pedepsei principale.

În baza art. 19

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 254 alin. (3) C. pen., s-a dispus confiscarea

de la inculpatul R.C.l. a sumelor de 300 euro (200+100) echivalent în RON, 17.589.550

ROL vechi și 100 Usd (echivalent RON).

Totodată, în baza

art. 257 C. pen., raportat la art. 1 lit. g) și art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu

aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și c) și art. 76 lit. d) C. pen., s-a dispus

condamnarea inculpatei S.C.N.V., pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență,

la pedeapsa de 6 luni închisoare, făcându-se aplicarea art. 81, 82 C. pen.,

art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., art. 71

alin. (5) C. pen. și art. 359 C. proc. pen. raportat la art. 83 C. pen.

În baza art. 19

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 257 alin. (2) și la art. 256 alin. (2)

C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpata S.C.N.V. a sumei de 350 euro (echivalent

RON).

În baza art. 30

din Legea nr. 78/2000, s-a dispus publicarea dispozitivului hotărârii, după rămânerea

definitivă, într-un ziar local de largă circulație, pe cheltuiala celor trei inculpați,

iar, în temeiul art. 191 C. proc. pen., aceștia au fost obligați la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a arătat, în esență, că a fost sesizată cu săvârșirea

de către cei trei inculpați a infracțiunilor de corupție menționate prin rechizitoriile

nr. 46/P/2003 al Parchetului Național Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea

și nr. 25/P/2004 al Parchetului Național Anticorupție - Serviciul Teritorial Satu

Mare, formându-se pe rolul Tribunalului Satu Mare Dosarele cu nr. 1973/2004 și

nr. 3108/2004, ce au fost, ulterior, reunite sub nr. 1973/2004.

Cauza a fost soluționată

prin sentința penală nr. 55 din 05 februarie 2007 pronunțată de Tribunalul Satu

Mare în dosarul anterior menționat, fiind menținută de Curtea de Apel Oradea care,

prin decizia penală nr. 134 din 18 decembrie 2007, a respins, ca nefondate, apelurile

penale declarate împotriva acesteia de Direcția Națională Anticorupție - Serviciul

Teritorial Oradea și de inculpații F.A.M., R.C.I. și S.C.N.

Prin decizia penală

nr. 1566 din 07 mai 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală, în Dosarul nr. 1973/83/2004, au fost admise recursurile declarate

de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională

Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea și de inculpații F.A.M., R.C.I. și S.C.N.

împotriva deciziei penale nr. 134 din 18 decembrie 2007 a Curții de Apel Oradea,

secția penală și pentru cauze cu minori, a fost casată decizia recurată și s-a dispus

trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor la aceeași instanță - Curtea de Apel

Oradea.

Instanța Curții

de Apel Oradea, ca urmare a rejudecării cauzei în apel, a dispus, prin decizia penală

nr. 8/A din 23 februarie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 623/35/2008, confirmată

de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia penală nr. 1584 din 23

aprilie 2010, admiterea apelurilor declarate de Direcția Națională Anticorupție

- Serviciul Teritorial Oradea, inculpații R.C.I., F.M. și S.C., împotriva sentinței

penale nr. 55 din 05 februarie 2007 a Tribunalului Satu Mare, pe care a desființat-o

și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul Satu

Mare.

Procedând la rejudecarea

cauzei, în limitele prevăzute de art. 384 și art. 385 C. proc. pen., pe baza actelor

și lucrărilor aflate în cele două dosare de urmărire penală, respectiv nr. 46/P/2003

al Parchetului Național Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea și nr. 25/P/2004

al Parchetului Național Anticorupție - Biroul Teritorial Satu Mare, precum și al

probelor administrate în cursul cercetării judecătorești, atât în primul ciclu procesual,

cât și cu ocazia rejudecării, Tribunalul a reținut următoarele:

I. Inculpatul

R.C.I. a fost încadrat la Serviciul de Evidență Informatizată a Persoanei Satu Mare

- Biroul Pașapoarte, ca agent de poliție. Conform fișei postului, acesta avea ca

atribuțiuni de serviciu așa numitele „activități de ghișeu", care includeau,

printre altele, primiri cereri pentru eliberare de pașapoarte, preluarea documentelor

pentru eliberarea lor, activități de emitere pașapoarte, dar și alte activități

stabilite de șeful de birou.

Inculpata S.C.N.V.

l-a cunoscut pe inculpatul R.C.I. prin intermediul unei prietene, în cursul anului

al inculpatului, unde încasa banii pentru asigurările pe care le încheia cu colegii

inculpatului Societatea de Asigurare U., unde inculpata lucra ca și inspector de

asigurări.

Prin intermediul

martorului T.V., taximetrist, ale cărui servicii inculpata S.C. le folosea des,

aceasta din urmă le-a cunoscut pe martorele denunțătoare K.A. și Ș. (fostă Z.) M.M.,

care doreau obținerea de pașapoarte turistice în regim de urgență. Martora K.A.

dorea obținerea unui pașaport pentru fiica ei minoră K.A.D. La acea vreme, termenul

legal de eliberare a unui pașaport era de 21 de zile, dar, în fapt, eliberarea unui

pașaport putea dura mult mai mult, respectiv două luni de zile, datorită numărului

foarte mare de cereri adresate S.E.I.P. în acea perioadă.

Martorul T.V.

a intermediat legătura dintre inculpată și martorele denunțătoare, după ce, cu ocazia

efectuării unor curse cu taximetrul, mai întâi inculpata l-a întrebat dacă nu cunoaște

persoane care ar dori obținerea unui pașaport în regim de urgență, afirmând că este

în măsură să intermedieze o astfel de procedură și apoi, cu o altă ocazie le-a auzit

pe cele două martore – K.A. și Ș.M. - discutând despre intenția de a obține două

pașapoarte în regim de urgență.

După ce s-au cunoscut,

inculpata S.C. a pretins de la fiecare dintre cele două martore suma de câte 275

euro, lăsând să se înțeleagă că are influență asupra inculpatului R.C.I. - agent

de poliție în cadrul S.E.I.P. Satu Mare - Biroul Satu Mare, prin intermediul căruia

urmau să obțină pașapoartele. Pe baza înțelegerii dinte inculpată și cele două martore,

acestea din urmă, fiind însoțite și de martorul T.V., s-au deplasat, la data de

27 martie 2002, la sediul S.E.I.P. Satu Mare - Biroul Pașapoarte, unde martora Ș.M.

a completat atât pentru ea, cât și pentru fiica martorei K.A., cererile pentru eliberarea

pașaportului, dar inculpatul R.C.I., care se afla la ghișeu, a refuzat primirea

cererilor, motivând în cazul lui Ș.M. - că în pașaportul acesteia există o interdicție

pentru intrarea în Austria și Cehia și că documentul era încă valabil, iar în cazul

martorei K.A. - lipsa unei declarații de acord a tatălui pentru fiica minoră dat

în fața unui notar public. Martorele s-au alarmat și au transmis situația nou creată,

prin intermediul martorului T.V., inculpatei S.C., care s-a angajat să rezolve această

problemă, indicându-i totodată martorului să se deplaseze în incinta biroului S.E.I.P.

unde vor fi abordați de inculpatul R.C.I. („C.") căruia să-i înmâneze actele

împreună cu o bancnotă de 100 dolari S.U.A.

La aceeași dată

– 27 martie 2002 - martora Ș.M. a înmânat inculpatului R.C.I., la sediul S.E.I.P.

Satu Mare, cererea împreună cu pașaportul ei vechi în care a introdus o bancnotă

de 100 dolari S.U.A., în prezența martorului T.V. și a inculpatei S.C.

În baza promisiunilor

inculpatei în sensul că pașapoartele vor fi gata în termen de 48 de ore, cele două

martore-denunțătoare s-au prezentat la sediul S.E.I.P. Satu Mare pentru ridicarea

acestora la data de 29 martie 2002, ocazie cu care doar martora Ș.M. a obținut pașaportul,

după numeroase intervenții pe care inculpata S.C. le-a făcut la inculpatul R.C.

Deoarece martora K.A. nu a obținut pașaportul, aceasta, la indicațiile inculpatei

S.C., l-a așteptat în după masa zilei de 29 martie 2002 pe inculpatul R.C., la ieșirea

acestuia din serviciu, deplasându-se apoi împreună cu autoturismul Taxi condus de

martorul T.V. până pe B-dul C. din municipiul Satu Mare, iar la coborâre martorul

T. a înmânat inculpatului R. două bancnote a câte 50 de euro (100 euro) din partea

martorei K.A., aceasta din urmă obținând promisiunea din partea inculpatului privind

eliberarea pașaportului până la data de 01 aprilie 2002. Întrucât acest lucru nu

s-a întâmplat, martora K.A. s-a plâns martorului T.V., care a reproșat acest lucru

inculpatei S.C., cerându-i explicații, și a încercat contactarea telefonică a inculpatului

R.C., dar acesta nu a mai răspuns la telefon, după care a formulat un denunț penal

în legătură cu aceste aspecte.

Pentru a reține

această situație de fapt, Tribunalul a avut în vedere autodenunturile și declarațiile

martorilor K.A., Ș.M. și T.V., dosarele în copie cu actele depuse de solicitanții

de pașapoarte K.A. și Ș. (fostă Z.) M., printre care se află două încheieri notariale

de autentificare a declarațiilor lui K.A. și K.A. obținute de martora K.A., prin

intermediul inculpatei S.C., de la o persoană rămasă neidentificată, în schimbul

sumei de 100 euro, precum și o cerere de obținere a pașaportului în regim de urgență,

datată 28 martie 2002 pe numele martorei Ș.M., cerere ce a fost scrisă de inculpata

S.C., care a atașat la ea o adeverință medicală falsă din care rezulta că martora

ar suferi de afecțiuni ginecologice, care necesită tratament urgent în străinătate,

adresa S.E.I.P. Satu Mare nr. 2592976 din 09 iulie 2004 din care rezultă că cererea

martorei Ș.M. a fost primită la ghișeu de agentul R.C., care a certificat identitatea

persoanei și exactitatea datei, precum și propriile declarații ale celor doi inculpați.

În drept, s-a

apreciat că fapta inculpatului R.C.I. care, în calitate de agent de poliție în cadrul

S.E.I.P. Satu Mare - Biroul Pașapoarte, și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale,

a primit de la martorii Ș.M. și T.V. (în numele martorei K.A.) sumele de 100

dolari S.U.A. și 100 euro, la datele de 27 martie 2002 și 29 martie 2002, pentru

a îndeplini acte care intrau în atribuțiile sale de serviciu, respectiv pentru a

primi acte la ghișeu și pentru a elibera pașapoarte în regim de urgență, întrunește

elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254

alin. (1) C. pen., cu referire la art. 1 lit. a) și art. 6 din Legea nr. 78/2000.

În ceea ce privește

fapta inculpatei S.C.N.V. de a pretinde suma de 550 euro, din care a primit suma

de 350 euro de la martorele denunțătoare Ș.M. (275 euro) și K.A. (75 euro) în cursul

lunii martie 2002, prevalându-se de influența sa asupra unui lucrător de poliție

din cadrul S.E.I.P. Satu Mare, cu atribuțiuni în domeniul emiterii și eliberării

de pașapoarte, pentru a-l determina pe lucrătorul de poliție să preia dosare conținând

documente pentru eliberarea pașapoartelor, să emită și să elibereze pașapoarte în

regim de urgență, instanța a apreciat că aceasta întrunește elementele constitutive

ale infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 C. pen. raportat

la art. 1 lit. g) și art. 6 din Legea nr. 78/2000.

II. A. În cursul

lunii octombrie 2001 inculpatul F.A.M., prevalându-se de o pretinsă influență asupra

unui magistrat din cadrul Tribunalului Satu Mare, a pretins și primit de la martorul

C.V. suma de 1000 dolari S.U.A., în schimbul promisiunii că va interveni la acesta

pentru punerea în libertate a fiului său C.V.I., cercetat în stare de arest pentru

săvârșirea unei infracțiuni cu violență, faptă încadrată în drept în dispozițiile

art. 257 C. pen., cu referire la art. 1 lit. g) și art. 6 din Legea nr. 78/2000.

B. Inculpatul

F.A.M. la cunoscut pe inculpatul R.C.I. în cursul lunii septembrie 2003, iar, în

perioada septembrie - decembrie 2003, a ținut legătura cu acesta, atât telefonic

la numărul de telefon 0740XXXXXX, cât și prin întâlniri directe, iar cu aceste ocazii

i-a solicitat fie să preia dosare cu acte pentru eliberarea de pașapoarte în regim

preferențial, fie să emită și să elibereze pașapoarte în regim preferențial, servicii

pentru care i-a dat lucrătorului de poliție atât sume de bani, respectiv câte 50

euro, cât și cartele telefonice în valoare de 300.000, respectiv 500.000 ROL. În

baza aceleiași rezoluții infracționale, inculpatul F.A.M., în cursul lunii octombrie

2003, a achitat personal, din banii proprii, cheltuielile ocazionate de repararea

autoturismului folosit de către inculpatul R.C.I., constând în contravaloarea pieselor

de schimb și manoperă, în cuantum de 16.389.550 ROL.

Astfel, în urma

denunțului formulat la data de 25 noiembrie 2003 de către martora denunțătoare Ș.E.I.

împotriva inculpatului F.A.M., conform căruia acesta din urmă, prevalându-se de

influența sa asupra unor lucrători din cadrul S.E.I.P. Satu Mare, i-a pretins suma

de 150 euro și contravaloarea unei cartele telefonice pentru a-i obține un pașaport

în regim de urgență pentru fiica sa M.E., la data de 03 decembrie 2003, inculpatul

F.A.M. a fost prins în flagrant în timp ce primea suma de 500.000 ROL, după ce în

prealabil primise suma de 150 euro, sumă de bani ce i-a fost remisă prin intermediul

martorei N.C., în incinta barului „M." din P.L., municipiul Satu Mare.

Totodată, în cursul

lunii octombrie 2003, inculpatul F.A.M. a pretins de la martora B.M. suma de 150

euro, din care a primit suma de 100 euro, lăsând să se înțeleagă că are influență

asupra lucrătorului de poliție R.C.I. Influența s-a dovedit a fi una reală, așa

încât, la indicațiile inculpatului F.A.M., în data de 08 octombrie 2003, inculpatul

R.C. a întocmit un proces-verbal de constatare a contravenției pe numele martorei,

iar, la data de 10 octombrie 2003, a preluat dosarul cu actele acesteia pentru eliberarea

unui pașaport.

De asemenea, în

cursul lunii noiembrie 2003, inculpatul F.A.M. a pretins și primit de la martorul

M.O. bunuri în valoare de 330.000 ROL, pentru traficarea influenței asupra aceluiași

lucrător de poliție – R.C.l., în vederea obținerii unui pașaport. De această dată,

martorul a luat legătura direct cu inculpatul R.C., prin telefon, la îndemnul inculpatului

F., iar dosarul cu actele pentru eliberarea pașaportului au fost preluate de inculpatul

R.

Tot în cursul

lunii noiembrie 2003, inculpatul F.A.M. a pretins de la martorul V.A. suma de 100

euro, pe care nu i-a mai primit, fiind prins în flagrant, pentru a-l ajuta în demersul

său de a obține un pașaport pentru numitul S.R.l., care se afla în străinătate și

care l-a împuternicit în acest sens. În acest caz, dosarul a fost preluat de către

inculpatul F.A., în prezența inculpatului R.C., care a și procedat la verificarea

documentelor, cu ocazia unei întâlniri ce a avut loc într-o stație Peco din municipiul

Satu Mare.

S-a mai reținut

că, în cursul lunii octombrie 2003, după ce martorul C.G.l. a depus documentele

în vederea obținerii unui pașaport pentru soacra sa – O.M., a apelat la inculpatul

F.A. pentru urgentarea eliberării acestuia. De această dată, inculpatul F.A. a pretins

suma de 100 euro, bani pe care nu i-a mai primit, apelând la inculpatul R.C., dar

care se afla în concediu.

Totodată, în cursul

lunii noiembrie 2003, inculpatul F.A.M. a pretins de la martorul P.D. alte foloase,

respectiv transportul unui pachet până în Italia, la fiul său, în schimbul intervenției

pentru preluarea dosarului și eliberarea pașaportului în regim de urgență. Dosarul

martorului a fost preluat prin intermediul inculpatului R.C.l., iar pașaportul a

fost eliberat în termen de 4 zile de la preluarea actelor.

În cursul aceleași

luni, inculpatul F.A. a intervenit pe lângă inculpatul R.C. pentru preluarea dosarului

cu acte ale martorei I.I., în vederea eliberării unui pașaport, în regim preferențial.

Dosarul a fost preluat și verificat de inculpatul R.C.l., dar cu această ocazie

nu au fost pretinse sau remise sume de bani sau alte foloase, date fiind relațiile

de rudenie existente între martora I.I. și familia inculpatului F.

De asemenea, în

cursul lunii octombrie 2003, inculpatul F.A. a pretins și primit de la martorul

C.V. suma de 50 euro, în schimbul intervenției inculpatului pentru eliberarea unui

pașaport în regim preferențial.

Pentru a reține

această situație de fapt, prima instanță a avut în vedere autodenunțul și declarațiile

de recunoaștere date de inculpatul F.A.M., depozițiile martorilor B.M., M.O., V.A.V.,

C.G.I., P.D., S.C.I. (fostă M.), P.M.T. și B.R., înscrisurile reprezentând facturile

din 16 octombrie 2003, din 22 octombrie 2003 și din 17 octombrie 2003, procesul

verbal de percheziție domiciliară efectuată la locuința inculpatului F.,

procesele-verbale de transcriere a înregistrările convorbirilor telefonice interceptate

în cauză.

În drept, Tribunalul

a apreciat că faptele inculpatului F.A.M., care, în intervalul septembrie - decembrie

2003, prevalându-se de influența sa asupra unui lucrător de poliție din cadrul S.E.I.P.

Satu Mare, cu atribuțiuni în domeniul preluării documentelor și eliberării pașapoartelor,

a pretins și a primit bani sau alte foloase de la mai multe persoane, pentru a-l

determina pe lucrătorul de poliție să preia dosare cu documente pentru eliberare

de pașapoarte în regim preferențial și să elibereze astfel de pașapoarte în regim

preferențial, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență,

în formă continuată, prevăzută de art. 257 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen. și cu referire la art. 1 lit. g) și art. 6 din Legea nr. 78/2000.

În ce privește

faptele inculpatului R.C.I., care, în intervalul septembrie - decembrie 2003, în

realizarea aceleiași rezoluții infracționale, în calitate de lucrător de poliție

în cadrul S.E.I.P. Satu Mare, cu atribuțiuni în preluarea dosarelor și apoi eliberarea

de pașapoarte, a primit de la inculpatul F.A.M. suma de 50 euro, dar și alte foloase

constând în cartele telefonice cu o valoare de 300.000 ROL și respectiv 500.000

RON și a acceptat ca acesta din urmă să-i achite contravaloarea pieselor de schimb

și a manoperei ocazionate de repararea autoturismului propriu, în cuantum de 16.389.500

ROL, toate pentru a prelua dosare și a elibera pașapoarte în regim preferențial,

la solicitarea acestuia, au fost încadrate în drept de Tribunal în prevederile

art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., cu referire

la art. 1 lit. a) și art. 6 din Legea nr. 78/2000.

C. 1. În cursul

lunii noiembrie 2003, inculpatul R.C.I. a pretins și primit de la martora C.M. suma

de 60 euro, în schimbul eliberării în regim preferențial a pașaportului turistic.

Astfel, după ce, la data de 6 noiembrie 2003, martora și-a depus dosarul conținând

actele necesare în vederea obținerii unui pașaport turistic, dosarul fiind preluat

de inculpatul R.C.l., martora a ținut legătura cu acesta, întrebându-l dacă nu poate

urgenta eliberarea lui. Inculpatul R.C. a înmânat acesteia un bon de programare

pe verso-ul căreia și-a trecut numele și numărul de telefon. La data de 18

noiembrie 2003, fiind contactat telefonic de către martoră, inculpatul i-a indicat

suma de 60 euro, comunicându-i totodată că pașaportul este gata. La aceeași dată

– 18 noiembrie 2003, martora C.M. s-a prezentat la sediul Biroului Pașapoarte Satu

Mare, unde a înmânat inculpatului R.C. suma de 50 de euro, iar, la solicitarea acestuia

din urmă, a completat suma cu încă 4 bancnote de câte 100.000 ROL pe care i-a pus

într-un pachet de șervețele la indicațiile inculpatului.

Această stare

de fapt a fost reținută de Tribunal pe baza următoarelor mijloace de probă: autodenunțul

și declarațiile martorei C.M., procesele-verbale de redare a interceptărilor convorbirilor

telefonice, declarația martorei K.H., care a însoțit-o pe martora C. în momentul

remiterii sumei de bani și ridicarea pașaportului, înscrisurile ridicate de organele

de urmărire penală și depuse la dosar, printre care se află și „cererea" adresată

„Serviciului Pașapoarte" în numele martorei, formulată și scrisă personal de

către inculpatul R.C.l., înscris ce dovedește interesul acestuia pentru eliberarea

pașaportului în regim preferențial.

În drept, s-a

arătat că fapta inculpatului R.C.l., care, în calitate de lucrător de poliție în

cadrul S.E.I.P. Satu Mare, cu atribuțiuni de preluare dosare și eliberare pașapoarte,

la data de 18 noiembrie 2003, a acceptat tacit și nu a respins promisiunea unor

foloase, iar, ulterior, a primit suma de 50 de euro și 400.000 ROL de la C.M., pentru

a-i elibera în regim preferențial pașaportul, întrunește elementele constitutive

ale infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire

la art. 1 lit. a) și art. 6 din Legea nr. 78/2000.

noiembrie 2003, inculpatul R.C.l. a pretins și primit de la martorul C.P.l. suma

de 100 euro în schimbul eliberării în regim preferențial a unui pașaport turistic.

Astfel, dosarul cu „acte pentru eliberare pașaport" al martorului C.P.l. a

fost preluat de către inculpat la data de 05 noiembrie 2003, acesta efectuând serviciul

la ghișeul preluare acte, iar, după aproximativ o săptămână, în cadrul unor discuții

telefonice, inculpatul a acceptat promisiunea primirii unor sume de bani sau alte

foloase pentru urgentarea eliberării pașaportului. Ca urmare, inculpatul a formulat

și a scris personal o „cerere" adresată S.E.I.P., în numele lui C.P.l., în

care a inserat date nereale privind domiciliul acestuia și motivația pentru solicitarea

eliberării în regim de urgență a pașaportului. După alte discuții telefonice purtate

între martor și inculpat, la data de 14 noiembrie 2003, martorul C.P.l. se prezintă

la sediul S.E.I.P. - Biroul Pașapoarte Satu Mare, unde se întâlnește cu inculpatul

R.C.l., care i-a eliberat pașaportul, iar, la întrebarea martorului „Cât mă costă",

i-a răspuns „100 de euro", fiind totodată îndrumat să înmâneze banii soției

inculpatului.

Pentru a reține

aceste fapte, Tribunalul a valorificat în plan probator: autodenunțul și declarația

martorului C.P.l., procesele-verbale de redare a interceptărilor convorbirilor telefonice,

declarația martorului C.G., înscrisurile ridicate de către organele de urmărire

penală și care au fost depuse la dosar.

Fapta inculpatului

R.C.l., care, în calitate de lucrător de poliție în cadrul S.E.I.P. Satu Mare, cu

atribuțiuni în preluarea dosarelor și eliberarea pașapoartelor, a acceptat promisiunea

unor foloase și apoi a primit suma de 100 euro de la C.P.l., pentru ai elibera pașaportul

în regim preferențial la data de 14 noiembrie 2003, a fost calificată ca întrunind

elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254

alin. (1) C. pen., cu referire la art. 1 lit. a) și art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Având în vedere

că, potrivit fișei postului, agentul de poliție R.C.l. avea printre sarcini și îndatoriri

și constatarea și întocmirea proceselor-verbale de sancționare pentru persoanele

care au săvârșit contravenții la regimul pașapoartelor, instanța de fond a apreciat

că sunt incidente în privința infracțiunilor de luare de mită reținute în sarcina

acestuia dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu referire la

art. 254 alin. (2) C. pen., motiv pentru care a dispus schimbarea încadrării juridice

în acest sens.

Totodată, constatând

că inculpatul R.C.l. a pretins și primit banii sau alte foloase, respectiv nu a

respins promisiunea unor foloase necuvenite, mai înainte de eliberarea unor pașapoarte

în regim preferențial (de urgență), chiar dacă, în unele situații, a primit banii

după eliberarea pașaportului, dar în baza unei înțelegeri anterioare, Tribunalul

a respins cererea acestuia de schimbare a încadrării juridice din infracțiunile

de luare de mită în cele de primire de foloase necuvenite.

La individualizarea

judiciară a pedepselor aplicate inculpatului R.C.l., instanța a avut în vedere buna

conduită a acestuia mai înainte de săvârșirea infracțiunilor, respectiv lipsa antecedentelor

penale, împrejurare ce a fost reținută ca circumstanță atenuantă, conform art. 74

alin. (1) lit. a) C. pen., cu consecința reducerii pedepselor sub minimul special

prevăzut de lege. Pe de altă parte, instanța a rnai reținut și conduita nesinceră

pe care a avut-o inculpatul pe parcursul procesului penal, acesta negând săvârșirea

tuturor infracțiunilor, în ciuda probelor evidente de vinovăție, și urmărind tergiversarea

soluționării cauzei, prin exercitarea drepturilor procesuale într-un mod excesiv.

În acest sens, instanța a avut în vedere promovarea de către inculpat a recursului

împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Oradea, prin care s-a dispus trimiterea

cauzei spre rejudecare la Tribunalul Satu Mare (soluție favorabilă inculpatului),

dar mai ales promovarea contestației în anulare împotriva deciziei Înaltei

Curți de Casație și Justiție prin care i se respinsese recursul mai sus arătat.

În raport de natura

infracțiunilor comise, de modul și mijloacele de săvârșire a acestora, de calitatea

avută de inculpat la momentul săvârșirii faptelor, de amploarea și întinderea în

timp a acestor infracțiuni, instanța a apreciat că doar o pedeapsă privativă de

libertate este de natură să ducă la atingerea scopului punitiv și preventiv al pedepsei,

sens în care a făcut aplicarea dispozițiilor art. 71, art. 64 C. pen. privind pedeapsa

accesorie ce însoțește pedeapsa precizată privativă de libertate.

Cu privire la

inculpata S.C.N.V., instanța a ținut seama la individualizarea judiciară a pedepsei

aplicate acesteia, de conduita bună manifestată mai înainte de săvârșirea infracțiunii

și prezentarea ei în fața instanței de judecată, împrejurări ce au fost valorificate

ca circumstanțe atenuante, prin reținerea dispozițiilor art. 74 alin. (1) lit.

a) și c) C. pen. și aplicarea art. 81 C. pen.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel inculpații R.C.I. și S.C.N.V., criticând-o, în principal,

pentru greșita lor condamnare, iar, în subsidiar, sub aspectul netemeiniciei pedepselor

ce le-au fost aplicate, apelantul R.C.I. solicitând achitarea sa, în baza art. 11

pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., sau, după caz, aplicarea

art. 81 C. pen., iar inculpata S.C.N.V. pronunțarea unei soluții de achitare sau

reducerea pedepsei ce i-a fost aplicată, având în vedere poziția sa procesuală.

Prin decizia penală

nr. 15/A din 16 februarie 2012, Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru

cauze cu minori, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat,

apelul penal declarat de inculpata S.C.N.V., iar, în temeiul art. 379 pct. 2

lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de inculpatul R.C.l., a desființat,

în parte, sentința pronunțată de Tribunalul Satu Mare și, rejudecând în fond, în

baza art. 86

1

C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a pedepsei

de 2 ani închisoare aplicată acestui inculpat pe durata unui termen de încercare

de 5 ani, stabilit conform art. 86

2

C. pen.

În baza art. 71

alin. (5) C. pen., a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării

sub supraveghere a executării pedepsei.

În baza art. 86

3

C. pen., a dispus ca, pe durata termenului de încercare, inculpatul să se supună

măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 86

3

lit. a)-d) C. pen., precum

și celei prevăzută de art. 86

3

alin. (3) lit. a) C. pen.

În baza art. 359

C. proc. pen., a fost atrasă atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 86

4

C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Au fost menținute

restul dispozițiilor sentinței penale apelate și s-a dispus obligarea apelantei

inculpate S.C.N.V. la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a decide

astfel, instanța de control judiciar a constatat că situația de fapt a fost în mod

corect reținută de Tribunal, fiind în concordanță cu probele administrate în cauză,

respectiv denunțul formulat de inculpatul F.A.M., declarația de recunoaștere parțială

făcută de inculpata S.C.N., depozițiile martorilor B.M., M.O., V.A., C.G.l., P.D.,

l.I., B.R., M.C., C.H., C.P.l., K.A. și Ș. (fostă Z.) M.M., procesele-verbale de

transcriere a interceptărilor comunicărilor telefonice, precum și declarațiile inculpatului

R.C.l., care a confirmat parțial starea de fapt stabilită, arătând că a purtat discuții

cu persoanele anterior arătate, însă a negat că ar fi primit de la acestea sume

de bani sau alte foloase pentru a le emite pașapoarte în regim de urgență.

S-a menționat

că prima instanță a făcut o prezentare și apreciere corespunzătoare a probelor administrate

în cauză, care dovedesc fără îndoială vinovăția inculpaților, hotărârea de condamnare

a acestora pronunțată de Tribunal fiind legală și temeinică.

Curtea a considerat,

însă, ca fiind fondată cererea inculpatului R.C.I. de modificare a modalități de

executare a sancțiunii penale rezultante, apreciind că scopul educativ al pedepsei

poate fi atins și fără privarea de libertate a acestuia. Instanța a avut în vedere

în acest sens împrejurarea că inculpatul este infractor primar, este căsătorit

și are un copil minor în întreținere, iar, de la data comiterii faptelor - anul

2003 - a trecut o perioadă consistentă de timp, situație în care pericolul social

al acestora s-a diminuat. Totodată, s-a arătat că exercitarea de către inculpat

a drepturilor sale procesuale, prin formularea unor recursuri și contestații în

anulare împotriva hotărârilor date în cursul derulării procesului penal, nu poate

fi reținută în defavoarea acestuia și considerată ca fiind un exercițiu abuziv de

drepturi procesuale, acesta bucurându-se de posibilitatea de a exercita căile de

atac prevăzute de lege, în condițiile art. 129 din Constituția României.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial

Oradea și inculpații S.C.N.V. și R.C.I., pentru netemeincie.

Astfel, în recursul

său, Ministerul Public a criticat hotărârea instanței de apel sub aspectul greșitei

individualizări a modalității de executare a pedepsei rezultante aplicate inculpatului

R.C.I., solicitând, prin prisma dispozițiilor art. 385

9

alin. (1)

pct. 14 C. proc. pen., menținerea sub acest aspect a soluției Tribunalului, respectiv

executarea sancțiunii penale în regim privativ de libertate. S-a arătat, în esență,

că, prin aplicarea prevederilor art. 86

1

C. pen., Curtea de Apel a nesocotit

dispozițiile art. 72 și art. 52 C. pen., ignorând modalitatea de săvârșire a faptelor,

multitudinea actelor comise de inculpat, atitudinea postinfracțională și calitatea

acestuia la data săvârșirii infracțiunilor.

În ceea ce o privește

pe recurenta inculpată S.C.N.V., aceasta, invocând cazul de casare prevăzut de

art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., a solicitat achitarea sa,

în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., iar,

în subsidiar, în condițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.,

a apreciat pedeapsa ce i-a fost aplicată ca fiind greșit individualizată în raport

cu atitudinea sinceră și cooperantă manifestată pe întreg parcursul procesului penal.

Motivul de recurs

reglementat de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. a fost invocat

și de recurentul inculpat R.C.I., acesta solicitând reindividualizarea pedepselor

stabilite de instanțele inferioare, atât sub aspectul cuantumului, ca urmare a reținerii

dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen., cât și al modalității de executare,

prin aplicarea prevederilor art. 81 C. pen.

Examinând decizia

penală atacată, prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 și 14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursurile declarate

de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională

Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea și de inculpații S.C.N.V. și R.C.I. ca

fiind nefondate, având în vedere în acest sens următoarele considerente:

la eroarea gravă de fapt, caz de casare prevăzut de art. 385

9

alin.

(1) pct. 18 C. proc. pen., este de menționat că aceasta poate exista numai dacă

se constată că situația de fapt reținută de instanța de fond și confirmată în apel

este în contradicție evidentă cu ceea ce rezultă din probele administrate. Pentru

a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să prezinte două atribute, în

absența cărora nu poate fi socotită gravă, și anume să fie evidentă, adică starea

de fapt reținută să fie vădit și necontroversat contrară probelor existente la dosar,

și să fie esențială, adică să aibă o influență bine precizată asupra soluției. Existența

erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor

administrate, ci, așa cum s-a arătat anterior, numai dintr-o discordanță evidentă

dintre situația de fapt reținută și conținutul real al probelor.

În speță, însă,

Înalta Curte nu a identificat în cadrul situației de fapt reținute, niciun aspect

esențial stabilit de instanțele inferioare care să vină în contradicție evidentă

și necontroversată cu ceea ce indică dosarul prin probele sale. Fără a relua sau

a reface raționamentele instanțelor de fond și de apel realizate în interpretarea

probatoriului administrat, Înalta Curte constată că nu există vreo contrarietate

între ceea ce rezultă din actele dosarului și considerentele hotărârilor atacate

cu privire la săvârșirea de către inculpata S.C.N.V. a infracțiunii pentru care

a fost trimisă în judecată, situația de fapt reținută fiind în deplină concordanță

cu dovezile administrate, respectiv: autodenunțul și declarația martorei Ș.M.M.

(care a arătat că inculpata, în cursul lunii martie 2002, i-a pretins suma de 275

de euro, pretinzând că are influență asupra unui lucrător de poliție din cadrul

S.E.I.P. Satu Mare, pentru a-l determina pe acesta să-i elibereze pașaportul în

regim de urgență), autodenunțul și declarația martorei K.A. (din care rezultă că,

tot în cursul lunii martie 2002, inculpata i-a pretins aceeași sumă de bani, din

care i-a remis doar 75 RON, în vederea intervenirii pe lângă un lucrător de poliție,

în scopul obținerii pașaportului în condiții preferențiale), autodenunțul și declarațiile

martorului T.V. (șoferul de taxi care a intermediat legătura dintre cele două martore

menționate și inculpată, fiind prezent la discuțiile dintre acestea și la momentul

remiterii către cea din urmă a sumei totale de 350 euro, denunțătorul confirmând

și titlul cu care a fost dată inculpatei respectiva sumă de bani), înscrisurile

ridicate, în copie, din dosarele depuse la S.E.I.P. Satu Mare de martorele K.A.

și Ș.M.M. în vederea eliberării pașapoartelor, precum și declarațiile inculpatei,

în cuprinsul cărora aceasta a recunoscut legătura dintre ea, coinculpatul R.C.l.

și martorele denunțătoare, dar a negat pretinderea și primirea vreunei sume de bani

din partea acestora. Relevanță sub aspectul reținerii vinovăției inculpatei în săvârșirea

infracțiunii de trafic de influență prezintă și împrejurarea că, printre actele

aflate în dosarul depus de martora Ș.M.M. la S.E.I.P. Satu Mare, a fost identificată

și o cerere de obținere a pașaportului în regim de urgență pe numele acesteia, datată

28 martie 2002, cerere ce a fost scrisă de S.C. și la care inculpata a atașat o

adeverință medicală falsă, din care rezulta că martora ar suferi de afecțiuni ginecologice,

care necesită tratament urgent în străinătate; or, potrivit propriilor sale declarații,

care se coroborează cu restul materialului probator administrat în cauză, martora

nu a solicitat inculpatei să scrie acea cerere în numele ei, iar adeverința atașată

era una falsă, întrucât aceasta nu suferea de afecțiunile menționate în cuprinsul

înscrisului. Totodată, după ce, la data de 27 martie 2002, inculpatul R.C.l. a refuzat

primirea cererii martorei K.A., ca urmare a lipsei declarațiilor autentificate ale

părinților minorei, inculpata i-a intermediat acesteia întâlnirea cu o persoană

rămasă neidentificată care, în schimbul sumei de 100 euro, i-a remis două încheieri

notariale de autentificare a declarațiilor lui K.A. și K.A. (soțul martorei), înscrisuri

false, pe care martora le-a depus a doua zi, împreună cu cererea, la Biroul Pașapoarte

din cadrul S.E.I.P. Satu Mare.

Toate aceste probe

confirmă pe deplin situația de fapt reținută de instanța de fond și cea de prim

control judiciar cu privire la inculpata S.C.N.V., iar aprecierile acestora și concluziile

la care au ajuns prin raționament nu pot fi cenzurate prin prisma cazului de casare

prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., căci, în caz contrar,

s-ar ajunge la o reinterpretare și reapreciere a probelor administrate, ceea ce

ar fi în evidentă contradicție cu dispozițiile procesual penale anterior menționate.

De altfel, în

cuprinsul motivelor de recurs, nici recurenta inculpată nu a invocat aspecte esențiale,

necontroversate și evidente, ce ar rezulta din compararea conținutului probelor

cu soluția de condamnare dispusă, făcând doar o interpretare personală a probelor

administrate și prezentând anumite raționamente din care, în opinia sa, ar rezulta

nevinovăția ei sub aspectul comiterii infracțiunii ce i s-a reținut în sarcină,

fără, însă, a indica vreo dovadă din care să reiasă o altă situație de fapt decât

cea reținută de Tribunal și Curtea de Apel.

Ca urmare, constatând

că, în cauză, există o concordanță deplină între cele reținute de instanțele inferioare

și dovezile administrate, nefiind indicată de către inculpată și nici identificată

de instanța de recurs vreo probă a cărei existență sau inexistență să fi fost în

mod eronat afirmată de prima instanță ori cea de prim control judiciar sau al cărei

conținut să fi fost redat contrar a ceea ce este evident și fără posibilitate de

controversă, Înalta Curte apreciază că nu este incident cazul de casare prevăzut

de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., neputând fi reținute criticile

formulate de recurentă sub acest aspect.

privește tratamentul sancționator aplicat inculpaților S.C.N.V. și R.C.I. de către

instanța de apel, aspect în legătură cu care atât recurenții, cât și Parchetul au

formulat critici prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte, contrar susținerilor acestora, constată

că s-a făcut o corectă evaluare a criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C.

pen., ținându-se seama de circumstanțele reale ale comiterii faptelor și circumstanțele

personale ale inculpaților, în raport cu care au fost stabilite sancțiuni penale

judicios individualizate sub aspectul cuantumului și al modalității de executare,

apte să asigure realizarea scopului preventiv - educativ al pedepsei.

În mod justificat,

în procesul de cuantificare a pedepselor și de alegere a modalității de executare

a acestora, au fost avute în vedere de Curtea de Apel importanța valorilor sociale

lezate prin comiterea infracțiunilor, modalitatea în care au acționat inculpații,

durata mare de timp în care s-a desfășurat activitatea infracțională a inculpatului

R.C.I., perioada scursă de la data săvârșirii faptelor, precum și datele ce caracterizează

persoana acestora și comportamentul lor procesual, fiind reținute în favoarea lor

prevederile art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., iar, în cazul recurentei inculpate

și lit. c) a aceluiași articol.

Deși reală susținerea

inculpatului R.C.I. în sensul că nerecunoașterea comiterii faptelor și promovarea,

pe parcursul procedurii judiciare, a unor căi de atac împotriva hotărârilor pronunțate

în cauză nu poate fi interpretată ca reprezentând o exercitare abuzivă a drepturilor

procesuale, astfel cum a menționat instanța fondului, se constată că această apreciere

a fost deja înlăturată de Curtea de Apel și a constituit una dintre rațiunile avute

în vedere pentru modificarea modalității de executare a pedepsei rezultante aplicate

de Tribunal, astfel încât nu poate constitui un argument care să justifice, în calea

de atac a recursului, reidividualizarea sancțiunilor penale deja stabilite, prin

reducerea cuantumului acestora și aplicarea prevederilor art. 81 C. pen. Pe de altă

parte, nu poate fi omisă amploarea activității infracționale desfășurate de inculpat

într-o perioadă relativ mare de timp, precum și atitudinea sa procesuală nesinceră

manifestată pe întreg parcursul procesului penal, atât în cursul urmăririi penale,

cât și al cercetării judecătorești în fața instanțelor de fond și de apel, împrejurări

în raport cu care Înalta Curte apreciază, în deplin acord cu instanța de prim control

judiciar, că suspendarea condiționată a executării pedepsei nu ar fi suficientă

pentru realizarea scopului preventiv - educativ prevăzut de art. 52 C. pen., fiind

necesară supunerea inculpatului, pe durata termenului de încercare, unor măsuri

de supraveghere specială din partea organelor judiciare și cerinței ca acesta să

respecte anumite obligații stabilite de instanța de judecată, în condițiile legii.

În ceea ce o privește

pe recurenta inculpată S.C.N.V., deși aceasta a solicitat reducerea cuantumului

pedepsei ce i-a fost aplicată, invocând comportamentul său sincer pe parcursul procedurii

judiciare, Înalta Curte, contrar apărărilor formulate, constată, dimpotrivă, că

atitudinea procesuală manifestată de inculpată nu a fost nicidecum una sinceră,

aceasta negând, în mod constant, comiterea infracțiunii și încercând să denatureze

adevărul și să inducă în eroare organele judiciare, prin acreditarea ideii false

că autorii faptei sunt inculpatul R.C.I. și martorul T.V. Ca urmare, instanța apreciază

că nu este justificată solicitarea recurentei de acordare a unei eficiente sporite

dispozițiilor art. 74 alin. (1) lit. c) și art. 76 lit. d) C. pen., cuantumul sancțiunii

penale stabilit de Tribunal și confirmat de Curtea de Apel fiind singurul în măsură

să asigure realizarea scopului prevăzut de art. 52 C. pen.

Totodată, având

în vedere datele ce caracterizează persoana inculpatului R.C.I., care, până la comiterea

faptelor ce formează obiectul prezentei cauze, și-a conformat exigențele legii penale

și a manifestat un comportament corespunzător în cadrul relațiilor sociale, precum

și împrejurarea că a trecut un interval de timp de aproximativ 10 ani din momentul

săvârșirii infracțiunilor, Înalta Curte consideră că nu se impune modificarea tratamentului

sancționator stabilit de Curtea de Apel, în sensul executării pedepsei rezultante

în regim privativ de libertate, apreciind că pronunțarea condamnării constituie

un avertisment pentru inculpat și, chiar fără executarea pedepsei, acesta nu va

mai comite alte fapte antisociale.

Având în vedere

toate aceste aspecte, valorificate în mod judicios de instanța de prim control judiciar

în procesul de cuantificare a sancțiunilor penale și de alegere a modalității lor

de executare, Înalta Curte apreciază că nu se impune, în cauză, agravarea răspunderii

penale a inculpatului R.C.I., așa cum a solicitat Parchetul, dar nici stabilirea

unor pedepse mai ușoare, așa cum au cerut recurenții, sancțiunile penale aplicate

de Curtea de Apel fiind corect individualizate, cu luarea în considerare a tuturor

criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., proporționale atât cu gravitatea

faptelor, cât și cu circumstanțele personale ale inculpaților și apte să asigure

reeducarea acestora și realizarea scopului preventiv - educativ prevăzut de

art. 52 C. pen.

Înalta Curte nu

poate da curs nici solicitării recurentului inculpat R.C.I. de aplicare a dispozițiilor

art. 320

1

C. proc. pen., având în vedere în acest sens următoarele aspecte:

Potrivit textului

de lege menționat, introdus în C. proc. pen. prin Legea nr. 202/2010, până la începerea

cercetării judecătorești, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic

că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa prin rechizitoriu și că

solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în cursul urmăririi

penale, caz în care, dacă cererea este admisă de instanță, acesta beneficiază de

reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea

comisă.

Totodată, reglementând

aplicarea acestor prevederi legale în situații tranzitorii, art. XI din O.U.G.

nr. 121/2011 stabilește că, în cauzele aflate în curs de judecată în care cercetarea

judecătorească în primă instanță începuse anterior intrării în vigoare a Legii

nr. 202/2010, dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător

la primul termen de judecată cu procedura completă imediat următor intrării în vigoare

a ordonanței de urgență.

În speță, însă,

se observă că, deși prezent și asistat de apărătorul său ales în fața Curții de

Apel Oradea la termenul de judecată din data de 26 ianuarie 2012, primul termen

acordat după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 121/2011, inculpatul nu și-a exprimat

opțiunea de a fi judecat potrivit procedurii simplificate, menținându-și aceeași

poziție manifestată pe întreg parcursul procesului penal, respectiv aceea a nerecunoașterii

faptelor de care este acuzat și de contestare a probelor administrate în defavoarea

sa. Ca urmare, având în vedere că inculpatul nu a respectat termenul instituit de

art. XI din O.U.G. nr. 121/2011, Înalta Curte apreciază că acesta nu se mai poate

prevala ulterior de dispozițiile alin. (7) al art. 320

1

C. proc. pen.,

chiar dacă a recunoscut în fața instanței de recurs comiterea faptelor, respectiva

cauză de reducere a pedepsei neputând să opereze decât în situația în care sunt

respectate toate celelalte cerințele prevăzute de textul de lege menționat, inclusiv

aceea de a opta în termenul stabilit pentru judecarea cauzei doar în baza probelor

administrate în cursul urmăririi penale, probe pe care inculpatul declară că le

cunoaște și le însușește.

În consecință,

constatând, față de toate considerentele anterior expuse, că, în cauză, nu sunt

incidente cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 18

și 14 C. proc. pen. și nici vreun alt caz de casare care, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta

Curte, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge,

ca nefondate, recursurile dec