ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3121/2008

Asupra recursului penal de

față:

Din actele și lucrările

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 54

din 5 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Maramureș, în temeiul art. 11 pct.

2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., s-a dispus

achitarea inculpatului O.N.M., pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență,

prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000.

Soții R.I. și R.C. au fost

plecați la muncă în Italia încă din anul 2002, țară unde au obținut permise de

ședere.

La finele anului 2005, cei

doi intenționau să se întoarcă în țară cu ocazia sărbătorilor de iarnă dar și

pentru reînnoirea pașapoartelor și înregistrarea copilului născut în Italia.

Pentru că în acea perioadă

erau restricții cu privire la dreptul de liberă circulație a cetățenilor români,

măsuri instituite prin O.G. nr. 28/2005, conform unei înțelegeri prealabile, la

data de 17 decembrie 2005, când familia R. a ajuns la frontieră, a pretins 1000

euro și a primit efectiv 200 euro de la denunțătorul R.I., lăsând să se creadă

că are influență la un polițist de frontieră, pe care urma să-l determine să nu

rețină pașaportul martorei R.C. a cărei perioadă de ședere în străinătate

expirase.

Instanța de fond a reținut

că în raport de materialul probator administrat a fost greșit apreciată această

stare de fapt și că activitatea materială desfășurată de inculpat și dedusă

judecății nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de

influență.

S-a mai motivat în

considerente că materialul probator nu a răsturnat prezumția de nevinovăție

instituită de art. 66 C. proc. pen., iar conform principiului in dubio pro reo îndoielile

existente se interpretează în favoarea inculpatului.

Sentința primei instanțe a

fost atacată cu apel de către procuror, fiind criticată sub aspectul greșitei achitări.

Prin decizia nr. 66/ A din 15

mai 2008, Curtea de Apel Cluj a respins, ca nefondat, apelul procurorului,

reținând, în esență, că în speța dedusă judecății, organele de urmărire penală

nu au administrat suficiente probe care să fie apte a răsturna prezumția de nevinovăție

instituită de lege.

În termen legal, împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție – D.N.A. – S.T. Cluj.

În esență, prin motivele

scrise, parchetul prin reluarea considerentelor anterioare, a criticat soluția

de achitare pentru nelegalitate, situație în care datorită unei grave erori de

fapt, inculpatul nu a fost condamnat pentru infracțiunea de trafic de influență,

conturată de probele administrate în cauză.

Examinând hotărârile

atacate, în raport de critica formulată și de dispozițiile cazului de casare, prevăzută

de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., se constată că

recursul este nefondat, pentru considerentele următoare:

Astfel, pentru existența

infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen., este necesar

ca influența reală sau presupusă de care se prevalează o persoană, să se refere

la un act ce intră în atribuțiile de serviciu ale funcționarului, iar persoana căreia

i se permite intervenția să aibă un interes real, legitim sau nelegitim, în

legătură cu actul ce intră în atribuțiile de serviciu ale funcționarului.

Pe de altă parte, pentru a

dovedi existența infracțiunii, identificarea făptuitorului și stabilirea

răspunderii penale a acestuia, atât organele de urmărire penală, conform art. 200,

art. 202 alin. (1) și (2) C. proc. pen., cât și instanța de judecată, potrivit art.

257 C. proc. pen., sunt obligate să strângă și să administreze probele necesare

în vederea aflării adevărului, în acest sens și al formării convingerii intime,

pe baza probelor administrate.

Dar, așa cum s-a stabilit de

instanțe, în cauză nu s-au administrat probe de natură a stabili, fără echivoc,

elementele constitutive ale infracțiunii dedusă judecății și al gradului de implicare

și vinovăție al inculpatului în comiterea faptei, iar o parte din aceste probe încalcă

principiul legalității obținerii lor.

Este adevărat că în cauză s-a

efectuat la 18 martie 2006 un denunț împotriva inculpatului de către R.I., în

condiții care fac în cauză incidente dispozițiile art. 68 C. proc. pen.

Afirmația are în vedere,

împrejurări de necontestat, cum ar fi sesizarea organelor de urmărire penală

anterior formulării denunțului, iar obținerea denunțului a fost consecința unor

presiuni și amenințări repetate de organele de urmărire penală, în sensul că,

va fi adus prin I.

Ascultat, după efectuarea

denunțului, tot la 18 martie 2006 acestuia i s-a desemnat avocat din oficiu,

deși nu se afla în cazurile prevăzute de lege, privind ascultarea în prezența

apărătorului din oficiu, situație care a contribuit în mod indirect la

exercitarea unor presiuni care explică afirmația acestuia din fața instanței,

în sensul că, a înțeles că va scăpa doar dacă declară ce se dorește.

În ce privește conținutul

denunțului sau declarației din 18 martie 2006 dată de martorul R.I. în fața

organului de urmărire penală, acesta este retractat în totalitate în fața

instanței de judecată, deși nici chiar prin aceasta, nu se confirmă acuzarea,

potrivit căreia, inculpatul i-ar fi spus „ că acest serviciu îl va costa, dar

îi va spune la momentul întâlnirii”.

Inițial, martorul arată că

s-au întâlnit după ce a trecut de vamă și abia atunci l-a întrebat „cât mă

costă ajutorul „și tot atunci i-a dat 200 euro.

Ulterior, în fața instanței

și-a retractat aceste susțineri, afirmând că au fost rezultatul presiunilor

exercitate de organele de urmărire penală.

Osebit de această declarație

efectuată în condițiile arătate și retractată în fața instanței, alte probe administrate

în cauză nu vin să susțină acuzațiile nici în privința actului solicitat de

denunțător și pretins de traficantul de influență funcționarului în ale cărui atribuții

intră, după cum nici suma pretinsă sau obținută din traficul de influență.

Cât privesc înregistrările convorbirilor

telefonice invocate ca probe în susținerea acuzării de către procuror, acestea la

rândul lor nu conturează elemente constitutive ale faptei dedusă judecății.

Astfel, din notele de redare a convorbirilor telefonice realizate anterior trecerii

frontierei, respectiv, la 13 decembrie 2005, dintre inculpat și martorul

denunțător R.I. nu reiese că inculpatul ar fi pretins sume de bani, sau ar fi

promis să determine pe polițistul de frontieră să facă sau să nu facă un act ce

intră în atribuțiile de serviciu ale acestuia.

Este evident că în urma

acestor discuții telefonice, martorul R.I. se interesa de condițiile intrării

în țară pentru soția sa al cărui pașaport expirase, iar inculpatul i-a răspuns că

nu cunoaște detalii, dar că se va interesa. În urma consultării cu martorii L.G.

și M.C.M. i-a comunicat telefonic că sunt șanse de 50 % ca problema să fie rezolvată,

dar nu a făcut referire la vreo sumă de bani sau la o altă  modalitate de

recompensare a inculpatului pentru acest serviciu. Mai mult, inculpatul nu a

făcut, cu această ocazie, o promisiune martorului, în sensul că  va vorbi cu

polițiștii de frontieră să facă un act ce ar intra în atribuțiile lor.

De fapt, singurul ajutor

afectiv acordat martorului a fost acela că a înlesnit intrarea în România fără

a mai aștepta la rând, pentru că martorul avea un copil în mașină de 8 luni,

iar aceasta este o practică obișnuită la frontieră pentru persoanele care

călătoresc împreună cu minori, sau persoane aflate în situații delicate.

Desigur, în contextul

probatorului administrat în cauză și analizat de instanțe pe parcursul

procesului, prin hotărârile pronunțate, cât și de existența unor principii

fundamentale care guvernează procesul penal, cum ar fi, acela al strictei

legalități, la prezumției de nevinovăției și al dreptului la tăcere, al aflării

adevărului și al respectării demnității umane se impune a se constata că

soluția de achitare dispusă și menținută în cauză nu este efectul unei grave erori

de fapt, ci rezultatul probelor administrate care nu au dovedit, comiterea infracțiunii

de trafic de influență ce se impută de procuror inculpatului.

Acestea sunt considerentele de

fapt și de drept în baza cărora hotărârile pronunțate în cauză se vor menține

ca legale și temeinice, prin respingerea recursului declarat de parchet, în

temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

– D.N.A. – S.T. Cluj împotriva deciziei penale nr. 66/ A din 15 mai 2008 a Curții de Apel Cluj, secția penală, privind pe inculpatul O.N.M.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 6 octombrie 2008.