ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 276/2011

Sentința penală emisă de Tribunalul din Roma la 08 noiembrie 2004 rămasă definitivă la 28 decembrie 2004 prin care a fost condamnat la 4 luni închisoare;

Sentința penală emisă de Tribunalul din Padova la 15 octombrie 2004 rămasă definitivă la 27 iulie 2006 prin care a fost condamnat la pedeapsa de 1 an și 8 luni închisoare;

Sentința penală emisă de Tribunalul din Padova, Secția din Cittadella la 09 iunie 2004, rămasă definitivă la 23 octombrie 2004, prin care a fost condamnat la pedeapsa de 9 luni închisoare și o lună arest;

Sentința penală emisă de Tribunalul din Padova la 12 mai 2006, rămasă definitivă la 01 august 2006, prin care a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare;

Sentința penală emisă de Tribunalul ordinar din Veneția, Secția din San Dona di Piave la 10 aprilie 2007, definitivă la 12 iunie 2007, prin care a fost condamnat la 3 ani închisoare;

Sentința penală emisă de Tribunalul din Padova la 20 decembrie 2007 rămasă definitivă la 21 februarie 2008 prin care a fost condamnat la pedeapsa de 6 luni închisoare;

Sentința penală emisă de Judecătorul pentru Cercetările Preliminare din cadrul Tribunalului Padova la 28 mai 2008 rămasă definitivă la 30 septembrie 2008 prin care a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani și 4 luni închisoare;

Sentința penală emisă de Curtea de Apel Veneția la 24 ianuarie 2008, rămasă definitivă la 11 martie 2008, prin care a fost condamnat la 1 an și 10 luni închisoare;

Sentința penală emisă de Tribunalul din Padova la 12 octombrie 2005 rămasă definitivă la 04 decembrie 2005 prin care a fost condamnat la 20 de zile închisoare;

Sentința penală emisă de Tribunalul din Bassano del Grappa la 04 decembrie 2006, definitivă la 16 aprilie 2007, prin care a fost condamnat la 20 de zile de arest. Conform ordonanței de executare a pedepselor concurente emise de Procuratura Republicii de pe lângă Tribunalul din Padova la data de 04 mai 2009 (filele 130-141 din dosarul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București) condamnatul O.M.E. urmează a executa pedeapsa finală de 12 ani, 1 lună, 17 zile închisoare și 1 lună și 20 de zile arest. Din conținutul sentinței penale din 04 decembrie 2006 pronunțată de Tribunalul din Bassano del Grappa reiese că O.M.E. a fost condamnat la 20 de zile de arest pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 6 alin. (III) din Decretul Legislativ nr. 286/1998 constând în aceea că, fără a avea un motiv justificat, nu a prezentat niciun document de identitate carabinierilor care l-au oprit pentru control. Instanța de fond a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condițiile dublei incriminări la care se referă art. 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004 modificată și art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, mai puțin cu privire la faptele reținute prin sentința penală din 12 octombrie 2005 a Tribunalului din Padova (definitivă la 4 decembrie 2005) pe care nu a recunoscut-o, apreciind că potrivit legislației române nu este interzisă recunoașterea parțială, atâta timp cât există și acordul de transfer al condamnaților. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, criticând hotărârea sub aspectul greșitei admiteri a cererii formulate de Ministerul Justiției din Italia, privind transferul persoanei condamnate O.M.E. în vederea executării pedepsei, întrucât transferul în vederea executării unei părți din pedeapsa finală, unică nu reprezintă o posibilitate legală, executarea pedepsei neputându-se face fracționat între cele două state. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București prin prisma motivelor invocate și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, îl consideră fondat pentru următoarele considerente: Potrivit art. 129 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 302/2004 transferarea unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei poate avea loc numai cu condiția ca faptele care au atras condamnarea să constituie infracțiuni potrivit legii statului de executare. Inexistența condiției dublei incriminări a fost corect constatată de către instanța de judecată relativ la condamnarea de 20 de zile de arest, însă în mod greșit prin hotărârea recurată s-a scăzut din pedeapsa totală de 12 ani, 1 lună, 17 zile închisoare și 1 lună și 20 de zile arest această pedeapsă și s-a dispus transferul condamnatului în România în vederea continuării executării pedepsei de 12 ani și 27 zile închisoare. După condamnarea persoanei transferabile prin cele 10 hotărâri penale, autoritățile judiciare italiene au cumulat pedepsele aplicate, potrivit legislației italiene, astfel încât pedeapsa rezultanta este de 12 ani, 1 lună, 17 zile închisoare și 1 lună și 20 de zile arest. În cazul transferării unei persoane condamnate Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate și legea internă nr. 302/2004 stabilesc două proceduri alternative de executare, între care statul de executare trebuie să aleagă, respectiv continuarea executării pedepsei aplicate sau conversiunea condamnării. În procedura de continuare a executării reglementată de art. 10 din Convenție și art. 145 din Legea nr. 302/2004, statul de executare continuă activitatea începută de statul de condamnare, succedându-i în totalitate și este legat de natura juridică și durata sancțiunii așa cum rezultă ea din condamnare. În prezenta cauză fiind stabilită ca modalitate de transferare continuarea executării, nu se poate modifica durata pedepsei, statul român fiind continuatorul statului de condamnare. Interpretând rațional dispozițiile art. 145 din Legea nr. 302/2004 reiese că transferul unei persoane condamnate produce efecte „in personam” și este indivizibilă în sensul că trebuie să privească toate pedepsele privative de libertate pe care condamnatul le are de executat în statul de condamnare. Recunoașterea parțială a hotărârilor de condamnare și transferul în vederea executării unei părți din pedeapsa finală, unică, nu reprezintă o posibilitate legală, întrucât executarea pedepsei nu se poate face fracționat între cele două state. În concluzie, nefiind întrunită condiția dublei incriminări, se impune respingerea cererii de transfer a persoanei condamnate O.M.E. într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei aplicate de autoritățile judiciare italiene. Față de cele reținute, conform art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței penale nr. 274 din 14 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția I-a penală, privind pe intimatul persoană condamnată O.M.E. Va casa sentința penală atacată și, rejudecând, va respinge sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București privind transferul persoanei condamnate O.M.E., într-un penitenciar din România. Onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu pentru intimatul persoană condamnată O.M.E., în sumă de 80 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.