ÎCCJ, Decizia nr. 77/2004

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 9 iunie 1993, reclamanta G.L. a chemat în judecată Primăria municipiului Timișoara, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, să se dispună anularea intabulării efectuate în favoarea Statului Român, cu privire la imobilul situat în Timișoara, județul Timiș, înscris în CF nr. 4931 Timișoara și reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea sa. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că imobilul a trecut în proprietatea statului, cu încălcarea prevederilor Decretului nr. 92/1950, în raport de împrejurarea că aceasta și membri familiei sale nu se încadrau în categoriile de persoane prevăzute în art. 1 din actul normativ menționat.

Prin sentința nr. 9363 din 7 septembrie 1993, Judecătoria Timișoara a admis acțiunea, a dispus anularea intabulării efectuate în favoarea statului român și reînscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea reclamantei. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, la data naționalizării, reclamanta era casnică, iar soțul acesteia era medic militar, încadrându-se în categoria persoanelor exceptate de la naționalizare, conform art. 2 din Decretul nr. 92/1950. Împotriva acestei hotărâri, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 1 C. proc. civ. S-a susținut că instanța de judecată a depășit atribuțiile puterii judecătorești, dispunând restituirea imobilului naționalizat.

Astfel, instanța de judecată sesizată cu acțiunea reclamantei urma să constate că, în raport de dispozițiile art. 150 alin. (1) din Constituția României din 1991, Decretul nr. 92/1950 era abrogat în totalitate. În consecință, instanța de judecată nu era competentă să se pronunțe asupra existenței sau inexistenței dreptului de proprietate, în baza unui act normativ abrogat. Așa fiind, întrucât, la data adoptării Constituției din decembrie 1991, titularul dreptului de proprietate asupra imobilului menționat era statul român și acest drept nu fusese stins prin efectul Constituției, instanța de judecată nu putea dispune schimbarea titularului său, această prerogativă revenind în totalitate puterii legislative, care l-a și constituit.

În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârii atacate și respingerea acțiunii reclamantei. Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin decizia nr. 2080 din 11 iulie 1995, cu majoritate de voturi, a admis recursul în anulare, a casat sentința atacată și, pe fond, a respins acțiunea. În motivarea acestei hotărâri, instanța de control judiciar a reținut că justiția nu are căderea să cenzureze legea, ci să o aplice. În cauză, constatând că reclamanta este proprietara imobilului în litigiu, instanța de fond a cenzurat Decretul nr. 92/1950, ceea ce constituie o încălcare a principiului separației puterilor statului. Împotriva acestei din urmă hotărâri, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 4 C. proc.

civ. S-a susținut că, prin Hotărârea din 17 decembrie 2002, definitivă la 21 mai 2003, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că prin decizia menționată a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, garantat prin art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și dreptul la respectarea proprietății, prevăzut de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 din Convenție. Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a examinat cererea de satisfacție echitabilă, formulată de reclamantă, asupra căreia urmează a se pronunța ulterior, acordând, însă, un termen de 3 luni în care să se ajungă la un acord, cu privire la modul în care pot fi reparate încălcările Convenției, constatate prin hotărârea menționată.

În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, considerând că, prin anularea hotărârii criticate, moștenitorii reclamantei pot obține repararea integrală a prejudiciului, cauzat prin încălcarea menționatelor dispoziții ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 46 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, „înaltele părți contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții, în litigiile în care ele sunt părți”. Consecvent principiului fundamental, în virtutea căruia toate persoanele sunt egale în fața legii și au dreptul la o protecție egală în fața acesteia, legiuitorul a stabilit, prin art. 330 pct. 4 C. proc.

civ., astfel cum acesta a fost modificat prin art. I pct. 131 din O.U.G. nr. 138/2000, că procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, poate ataca, cu recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiție, hotărâri judecătorești irevocabile, printre alte motive, „când Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale și faptul că partea, potrivit legii române, poate obține o reparație, cel puțin parțială, prin anularea hotărârii pronunțate de o instanță română”. Este de reținut că acest caz de anulare își menține efectele, chiar și urmare abrogării art. 330 C. proc.

civ., ca urmare a modificării art. 322 C. proc. civ., prin art. I pct. 14 din O.U.G. nr. 58/2003, în sensul completării textului menționat și menținerii acestui caz, ca unul dintre cele pentru care se poate cerere revizuirea unei hotărâri judecătorești. Prin hotărârea din 17 decembrie 2002, definitivă la data de 21 mai 2003, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, prin decizia nr. 2080 din 11 iulie 1995 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, a fost încălcat dreptul reclamantei G.L. la un proces echitabil, garantat prin art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și dreptul la respectarea proprietății, prevăzut prin art. I din Primul Protocol Adițional la Convenție.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, corespunzător dispozițiilor art. 41 din Convenție, a acordat un termen de 3 luni, prelungit ulterior la cererea reclamanților, în care să se ajungă la un acord, cu privire la modul în care pot fi înlăturate încălcările menționate. Această modalitate, prevăzută de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, este corespunzătoare dispozițiilor art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 94/1999, potrivit cărora „rezolvarea pe cale amiabilă a unei cauze întemeiate pe o cerere individuală împotriva statului român se face prin convenția de rezolvare pe cale amiabilă a cauzei”. În cauză, repunerea părții în situația anterioară încălcării dispozițiilor menționate ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale este redeschiderea procedurii interne.

Redeschiderea procedurii, în temeiul art. 330 pct. 4 C. proc. civ., este admisibilă, în raport de dispozițiile art. 330 1 alin. (3) din același cod. Astfel, reexaminarea cauzei, în raport de dispozițiile art. 330 pct. 4 C. proc. civ., este admisibilă, ca urmare a îndeplinirii cumulative a celor două condiții prevăzute de art. 330 1 alin. (3) din același cod, și anume: comunicarea hotărârii definitive a Curții Europene a drepturilor Omului în perioada în care motivul de anulare menționat era în vigoare și exercitarea căii extraordinare de atac în termen de 1 an de când hotărârea menționată a fost comunicată României. Este de reținut, însă, că încălcările menționate ale Convenției, constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea comunicată României, nu pot fi cenzurate de instanța de judecată învestită cu soluționarea recursului în anulare, în raport de împrejurarea că deciziile Curții sunt obligatorii pentru statele semnatare.

Instanța de judecată are, însă, competența examinării celei de a doua condiții de admisibilitate a recursului în anulare declarat pe acest temei, referitor la posibilitatea părții de a obține, potrivit legii române, o reparație, prin anularea hotărârii atacate. Or, recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Timișoara, ca urmare a anulării deciziei nr. 2080 din 11 iulie 1995 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, îndeplinește condiția, așa cum și reclamanții au arătat, de altfel, reparației echitabile pe plan intern. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va admite recursul în anulare, va casa decizia criticată, va respinge recursul în anulare declarat împotriva hotărârii primei instanțe, pe care o va menține.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, împotriva deciziei nr. 2080 din 11 iulie 1995 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, pe care o casează. Respinge recursul în anulare, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, împotriva sentinței nr. 9363 din 7 septembrie 1993 a Judecătoriei Timișoara, pe care o menține. Pronunțată, în ședință publică, azi, 16 februarie 2004.