ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1014/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția

de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 2036 din 2 decembrie 2003,

a admis acțiunile conexe ale reclamantei SC I.M.G.B. SA, formulate în

contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Administrația

Finanțelor Publice a sectorului 4 și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice să soluționeze contestațiile reclamantei cu nr. 555 din 9 iunie 2003 și

nr. 1105 din 1 septembrie 2003, formulate împotriva măsurilor de repunere în

plată a debitului de 28.561.496.610 lei și a compensărilor comunicate reclamantei,

prin adresele nr. 2027353 din 4 iunie 2003 și nr. 2043059 din 22 august 2003, emise

de Administrația Finanțelor Publice a sectorului 4 și să comunice reclamantei,

decizia emisă în acest sens.

Prin aceeași sentință a fost

anulată decizia de dezînvestire comunicată reclamantei, de către Ministerul

Finanțelor Publice, prin adresa nr. 341103 din 12 august 2003 și au fost

respinse excepțiile privind prematuritatea și respectiv, inadmisibilitatea

acțiunii reclamantei, invocate de pârâta Administrația Finanțelor Publice a

sectorului 4.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de fond a reținut că reclamanta SC I.M.G.B. SA, prin acțiunile conexe,

precizate și ulterior modificate, a solicitat instanței să oblige Ministerul Finanțelor

Publice. să soluționeze contestația formulată împotriva notei de constatare

emisă de Administrația Finanțelor Publice a sectorului 4, sub nr. 2027353 din 4

iunie 2003, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 13/2001, urmând a fi anulată

decizia de dezînvestire a Ministerului Finanțelor Publice nr. 341103 din 12

august 2003.

Prin nota de compensare

contestată, practic, reclamanta a fost decăzută din beneficiul facilităților

acordate cu ocazia privatizării, prin Ordinele Ministerul Finanțelor Publice nr.

281845, nr. 2822004, nr. 282200 din 24 iulie 1998, motivat de faptul că a existat

o întârziere în plata ultimei rate din reeșalonare, astfel că o creanță fiscală

suspendată la plată a devenit exigibilă; cu toate acestea, Ministerul

Finanțelor Publice a considerat că nota de compensare nu este act de impunere,

administrativ, care nu dispune măsuri, ci reprezintă stingerea prin compensare

a unor obligații bugetare anterior stabilite, cu T.V.A. de rambursat, conform art.

21 din O.G. nr. 61/2002, nefiind, astfel, incidente dispozițiile O.U.G. nr. 13/2001.

Instanța de fond a apreciat

că adresa nr. 341103/2003, deși din punct de vedere strict formal nu este o

decizie, conform art. 7-8 din O.U.G. nr. 13/2001, în substanță ea întrunește trăsăturile

unei decizii de dezînvestire, conținând toate elementele în acest sens.

Referitor la natura legală a

măsurilor dispuse prin actele atacate, instanța de fond a reținut că, în cauză,

nu este vorba despre o simplă operațiune de compensare a unor creanțe certe și

reciproce ale părților, organele fiscale dispunând în mod unilateral repunerea

în plată a unor sume ce au reprezentat înlesniri fiscale anterioare acordate

reclamantei, prin ordin al ministrului finanțelor, astfel că actele contestate

se încadrează în prevederile finale ale art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 13/2001.

Față de cele reținute, și constatând că Ministerul Finanțelor Publice a refuzat

nejustificat să soluționeze contestațiile reclamantei, conform art. 7, 8 și 9

din O.U.G. nr. 13/2001, s-a dispus obligarea acestuia la soluționarea

contestațiilor (cea de-a doua contestație dedusă judecății nefiind soluționată

în nici un mod până la data învestirii instanței), ca și la comunicarea

deciziei, emise în condițiile art. 11 din O.U.G. nr. 13/2001.

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal au declarat recurs, atât pârâtul Ministerul Finanțelor Publice,

cât și pârâta Administrația Finanțelor Publice a sectorului 4.

Recurentul Ministerul

Finanțelor Publice a criticat soluția instanței de fond, pentru a fi fost

pronunțată cu aplicarea greșită a legii, invocând motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului

invocat, în esență, recurentul Ministerul Finanțelor Publice a arătat că

instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G.

nr. 13/2001, întrucât notele de compensare nu se pot include, în sensul acestui

text, în categoria „alte măsuri dispuse de organele Ministerul Finanțelor

Publice”, abilitate, să efectueze acte de control sau de impunere. În realitate,

instanța trebuia să rețină că în speță fiind contestată o procedură de

compensare, care este ulterioară stabilirii obligațiilor bugetare și reprezintă

o procedură de stingere a acestora, sunt incidente prevederile art. 21 din O.G.

nr. 61/2002.

Recurenta Administrația

Finanțelor Publice a sectorului 4, la rândul său, a criticat sentința

pronunțată de instanța de fond, pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, recurenta a susținut

că instanța a greșit, atunci când a calificat notele de compensare, ca fiind acte

administrative de impunere, a căror cenzurare se efectuează conform O.U.G. nr. 13/2001,

privind contestațiile formulate împotriva actelor încheiate de organele Ministerul

Finanțelor Publice. În condițiile în care reclamanta-intimată, beneficiară a

unei eșalonări la plata mai multor debite către bugetul de stat, conform unei

convenții încheiate în acest sens la 24 iulie 1998, cu Ministerul Finanțelor

Publice, a încălcat convenția, referitor la plata uneia dintre rate, a pierdut

în mod legal facilitățile acordate, astfel după cum s-a prevăzut expres în

ultimul aliniat al convenției de eșalonare.

Așa fiind, nu trebuia

încheiat nici un act special, care să repună în plată debitele respective și

drept urmare, organul de executare a trecut direct la executarea silită, primul

pas în acest sens fiind acela de a compensa unele dintre debite, cu suma pe

care reclamanta urma să le primească ca T.V.A. rambursabil, operațiuni

întocmite cu respectarea formalităților prevăzute de O.G. nr. 61/2002.

Examinând cauza de față, în

raport cu criticile formulate de ambele recurente și prin prisma prevederilor

legale incidente, Înalta Curte reține că recursurile formulate sunt nefondate,

pentru următoarele considerente.

A rezultat din actele și

lucrările dosarului, că la momentul achiziționării de către reclamanta-intimată,

a pachetului majoritar de acțiuni în cadrul SC I.M.G.B. SA, a intervenit o

înțelegere cu statul român privind rezolvarea datoriilor istorice ale acestei

societăți. În acest sens Ministerul Finanțelor a aprobat prin Ordinele nr. 281845,

nr. 282004 și respectiv, nr. 282200 din 24 iulie 1998, reeșalonarea datoriilor

istorice ale societății la bugetul de stat, precum și scutirea de la plata

majorărilor de întârziere, în sumă totală de 24.420.902.550 lei și a

penalităților în sumă de 4.140.594.060 lei.

Conform prevederilor acestei

complexe înțelegeri convenite între Ministerul Finanțelor Publice și intimata-reclamantă,

la data de 20 noiembrie 2002, ultima rată în sumă de 1.839.336.908 lei din

convenția de reeșalonare a devenit exigibilă.

În raport cu cele astfel

reținute, Înalta Curte apreciază, examinând global toate motivele de recurs, că

în mod greșit s-a susținut de către ambele recurente, că notele de compensare

în discuție sunt simple modalități legale de stingere a unor obligații

bugetare, față de care repunerea în plată a unor sume de care reclamanta-intimată

a fost scutită anterior, în baza unei convenții separate, nu necesită întocmirea

unor alte documente, înscrisuri, care să prevadă expres și să ilustreze această

nouă situație fiscală.

Față de conținutul și

caracterul complex al convenției de reeșalonare, față de părțile între care o

astfel de înțelegere a intervenit cu ocazia privatizării societății SC I.M.G.B.

SA, Înalta Curte apreciază că prin întocmirea notei de compensare atacate,

organele fiscale, în mod unilateral, au modificat drepturile și obligațiile de

plată ale părților stabilite inițial, o astfel de manifestare de voință

îmbrăcând forma unui act administrativ, chiar dacă atipic, și neputând fi

considerată ca fiind expresia unui simplu act de executare silită, în ciuda denumirii

și formei alese.

Astfel fiind, în cauză, după

cum în mod corect a reținut și instanța de fond, sunt incidente dispozițiile

O.U.G. nr. 13/2001, și nu cele ale O.G. nr. 61/2002.

Drept urmare, apreciind că

soluția instanței de fond este legală și temeinică, criticile formulate

neputând fi reținute, în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ.,

ambele recursuri vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate

de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală și

de către Administrația Finanțelor Publice a sectorului 4, împotriva sentinței

civile nr. 2036 din 2 decembrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

de contencios administrativ, ca nefondate și obligă recurentele, la 23.800.000

cu titlu de cheltuieli de judecată, către SC I.M.G.B. SA.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 februarie 2005.