ÎCCJ, decizie (scj.ro #85116)

Obligație bugetară. Note de compensare. Contestație. Soluționare de către Ministerul Finanțelor Publice. O.U.G. nr.13/2001 O.G. nr.61/2002 Potrivit art.1 alin.(1) din O.U.G. nr.13/2001, contestațiile formulate în condițiile acestei ordonanțe de urgență sunt căi administrative de atac prin care se solicită diminuarea sau anularea, după caz, a impozitelor, taxelor, datoriei vamale, contribuțiilor la fondurile speciale, a majorărilor de întârziere sau a penalităților ori a altor sume constatate și aplicate, precum și a altor măsuri dispuse de organele Ministerului Finanțelor Publice abilitate, potrivit legii, să efectueze acte de control sau de impunere.

În speță, în mod corect, instanța a reținut că adresele transmise de Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect stabilirea unor măsuri de compensare, se circumscriu noțiunii de „alte măsuri dispuse de organele Ministerului Finanțelor Publice” din cuprinsul dispozițiilor susmenționate și se soluționează de către acest minister. Notele de compensare nu sunt simple modalități legale de stingere a unor obligații bugetare și, în speță, organele fiscale, în mod unilateral, au modificat drepturile și obligațiile de plată stabilite inițial, o astfel de manifestare de voință îmbrăcând forma unui act administrativ atipic, neputând fi considerată ca expresia unui simplu act de executare silită. I.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr.1014 din 18 februarie 2005 Notă : O.U.G.

nr.13/2001 și O.G. nr.61/2002 au fost abrogate prin O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Curtea de Apel București – Secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 2036 din 2.12.2003, a admis acțiunile conexe ale reclamantei S.C. „K.I.” S.A., formulate în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice (M.F.P.) și Administrația Finanțelor Publice Sector 4 (A.F.P. Sector 4) și a obligat pe pârâtul M.F.P. să soluționeze contestațiile reclamantei cu nr.555/9.06.2003 și nr.1105/1.09.2003, formulate împotriva măsurilor de repunere în plată a debitului de 28.561.496.610 lei și a compensărilor comunicate reclamantei prin adresele nr.2027353/4.06.2003 și nr.2043059/22.08.2003 emise de A.F.P Sector 4 și să comunice reclamantei decizia emisă în acest sens.

Prin aceeași sentință, a fost anulată decizia de dezinvestire comunicată reclamantei de către M.F.P. prin adresa nr.341103/12.08.2003 și au fost respinse excepțiile privind prematuritatea și respectiv inadmisibilitatea acțiunii reclamantei, invocate de pârâta A.F.P. Sector 4. Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta S.C. „K.I.” S.A., prin acțiunile conexe, precizate și ulterior modificate, a solicitat instanței să oblige M.F.P. să soluționeze contestația formulată împotriva notei de constatare emisă de A.F.P. Sector 4 sub nr.2027353/4.06.2003, potrivit prevederilor O.U.G. nr.13/2001, urmând a fi anulată decizia de dezinvestire a M.F.P. nr.341103/12.08.2003. Prin nota de compensare contestată, practic, reclamanta a fost decăzută din beneficiul facilităților acordate cu ocazia privatizării, prin ordinele M.F.P.

nr. 281845, 2822004, 282200/24.07.1998, motivat de faptul că a existat o întârziere în plata ultimei rate din reeșalonare, astfel că o creanță fiscală suspendată la plată a devenit exigibilă, cu toate acestea M.F.P. a considerat că nota de compensare nu este act de impunere, administrativ, care nu dispune măsuri, ci reprezintă stingerea prin compensare a unor obligații bugetare anterior stabilite, cu T.V.A. de rambursat, cnform art. 21 din O.G. nr. 61/2002, nefiind astfel incidente dispozițiile O.U.G. nr. 13/2001. Instanța de fond a apreciat că adresa nr.341103/2003, deși din punct de vedere strict formal nu este o decizie, conform art.7 și 8 din O.U.G. nr. 13/2001, în substanță ea întrunește trăsăturile unei decizii de dezinvestire, conținând toate elementele în acest sens.

Referitor la natura legală a măsurilor dispuse prin actele atacate, instanța de fond a reținut că, în cauză, nu este vorba despre o simplă operațiune de compensare a unor creanțe certe și reciproce ale părților, organele fiscale dispunând în mod unilateral repunerea în plată a unor sume ce au repezentat înlesniri fiscale anterioare acordate reclamantei, prin ordin al ministrului finanțelor publice, astfel că actele contestate se încadrează în prevederile finale ale art.1 alin.(1) din O.U.G. nr.13/2001. Față de cele reținute, și constatând că M.F.P. a refuzat nejustificat să soluționeze contestațiile reclamantei conform art.7, 8 și 9 din O.U.G. nr.13/2001, s-a dispus obligarea acestuia la soluționarea contestațiilor (cea de-a doua contestație dedusă judecății nefiind soluționată în nici un mod până la data investirii instanței) ca și la comunicarea deciziei, emise în condițiile art.11 din O.U.G.

nr. 13/2001. Împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat recurs atât pârâtul M.F.P. cât și pârâta A.F.P. Sector 4. Recurentul M.F.P. a criticat soluția instanței de fond pentru a fi fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.. În dezvoltarea motivului invocat, în esență, recurentul M.F.P. a arătat că instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art.1 alin.(1) din O.U.G. nr.13/2001, întrucât notele de compensare nu se pot include, în sensul acestui text, în categoria „alte măsuri dispuse de organele M.F.P.”, abilitate, să efectueze acte de control sau de impunere. În realitate, instanța trebuia să rețină că în speță fiind contestată o procedură de compensare, care este ulterioară stabilirii obligațiilor bugetare și reprezintă o procedură de stingere a acestora, sunt incidente prevederile art. 21 din O.G.

nr.61/2002. Recurenta A.F.P. Sector 4, la rândul său, a criticat sentința pronunțată de instanța de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.. Astfel, recurenta a susținut că instanța a greșit atunci când a calificat notele de compensare ca fiind acte administrative de impunere, a căror cenzurare se efectuează conform O.U.G. nr.13/2001, privind contestațiile formulate împotriva actelor încheiate de organele M.F.P. În condițiile în care reclamanta – intimată, beneficiară a unei eșalonări la plata mai multor debite către bugetul de stat, conform unei convenții încheiate în acest sens la 24.07.1998 cu M.F.P., a încălcat convenția, referitor la plata uneia dintre rate, a pierdut în mod legal facilitățile acordate, astfel după cum s-a prevăzut expres în ultimul aliniat al convenției de eșalonare.

Așa fiind, nu trebuia încheiat nici un act special, care să repună în plată debitele respective și drept urmare organul de executare a trecut direct la executarea silită, primul pas în acest sens fiind acela de a compensa unele dintre debite cu suma pe care reclamanta urma să le primească ca T.V.A. rambursabil, operațiuni întocmite cu respectarea formalităților prevăzute de O.G. nr.61/2002. Examinând cauza de față în raport de criticile formulate de ambele recurente și prin prisma prevederilor legale incidente, Înalta Curte reține că recursurile formulate sunt nefondate, pentru următoarele considerente. A rezultat din actele și lucrările dosarului că la momentul achiziționării de către reclamanta intimată a pachetului majoritar de acțiuni în cadrul S.C.

„I.” S.A., a intervenit o înțelegere cu statul român privind rezolvarea datoriilor istorice ale acestei societăți. În acest sens Ministerul Finanțelor a aprobat prin Ordinele nr. 281845, 282004 și respectiv 282200/24.07.1998 reeșalonarea datoriilor istorice ale societății la bugetul de stat precum și scutirea de la plata majorărilor de întârziere, în sumă totală de 24.420.902.550 lei și a penalităților în sumă de 4.140.594.060 lei. Conform prevederilor acestei complexe înțelegeri convenite între Ministerul Finanțelor Publice și intimata reclamantă, la data de 20 noiembrie 2002, ultima rată în sumă de 1.839.336.908 lei din convenția de reeșalonare a devenit exigibilă.

În raport de cele astfel reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază, examinând global toate motivele de recurs, că în mod greșit s-a susținut de către ambele recurente că notele de compensare în discuție sunt simple modalități legale de stingere a unor obligații bugetare, față de care repunerea în plată a unor sume de care reclamanta intimată a fost scutită anterior, în baza unei convenții separate, nu necesită întocmirea unor alte documente, înscrisuri, care să prevadă expres și să ilustreze această nouă situație fiscală. Față de conținutul și caracterul complex al convenției de reeșalonare, față de părțile între care o astfel de înțelegere a intervenit cu ocazia privatizării S.C.

„I.” S.A., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că prin întocmirea notei de compensare atacate, organele fiscale, în mod unilateral, au modificat drepturile și obligațiile de plată ale părților stabilite inițial, o astfel de manifestare de voință îmbrăcând forma unui act administrativ, chiar dacă atipic, și neputând fi considerată ca fiind expresia unui simplu act de executare silită, în ciuda denumirii și formei alese. Astfel fiind, în cauză, după cum în mod corect a reținut și instanța de fond, sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr.13/2001 și nu cele ale O.G. nr.61/2002. Recursurile au fost respinse ca nefondate.