ÎCCJ, Decizia nr. 125/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 21 iulie 2003, petentul M.I. a adresat o plângere Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, solicitând cercetarea judecătorilor A.M. și C.Ș. de la Curtea de Apel Craiova, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, constând în aceea că magistrații menționați și-au încălcat atribuțiile de serviciu, cu ocazia soluționării dosarului civil nr. 1865/2003, iar soluția pronunțată a fost de natură a leza interesele petentului. Prin rezoluția nr. 531/P/2003 din 26 august 2003, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a dispus neînceperea urmăririi penale, față de judecătorii C.Ș.

și A.M., pentru infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen., apreciind că faptele sesizate nu sunt de natură penală. Plângerea formulată de M.I., împotriva rezoluției menționate, a fost respinsă, ca nefondată, prin rezoluția nr. 46853/8163/2003 din 25 septembrie 2003 a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică. În motivarea acestei din urmă rezoluții, s-a reținut că, urmare verificărilor efectuate, s-a constatat că judecătorii C.Ș. și A.M., de la Curtea de Apel Craiova, au soluționat dosarul nr. 1865/2003, în care M.I. era parte, fără a săvârși nici o faptă de natură penală. S-a mai reținut că, împotriva hotărârilor judecătorești, părțile nemulțumite pot exercita căile de atac prevăzute de legea procesuală, ceea ce petentul a și făcut, formulând un memoriu pentru declararea unui recurs în anulare.

După primirea acestei din urmă soluții, M.I. a formulat plângere la secția penală a Curții Supreme de Justiție, împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, fără a formula nici o critică. Prin sentința nr. 10 din 16 ianuarie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins plângerea, ca nefondată, reținând că, din dosar, nu rezultă probe care să conducă la concluzia că cei doi judecători ar fi comis vreo infracțiune. Împotriva sentinței menționate, petentul M.I. a declarat recurs, formulând următoarele critici: 1.- Judecarea plângerii a avut loc în lipsa sa, deși a încunoștiințat instanța că este bolnav și nu se poate prezenta la termenul din 16 ianuarie 2004. 2.- Instanța nu s-a pronunțat asupra faptelor săvârșite de judecătorii C.Ș.

și A.M. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Cu referire la prima critică, se constată că aceasta este neîntemeiată, din actele dosarului nerezultând că petentul ar fi încunoștiințat instanța de judecată, cu privire la imposibilitatea prezentării la termenul fixat pentru judecarea plângerii și, în raport de această împrejurare, că ar fi solicitat amânarea judecării cauzei la alt termen. Cu referire la cea de a doua critică, este de reținut că plângerea adresată instanței de judecată competente, prin care persoana nemulțumită de modul în care a fost soluționată în cadrul Ministerului Public plângerea prevăzută de art. 275-278 C. proc. pen., are natura juridică a unei căi de atac și vizează controlul judecătoresc al soluției de neîncepere a urmăririi penale.

Această plângere, de natură a da eficiență dispozițiilor art. 21 din Constituția României și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, învestește instanța cu examinarea legalității și temeiniciei rezoluției atacate. Cum, această cale de atac nu a fost reglementată printr-o procedură specială, soluționarea plângerii este supusă regimului căilor ordinare de atac și, ca atare, nu are aptitudinea provocării unui control judecătoresc, în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesuală penală pentru acestea. Rezultă, așadar, cu evidență, că instanța de judecată sesizată cu plângerea menționată nu este învestită cu atribuții de urmărire penală, așa încât controlul judecătoresc privește exclusiv examinarea efectuării actelor premergătoare și, după caz, a urmăririi penale, cu respectarea dispozițiilor legii procesuale penale.

În cauză, atât plângerea formulată, cât și recursul declarat, împotriva sentinței pronunțate de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sesizată cu judecarea plângerii petentului M.I., nu vizează legalitatea și temeinicia rezoluției atacate, sub aspectul menționat. Or, extinderea acestei căi de atac la situații neavute în vedere de legea procesuală penală, cu referire la activitatea de judecată, apare ca o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Pe de altă parte, din dispozițiile art. 17 alin. (2) C. pen., rezultă că singurul temei al răspunderii penale este infracțiunea. Prin alin. (1) al aceluiași articol, s-a stabilit că infracțiunea este acea faptă care constituie o manifestare umană în sfera relațiilor sociale, îndreptată împotriva valorilor ocrotite de legea penală, aptă a le vătăma sau a le pune în pericol.

Ca atare, când fapta nu constituie infracțiune, nu există temei al angajării răspunderii penale. În raport de textele legale menționate, se poate conchide că nu există infracțiune, dacă o persoană nu a vătămat sau nu a pus în pericol, printr-o faptă săvârșită cu vinovăție, una din valorile ocrotite de legea penală. În cauză, prin plângerea adresată instanței de judecată, împotriva rezoluției organului de urmărire penală de neîncepere a urmăririi penale, petentul nu a invocat efectuarea actelor de urmărire, cu nerespectarea dispozițiilor procedurale. Pe de altă parte, prin plângerea adresată organului de urmărire penală, petentul nu a sesizat fapte întrunind elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 246 C. proc.

pen., ci a dat expresie nemulțumirii sale, privitoare la modul de soluționare a unor cereri formulate într-un proces civil. Or, în raport de dispozițiile legii procesuale civile, eventualele greșeli de judecată sau de ordin procedural fac obiectul controlului judecătoresc și sunt remediate prin soluționarea căilor de atac exercitate de partea interesată, în condițiile legal prevăzute. Ca atare, chiar reale dacă ar fi, greșelile invocate de petent sunt remediabile în condițiile legii procesuale civile, pe de o parte și, pe de altă parte, în raport de dispozițiile penale citate, nu pot atragerea răspunderea penală a judecătorilor care au soluționat cauza civilă. De altfel, așa cum rezultă din actele dosarului, petentul a folosit căile prevăzute de legea procesuală civilă, formulând un memoriu pentru declararea unui recurs în anulare.

Așadar, constatând că în cauză nu se probează existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni, neconstatate ca urmare a neîndeplinirii legale a urmării penale, în mod legal, prima instanță a respins plângerea petentului, ca nefondată. Ca atare, sentința atacată nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul declarat de petentul M.I., ca nefondat. Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va obliga pe recurent să plătească statului, potrivit dispozitivului, cheltuieli judiciare în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de petentul M.I., împotriva sentinței nr. 10 din 16 ianuarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, ca nefondat. Obligă recurentul să plătească statului 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 15 martie 2004.