ÎCCJ, Decizia nr. 125/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 21 iulie 2003, petentul M.I.

a adresat o plângere Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, solicitând

cercetarea judecătorilor A.M. și C.Ș. de la Curtea de Apel Craiova, pentru

săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor,

constând în aceea că magistrații menționați și-au încălcat atribuțiile de

serviciu, cu ocazia soluționării dosarului civil nr. 1865/2003, iar soluția

pronunțată a fost de natură a leza interesele petentului.

Prin rezoluția nr. 531/P/2003 din 26

august 2003, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a dispus

neînceperea urmăririi penale, față de judecătorii C.Ș. și A.M., pentru

infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen., apreciind că faptele sesizate nu

sunt de natură penală.

Plângerea formulată de M.I., împotriva

rezoluției menționate, a fost respinsă, ca nefondată, prin rezoluția nr. 46853/8163/2003

din 25 septembrie 2003 a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția

de urmărire penală și criminalistică.

În motivarea acestei din urmă rezoluții,

s-a reținut că, urmare verificărilor efectuate, s-a constatat că judecătorii C.Ș.

și A.M., de la Curtea de Apel Craiova, au soluționat dosarul nr. 1865/2003, în

care M.I. era parte, fără a săvârși nici o faptă de natură penală.

S-a mai reținut că, împotriva

hotărârilor judecătorești, părțile nemulțumite pot exercita căile de atac

prevăzute de legea procesuală, ceea ce petentul a și făcut, formulând un

memoriu pentru declararea unui recurs în anulare.

După primirea acestei din urmă

soluții, M.I. a formulat plângere la secția penală a Curții Supreme de Justiție,

împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, fără a formula nici o

critică.

Prin sentința nr. 10 din 16 ianuarie

2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins plângerea,

ca nefondată, reținând că, din dosar, nu rezultă probe care să conducă la

concluzia că cei doi judecători ar fi comis vreo infracțiune.

Împotriva sentinței menționate,

petentul M.I. a declarat recurs, formulând următoarele critici:

1.- Judecarea plângerii a avut loc

în lipsa sa, deși a încunoștiințat instanța că este bolnav și nu se poate

prezenta la termenul din 16 ianuarie 2004.

2.- Instanța nu s-a pronunțat asupra

faptelor săvârșite de judecătorii C.Ș. și A.M.

Recursul este nefondat, pentru considerentele

ce se vor arăta în continuare:

Cu referire la prima critică, se

constată că aceasta este neîntemeiată, din actele dosarului nerezultând că

petentul ar fi încunoștiințat instanța de judecată, cu privire la

imposibilitatea prezentării la termenul fixat pentru judecarea plângerii și, în

raport de această împrejurare, că ar fi solicitat amânarea judecării cauzei la

alt termen.

Cu referire la cea de a doua

critică, este de reținut că plângerea adresată instanței de judecată competente,

prin care persoana nemulțumită de modul în care a fost soluționată în cadrul

Ministerului Public plângerea prevăzută de art. 275-278 C. proc. pen., are

natura juridică a unei căi de atac și vizează controlul judecătoresc al

soluției de neîncepere a urmăririi penale.

Această plângere, de natură a da

eficiență dispozițiilor art. 21 din Constituția României și art. 13 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale,

învestește instanța cu examinarea legalității și temeiniciei rezoluției atacate.

Cum, această cale de atac nu a fost

reglementată printr-o procedură specială, soluționarea plângerii este supusă

regimului căilor ordinare de atac și, ca atare, nu are aptitudinea provocării

unui control judecătoresc, în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesuală

penală pentru acestea.

Rezultă, așadar, cu evidență, că instanța

de judecată sesizată cu plângerea menționată nu este învestită cu atribuții de

urmărire penală, așa încât controlul judecătoresc privește exclusiv examinarea

efectuării actelor premergătoare și, după caz, a urmăririi penale, cu

respectarea dispozițiilor legii procesuale penale.

În cauză, atât plângerea formulată,

cât și recursul declarat, împotriva sentinței pronunțate de secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, sesizată cu judecarea plângerii

petentului M.I., nu vizează legalitatea și temeinicia rezoluției atacate, sub

aspectul menționat.

Or, extinderea acestei căi de atac

la situații neavute în vedere de legea procesuală penală, cu referire la

activitatea de judecată, apare ca o încălcare a principiului legalității căilor

de atac și, din acest motiv, ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pe de altă parte, din dispozițiile art.

17 alin. (2) C. pen., rezultă că singurul temei al răspunderii penale este

infracțiunea.

Prin alin. (1) al aceluiași articol,

s-a stabilit că infracțiunea este acea faptă care constituie o manifestare umană

în sfera relațiilor sociale, îndreptată împotriva valorilor ocrotite de legea

penală, aptă a le vătăma sau a le pune în pericol.

Ca atare, când fapta nu constituie

infracțiune, nu există temei al angajării răspunderii penale.

În raport de textele legale

menționate, se poate conchide că nu există infracțiune, dacă o persoană nu a vătămat

sau nu a pus în pericol, printr-o faptă săvârșită cu vinovăție, una din

valorile ocrotite de legea penală.

În cauză, prin plângerea adresată

instanței de judecată, împotriva rezoluției organului de urmărire penală de

neîncepere a urmăririi penale, petentul nu a invocat efectuarea actelor de

urmărire, cu nerespectarea dispozițiilor procedurale.

Pe de altă parte, prin plângerea

adresată organului de urmărire penală, petentul nu a sesizat fapte întrunind

elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 246 C. proc. pen.,

ci a dat expresie nemulțumirii sale, privitoare la modul de soluționare a unor

cereri formulate într-un proces civil.

Or, în raport de dispozițiile legii

procesuale civile, eventualele greșeli de judecată sau de ordin procedural fac

obiectul controlului judecătoresc și sunt remediate prin soluționarea căilor de

atac exercitate de partea interesată, în condițiile legal prevăzute.

Ca atare, chiar reale dacă ar fi,

greșelile invocate de petent sunt remediabile în condițiile legii procesuale

civile, pe de o parte și, pe de altă parte, în raport de dispozițiile penale

citate, nu pot atragerea răspunderea penală a judecătorilor care au soluționat

cauza civilă.

De altfel, așa cum rezultă din

actele dosarului, petentul a folosit căile prevăzute de legea procesuală

civilă, formulând un memoriu pentru declararea unui recurs în anulare.

Așadar, constatând că în cauză nu se

probează existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni, neconstatate ca

urmare a neîndeplinirii legale a urmării penale, în mod legal, prima instanță a

respins plângerea petentului, ca nefondată.

Ca atare, sentința atacată nu este

supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

C.

proc. pen.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge

recursul declarat de petentul M.I., ca nefondat.

Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2)

din același cod, Înalta Curte va obliga pe recurent să plătească statului,

potrivit dispozitivului, cheltuieli judiciare în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

petentul M.I., împotriva sentinței nr. 10 din 16 ianuarie 2004 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția penală, ca nefondat.

Obligă recurentul să plătească

statului 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 15 martie 2004.